DECIZIE nr. 721/2024

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Varga Attila - judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, ale art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 și ale art. 483 alin. (2) din Codul procedură civilă, cu privire la sintagma „conflicte de muncă“, excepție ridicată de Constantin Cerbulescu în Dosarul nr. 35.976/3/2017/a2 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.038D/2020.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Președintele Curții dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 2.072D/2020, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ale art. 214 din Legea nr. 62/2011 și ale art. 483 alin. (2) din Codul procedură civilă, excepție ridicată de Spitalul Clinic de Psihiatrie „Profesor Doctor Alexandru Obregia“ din București în Dosarul nr. 23.482/3/2017/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.072D/2020.

4. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

5. Având în vedere excepțiile de neconstituționalitate ridicate în dosarele anterior menționate, Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 2.072D/2020 la Dosarul nr. 1.038D/2020. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 2.072D/2020 la Dosarul nr. 1.038D/2020, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, având în vedere că acestea nu au legătură cu soluționarea fondului cauzei, precum și respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și ale art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, invocând jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin încheierile din 9 iulie 2020 și, respectiv, 4 noiembrie 2020, pronunțate în dosarele nr. 35.976/3/2017/a2 și nr. 23.482/3/2017/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, ale art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 și ale art. 483 alin. (2) din Codul procedură civilă, cu privire la sintagma „conflicte de muncă“, respectiv a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ale art. 214 din Legea nr. 62/2011 și ale art. 483 alin. (2) din Codul procedură civilă. Excepția a fost invocată de Constantin Cerbulescu și de Spitalul Clinic de Psihiatrie „Profesor Doctor Alexandru Obregia“ din București în cauze având ca obiect soluționarea recursurilor formulate împotriva unor decizii civile pronunțate de instanțe de apel în soluționarea unor litigii de muncă.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că este discriminatorie limitarea căii de atac a recursului, în funcție de criteriul materiei, respectiv în materia conflictelor de muncă, chiar dacă valoarea materială a pretenției este aceeași, spre deosebire de orice alt justițiabil față de care s-a angajat răspunderea patrimonială în baza unei acțiuni în răspundere delictuală izvorâtă din orice alt raport decât un raport de muncă.

9. Se susține că discriminarea nu se bazează pe nicio cauză obiectivă, întrucât măsurile pentru degrevarea instanțelor judecătorești instituite prin Legea nr. 2/2013 nu pot constitui un motiv obiectiv, în condițiile în care Constituția garantează că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Invocă în același sens și cele statuate în jurisprudența Curții Constituționale referitoare la căile extraordinare de atac.

10. Se mai susține că justițiabilii care s-au adresat instanțelor de judecată cu cereri în materia conflictelor de muncă și de asigurări sociale, precum și cei care s-au adresat cu cereri în justiție, începând cu 15 februarie 2013 și până la 31 decembrie 2016, precum și în perioada 1 ianuarie 2017-31 decembrie 2018, sunt lipsiți de dreptul la calea de atac a recursului, în vederea apărării drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, deși art. 21 alin. (2) din Constituție interzice îngrădirea acestui drept prin lege.

11. Se susține că discriminarea creată acestor categorii de justițiabili de dispozițiile de lege anterior menționate nu se bazează pe nicio cauză obiectivă, ci este efectiv rezultatul hazardului ce ține de perioada în care cererea adresată justiției se înregistrează pe rolul instanțelor sau de materia în care se încadrează cererile acestora. Astfel, se susține că, deși drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanelor se bucură de o protecție suplimentară în materia dreptului muncii, asigurată prin legile speciale aplicabile - Codul muncii și Legea dialogului social -, totuși aceste categorii de persoane sunt private prin dispozițiile legale contestate, de dreptul la calea de atac a recursului și de exercitarea controlului de legalitate de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Invocă cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017.

12. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens cele statuate în jurisprudența Curții Constituționale în materie. Se mai susține că limitările aduse prin procedura recursurilor nu aduc atingere dreptului părții de a se adresa justiției, în însăși substanța sa, și nici nu creează tratament discriminatoriu între justițiabili. Se apreciază că dispozițiile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, nu restrâng exercițiul unui drept sau al unei libertăți și nu contravin principiului egalității de tratament între subiectele de drept, în condițiile în care Curtea Constituțională a statuat că este de competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție care reiese și din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

14. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, consideră că, în virtutea mandatului constituțional conferit prin art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, legiuitorul are competența de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații. Invocă Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, precum și jurisprudența instanței constituționale în materia actelor normative care au exceptat de la calea de atac a apelului unele categorii de hotărâri judecătorești și apreciază că prevederile legale criticate nu conțin nicio dispoziție discriminatorie, regimul juridic diferit fiind determinat de deosebirea de situații care impune soluții legislative diferite, în vederea asigurării celerității soluționării cauzelor aflate pe rolul instanțelor.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, ale art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, și ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu privire la sintagma „conflicte de muncă“, dispoziții care au următoarea redactare: – Art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013: „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“;

– Art. 214 din Legea nr. 62/2011: „Hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului.“;

– Art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“

18. Prevederile art. 214 din Legea nr. 62/2011 au fost abrogate prin art. 189 din Legea nr. 367/2022 privind dialogul social, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1238 din 22 decembrie 2022, însă, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să se pronunțe asupra dispozițiilor legale criticate, care, deși nu mai sunt în vigoare, își produc în continuare efectele juridice în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate. Totodată, Curtea reține că dispozițiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, în temeiul dispozițiilor art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările și completările ulterioare. Până la această dată se aplică dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Potrivit motivării formulate, Curtea reține că prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum și ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 sunt criticate prin raportare la sintagma „conflictele de muncă“, respectiv la sintagma „conflictele de muncă și de asigurări sociale“. În realitate, observând natura litigiilor în cadrul cărora a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că interesul autorului excepției se limitează la conflictele de muncă, nu și la cele de asigurări sociale, obiectul cauzei constând în solicitarea de obligare a angajatorului la reintegrarea în funcție a unui salariat, astfel încât Curtea urmează să rețină ca obiect al excepției de neconstituționalitate sintagma „conflicte de muncă“ din cuprinsul art. XVIII alin. (2) teza a treia din Legea nr. 2/2013, precum și dispozițiile art. 483 alin. (2) teza a treia din Codul de procedură civilă și ale art. 214 din Legea nr. 62/2011.

19. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 11 - Dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiție și art. 124 alin. (2) privind caracterul unitar, imparțial și egalitar al justiției. De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că sintagma „conflicte de muncă“ din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care reglementează cu privire la faptul că hotărârile pronunțate în astfel de cereri nu sunt supuse recursului, a mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la dispozițiile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție, spre exemplu, prin Decizia nr. 711 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2017, Decizia nr. 630 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 5 decembrie 2017, precum și, ad similis, prin Decizia nr. 168 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 28 iunie 2018, sau Decizia nr. 72 din 9 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 20 aprilie 2021.

21. Prin aceste decizii, Curtea a arătat că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, recursul era singura cale de atac permisă împotriva hotărârilor pronunțate asupra cererilor privind conflictele de muncă și de asigurări sociale, cale de atac devolutivă în temeiul art. 304^1 din Codul de procedură civilă din 1865. Prin Decizia nr. 53 din 20 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 martie 2001, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 alin. (1), ale art. 80 și ale art. 81 alin. (1) din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999, Curtea a reținut că utilizarea unei singure căi de atac ordinare - recursul -, cu termen procedural mai scurt în raport cu cel prevăzut de Codul de procedură civilă, și suprimarea căii de atac a apelului, prevăzute de dispozițiile legale criticate, au ca finalitate doar asigurarea celerității soluționării unor asemenea litigii, iar nu încălcarea drepturilor fundamentale invocate.

22. În noua lege procesual civilă - Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă -, legiuitorul a reașezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită pentru motive de nelegalitate și numai în condițiile prevăzute de lege. În schimb, apelul reprezintă calea ordinară de atac ce are un caracter devolutiv, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, astfel cum stabilește art. 476 din Codul de procedură civilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 8 iulie 2015, paragraful 14).

23. În ceea ce privește reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, Curtea a reținut că, prin instituirea regulilor speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabilă. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic. Totodată, conform dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența exclusivă de a institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația accesului liber la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, paragraful 36 (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 1.132 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, Decizia nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012, sau Decizia nr. 517 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 19 august 2015, paragraful 13).

24. Cu privire la rațiunea instituirii unei singure căi de atac în materia conflictelor de muncă, instanța de contencios constituțional a reținut că, având în vedere specificul și implicațiile lor sociale, conflictele de muncă se judecă după o procedură caracterizată prin celeritate. De aceea, legiuitorul a prevăzut pentru soluționarea acestor două grade de jurisdicție o singură cale de atac. Nicio dispoziție constituțională sau reglementare internațională nu stabilește gradele de jurisdicție și numărul căilor de atac care trebuie prevăzute pentru judecarea diferitelor litigii, reglementarea acestor probleme intrând în atribuțiile exclusive ale legiuitorului național ( Decizia nr. 630 din 17 octombrie 2017, precitată, paragraful 21).

