DECIZIE nr. 720/2024

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Varga Attila - judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a sintagmei „conflictele de muncă“ din cuprinsul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă și al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a dispozițiilor art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 și ale art. 17 alin. (5) din Codul muncii, excepție ridicată de Ștefan Chelcan în Dosarul nr. 7.626/3/2018/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 965D/2020.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, având în vedere lipsa legăturii cu soluționarea cauzei.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 11 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 7.626/3/2018/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei „conflictele de muncă“ din cuprinsul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă și al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a dispozițiilor art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 și ale art. 17 alin. (5) din Codul muncii. Excepția a fost invocată de Ștefan Chelcan într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei decizii civile pronunțate de instanța de apel în soluționarea unui litigiu de muncă.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a sintagmei „conflictele de muncă“, din cuprinsul art. 483 alin. (2) teza a treia din Codul de procedură civilă, precum și a prevederilor art. 214 din Legea nr. 62/2011, se susține că interzicerea căii de atac a recursului în conflictele de muncă, la 7 ani de la promulgare, nu mai respectă condițiile de rezonabilitate, pe care legiuitorul este ținut să le respecte, iar exigențele instituite pun sub semnul întrebării însăși existența dreptului. Invocă în acest sens jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a statuat că drepturile constituționale trebuie să fie reale și efective, iar nu teoretice și iluzorii, iar orice limitare a accesului liber la justiție trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create depășesc posibilele avantaje pretinse de legiuitor.

6. Raportat la specificul cauzei, se mai susține că se impune ca instanța de control constituțional să își reconsidere poziția față de nevoia de protecție juridică sporită a subiectelor de drept, avându-se în vedere și realitatea anului 2020, reevaluând standardul de protecție pe care îl asigură art. 53 alin. (2) și art. 21 din Constituție.

7. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 17 alin. (5) din Codul muncii, se susține că sintagma „cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege“ este constituțională numai în măsura în care se aplică acolo unde veniturile salariale provin din bugetul statului, însă este neconstituțională atunci când se aplică unei persoane juridice de drept privat, care funcționează în baza Legii societăților nr. 31/1990.

8. Se susține că instanța de control constituțional, în jurisprudența sa, a reținut că este înfrânt justul echilibru care trebuie să existe între interesele generale și cele individuale, deoarece statul are atât obligația negativă de a nu adopta măsuri care să afecteze proprietatea, cât și obligația pozitivă de a asigura, respectiv de a garanta dreptul de proprietate privată. De asemenea, se arată că prevederile art. 44 din Constituție determină atât obligația negativă a legiuitorului de a nu interveni printr-o dispoziție legislativă de stabilire a unei condiții excesive, în sensul de a împiedica titularul dreptului de proprietate să se bucure de plenitudinea dreptului său, cât și o obligație pozitivă a legiuitorului de a asigura valorificarea acestui drept și de a proteja titularul dreptului de proprietate.

9. Or, se susține că, în prezenta cauză, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația negativă de a nu interveni în dreptul de proprietate privată, prin nerespectarea principiului proporționalității, afectându-se însăși substanța dreptului de proprietate, măsura neputând fi calificată ca una de stabilire a conținutului și limitelor dreptului de proprietate, în sensul art. 44 alin. (1) din Constituție. În acest mod se încalcă și dispozițiile art. 41 alin. (5) din Constituție, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 448 din 15 septembrie 2005.

10. Se mai susține că, prin raportare la contractul individual de muncă, față de care statul este terț, nu poate fi instituită o obligație în sarcina angajatorului de a-și reduce cheltuielile de personal și nici nu pot fi diminuate veniturile angajatului. Mai mult, legiuitorul nu poate limita un drept decât pentru un interes de utilitate publică, și nu pentru un interes privat.

11. Totodată, se mai susține și încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituție, deoarece esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia, iar, într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ca excepție, dacă nu există o altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol.

12. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se apreciază că sintagma „în conflictele de muncă“ din cuprinsul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum și prevederile art. 214 din Legea nr. 62/2011 sunt constituționale. Se apreciază că dispozițiile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, nu restrâng exercițiul unui drept sau al unei libertăți și nu contravin principiului egalității de tratament între subiectele de drept, fiind în competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție care reiese și din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție. Invocă în acest sens cele statuate în jurisprudența în materie a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

13. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 17 alin. (5) din Codul muncii, se apreciază că aceste dispoziții legale sunt constituționale, fiind invocată în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie.

14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, sintagma „conflictele de muncă“ din cuprinsul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, precum și din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, prevederile art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, precum și ale art. 17 alin. (5) din Codul muncii ( Legea nr. 53/2003 ), republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziții care au următoarea redactare: – Art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“;

– Art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013: „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“;

– Art. 214 din Legea nr. 62/2011: „Hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului.“;

– Art. 17 alin. (5) din Codul muncii (Legea nr. 53/2003): „(5) Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adițional la contract, anterior producerii modificării, cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil.“

18. Prevederile art. 214 din Legea nr. 62/2011 au fost abrogate prin art. 189 din Legea nr. 367/2022 privind dialogul social, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1238 din 22 decembrie 2022, însă, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să se pronunțe asupra dispozițiilor legale criticate, care, deși nu mai sunt în vigoare, își produc în continuare efectele juridice în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate. Totodată, Curtea reține că dispozițiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, în temeiul dispozițiilor art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările și completările ulterioare. Până la această dată se aplică dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Or, dat fiind faptul că procesul aflat pe rolul instanței judecătorești a început la data de 6 martie 2018, în cauză sunt aplicabile dispozițiile XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Potrivit motivării formulate, Curtea reține că prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt criticate prin raportare la sintagma „conflictele de muncă“. Prin urmare, Curtea urmează să rețină ca obiect al excepției de neconstituționalitate sintagma „conflictele de muncă“, din cuprinsul art. XVIII alin. (2) teza a treia din Legea nr. 2/2013, precum și al art. 483 alin. (2) teza a treia din Codul de procedură civilă, dispozițiile art. 214 din Legea nr. 62/2011, precum și cele ale art. 17 alin. (5) din Codul muncii.

19. În opinia autorului excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 41 alin. (5) referitor la dreptul la negocieri colective în materie de muncă, art. 44 - Dreptul de proprietate privată și art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, sunt invocate și dispozițiile art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea reține că, sub aspect substanțial, aceste prevederi legale au un conținut identic cu cel cuprins în prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Diferența constă în perioada de aplicare în timp, în sensul că, în temeiul art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, aplicarea art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă a fost prorogată pentru procesele începute din data de 1 ianuarie 2019, în timp ce art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 se referă la aceeași regulă, dar aplicabilă proceselor pornite începând cu data intrării în vigoare a acestei legi și până la data de 31 decembrie 2018, inclusiv. În speță, procesul în cadrul căruia a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate a început în data de 6 martie 2018, astfel încât, sub aspectul posibilității formulării recursului, în speță sunt aplicabile prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care au un conținut identic cu art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

21. Având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea decide asupra excepțiilor privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, precum și faptul că dispozițiile art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, aceasta urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

22. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Curtea reține că procesul în cadrul căruia a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate a început în data de 6 martie 2018, astfel încât, sub aspectul posibilității formulării recursului, în speță sunt aplicabile prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care au un conținut identic cu art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

23. Sintagma „conflicte de muncă“ din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care reglementează cu privire la faptul că hotărârile pronunțate în astfel de cereri nu sunt supuse recursului, a mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la dispozițiile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție, spre exemplu, prin Decizia nr. 711 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2017, Decizia nr. 630 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 5 decembrie 2017, precum și prin Decizia nr. 168 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 28 iunie 2018, sau Decizia nr. 72 din 9 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 20 aprilie 2021.

24. Prin aceste decizii, Curtea a arătat că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, recursul era singura cale de atac permisă împotriva hotărârilor pronunțate asupra cererilor privind conflictele de muncă și de asigurări sociale, cale de atac devolutivă în temeiul art. 304^1 din Codul de procedură civilă din 1865. Prin Decizia nr. 53 din 20 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 martie 2001, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 alin. (1), ale art. 80 și ale art. 81 alin. (1) din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999, Curtea a reținut că utilizarea unei singure căi de atac ordinare - recursul -, cu termen procedural mai scurt în raport cu cel prevăzut de Codul de procedură civilă, și suprimarea căii de atac a apelului, prevăzute de dispozițiile legale criticate, au ca finalitate doar asigurarea celerității soluționării unor asemenea litigii, iar nu încălcarea drepturilor fundamentale invocate.

25. În noua lege procesual civilă - Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă -, legiuitorul a reașezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită pentru motive de nelegalitate și numai în condițiile prevăzute de lege. În schimb, apelul reprezintă calea ordinară de atac ce are un caracter devolutiv, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, astfel cum stabilește art. 476 din Codul de procedură civilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 8 iulie 2015, paragraful 14).

26. În ceea ce privește reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, Curtea a reținut că, prin instituirea regulilor speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabilă. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic. Totodată, conform dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența exclusivă de a institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația accesului liber la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, paragraful 36 (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 1132 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, Decizia nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012, sau Decizia nr. 517 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 19 august 2015, paragraful 13).

27. Cu privire la rațiunea instituirii unei singure căi de atac în materia conflictelor de muncă, instanța de contencios constituțional a reținut că, având în vedere specificul și implicațiile lor sociale, conflictele de muncă se judecă după o procedură caracterizată prin celeritate. De aceea, legiuitorul a prevăzut pentru soluționarea acestor două grade de jurisdicție o singură cale de atac. Nicio dispoziție constituțională sau reglementare internațională nu stabilește gradele de jurisdicție și numărul căilor de atac care trebuie prevăzute pentru judecarea diferitelor litigii, reglementarea acestor probleme intrând în atribuțiile exclusive ale legiuitorului național ( Decizia nr. 630 din 17 octombrie 2017, precitată, paragraful 21).

28. Aplicând aceste considerente de principiu în prezenta cauză, nu se poate reține că autorul excepției a fost lipsit de dreptul la exercitarea unei căi de atac efective. Faptul că în materia conflictelor de muncă - la fel ca în alte domenii expres stabilite prin lege - nu este reglementat și al treilea grad de jurisdicție, respectiv recursul, drept cale extraordinară de atac, nu poate echivala cu lipsa accesului la justiție, garantat de art. 21 din Legea fundamentală.

29. Totodată, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea mai reține că legiuitorul are o marjă de apreciere referitor la alegerea materiilor exceptate de la calea de atac a recursului, cum este, în prezenta cauză, a hotărârilor pronunțate în materia conflictelor de muncă. În acest sens sunt și Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, prin care Curtea a statuat că, în materia căilor extraordinare de atac, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, sau Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26, prin care Curtea a constatat că existența unor reglementări diferențiate, sub aspectul normelor de procedură, în funcție de specificul materiei reglementate, nu reprezintă o nesocotire a principiului egalității cetățenilor în fața legii, ci o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre acestea. Totodată, prin Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23, Curtea a statuat că stabilirea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ține de opțiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparații între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adaptate specificului materiei în care sunt edictate.

30. Cele statuate în jurisprudența anterior menționată își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

31. Referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, prin Decizia nr. 13 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, paragrafele 17-19, Curtea a statuat că acestea reglementează o normă de procedură, legiuitorul consacrând în mod expres în materia cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă dublul grad de jurisdicție. Practic, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, persoana beneficiază de o examinare în fond a cauzei sale atât în fața tribunalului, cât și în fața curții de apel. În sistemul actualului Cod de procedură civilă, recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, exercitându-se doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, astfel încât pe calea recursului se realizează exclusiv o analiză a legalității hotărârii atacate. În acest context, legiuitorul a prevăzut ca anumite hotărâri, pronunțate în anumite materii, cum este aceea a cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă, să nu fie supuse recursului.