25. Aplicând aceste considerente de principiu în prezenta cauză, nu se poate reține că autorii excepției au fost lipsiți de dreptul la exercitarea unei căi de atac efective. Faptul că în materia conflictelor de muncă - la fel ca în alte domenii expres stabilite prin lege - nu este reglementat și al treilea grad de jurisdicție, respectiv recursul, drept cale extraordinară de atac, nu poate echivala cu lipsa accesului la justiție, garantat de art. 21 din Legea fundamentală.

26. Totodată, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea mai reține că legiuitorul are o marjă de apreciere referitor la alegerea materiilor exceptate de la calea de atac a recursului, cum este, în prezentele cauze, a hotărârilor pronunțate în materia conflictelor de muncă. În acest sens sunt și Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, prin care Curtea a statuat că, în materia căilor extraordinare de atac, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, sau Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26, prin care Curtea a constatat că existența unor reglementări diferențiate, sub aspectul normelor de procedură, în funcție de specificul materiei reglementate, nu reprezintă o nesocotire a principiului egalității cetățenilor în fața legii, ci o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre acestea. Totodată, prin Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23, Curtea a statuat că stabilirea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ține de opțiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparații între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adaptate specificului materiei în care sunt edictate.

27. Pentru aceste considerente în prezentele cauze nu se poate reține încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 și 21.

28. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza a treia din Codul de procedură civilă, Curtea reține că acestea stabilesc regula potrivit căreia hotărârile judecătorești pronunțate în anumite materii expres și limitativ enumerate, printre care și conflictele de muncă, nu sunt supuse recursului.

29. Cu privire la aplicarea în timp a regulii procedurale mai sus menționate, se constată că aceasta se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, așa cum expres dispune art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările și completările ulterioare.

30. Or, așa cum rezultă din înscrisurile atașate încheierilor de sesizare în prezentele cauze, procesele în cadrul cărora a fost invocată excepția de neconstituționalitate au început în data de 19 februarie 2016 și, respectiv, 16 octombrie 2015, astfel încât, sub aspectul posibilității formulării recursului, în speță sunt aplicabile prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care au un conținut identic cu cel cuprins la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

31. Prin urmare, dispozițiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu au legătură directă cu soluționarea cauzelor pendinte, cerință expres stabilită de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 sub aspectul admisibilității unei excepții de neconstituționalitate. Interpretând dispozițiile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea a statuat în mod constant că excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluționarea cererii în cadrul căreia a fost invocată respectiva excepție ( Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).

32. În aceste condiții, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă urmează să fie respinsă ca inadmisibilă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 201 din 30 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 12 iulie 2017, Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, sau Decizia nr. 733 din 20 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 26 martie 2019).

33. Referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, prin Decizia nr. 13 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, paragrafele 17-19, Curtea a statuat că acestea reglementează o normă de procedură, legiuitorul consacrând în mod expres în materia cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă dublul grad de jurisdicție. Practic, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, persoana beneficiază de o examinare în fond a cauzei sale atât în fața tribunalului, cât și în fața curții de apel. În sistemul actualului Cod de procedură civilă, recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, exercitându-se doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, astfel încât pe calea recursului se realizează exclusiv o analiză a legalității hotărârii atacate. În acest context, legiuitorul a prevăzut ca anumite hotărâri, pronunțate în anumite materii, cum este aceea a cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă, să nu fie supuse recursului.

34. Referitor la încălcarea art. 16 din Constituție prin raportare la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a observat că stabilirea unor reguli diferențiate, ținând seama de specificul unor litigii sau chiar de situația particulară în care se află persoanele implicate, nu are semnificația instituirii unor privilegii ori discriminări (a se vedea Decizia nr. 703 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 24 octombrie 2007, și Decizia nr. 711 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2017, paragraful 18).

35. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție prin raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a reținut că reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenție consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157).

36. De asemenea, accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, iar, în condițiile în care autorii excepției au avut acces la judecarea cauzei în primă instanță și în apel care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, nu se poate reține încălcarea dreptului lor de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

37. Cele statuate în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură să determine o reconsiderare a jurisprudenței Curții Constituționale.

38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza a treia din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Constantin Cerbulescu și de Spitalul Clinic de Psihiatrie „Profesor Doctor Alexandru Obregia“ din București în dosarele nr. 35.976/3/2017/a2 și nr. 23.482/3/2017/a1 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în aceleași dosare ale aceleiași instanțe și constată că sintagma „conflicte de muncă“ din cuprinsul art. XVIII alin. (2) teza a treia din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și dispozițiile art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 decembrie 2024.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Irina Loredana Gulie