32. Referitor la încălcarea art. 16 din Constituție prin raportare la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a observat că stabilirea unor reguli diferențiate, ținând seama de specificul unor litigii sau chiar de situația particulară în care se află persoanele implicate, nu are semnificația instituirii unor privilegii ori discriminări (a se vedea Decizia nr. 703 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 24 octombrie 2007, și Decizia nr. 711 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2017, paragraful 18).

33. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție prin raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a reținut că reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenție consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157).

34. De asemenea, accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, iar în condițiile în care autorii excepției au avut acces la judecarea cauzei în primă instanță și în apel care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, nu se poate reține încălcarea dreptului lor de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

35. Cele statuate în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură să determine o reconsiderare a jurisprudenței Curții Constituționale.

36. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 17 alin. (5) din Codul muncii, se susține, în esență, că legiuitorul nu poate interveni în raporturile de muncă stabilite în sfera privată, ci doar în cele din sfera publică, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile cuprinse în art. 41 alin. (5), art. 44 și art. 53 din Constituție.

37. Prin Decizia nr. 1.265 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011, Curtea a reținut că textul de lege criticat vizează toate raporturile de muncă existente la un moment dat și care sunt modificate în mod expres printr-o lege, prin urmare atât raporturile de muncă din sfera publică, cât și cele din sfera privată. Nu se poate susține că, de principiu, legiuitorul nu poate interveni în raporturile de muncă stabilite în sfera privată printr-un act normativ, acesta, spre exemplu, putând modifica durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul; condițiile de acordare a preavizului de către părțile contractante și durata acestuia; durata normală a muncii, exprimată în ore/zi și ore/săptămână; contractul colectiv de muncă ce reglementează condițiile de muncă ale salariatului; durata perioadei de probă etc. Mai mult, legiuitorul poate modifica și cuantumul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, astfel încât, indiferent de cele consemnate în contractul individual de muncă, părțile nu pot prevedea drepturi bănești inferioare acestuia. Rezultă că această prevedere legală îi permite legiuitorului să își îndeplinească obligația pozitivă de a prevedea și de a crea cadrul legal necesar în care să se desfășoare raporturile de muncă. Desigur, există unele situații în care legea nu poate interveni în raporturile dintre angajații și angajatorii privați, respectiv în privința cuantumului concret al salariilor ce depășesc cuantumul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, situație care ab initio este exclusă în raporturile dintre angajații și angajatorii din mediul public.

38. Totodată, prin Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, Curtea a statuat că angajații din mediul public nu se află în aceeași situație juridică precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește cheltuielile din acest buget. Or, salariile/indemnizațiile/ soldele reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator. Curtea a arătat că statul nu poate schimba cadrul unui contract individual de muncă încheiat în sfera privată în sensul reducerii cheltuielilor de personal sau în sensul diminuării veniturilor angajatului. Dimpotrivă, numai în sfera publică statul poate modifica, fără încheierea unui act adițional, contractul individual de muncă sub aspectul salariului sau al sporurilor acordate. Or, din punctul de vedere al sursei de finanțare a cheltuielilor de personal, angajații din sfera publică și cei din sfera privată nu sunt în aceeași situație juridică, sursa de finanțare fiind indisolubil legată de bugetul public național. Curtea a reținut, astfel, că, sub aspectul mai sus menționat, legea nu poate interveni în sfera privată, iar în sfera publică această intervenție este justificată în mod obiectiv și rațional de natura sursei de finanțare a cheltuielilor de personal.

39. Cele statuate în deciziile menționate își mențin valabilitatea și în prezenta cauză, neintervenind niciun element care să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 44 din Constituție, acestea nu au incidență în cauză, conținutul normativ al textului criticat neavând nicio legătură cu acestea.

40. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 53, dat fiind faptul că nu a fost reținută încălcarea niciunei dispoziții constituționale, acestea nu au incidență în cauză.

41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a sintagmei „conflictele de muncă“, din cuprinsul art. 483 alin. (2) teza a treia din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Ștefan Chelcan în Dosarul nr. 7.626/3/2018/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că sintagma „conflictele de muncă“, din cuprinsul art. XVIII alin. (2) teza a treia din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 și ale art. 17 alin. (5) din Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 decembrie 2024.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Irina Loredana Gulie