Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmaririi penale. Cazuri.
C. pr. pen., art. 300, art. 332, art. 197
Stricta legalitate si durata rezonabila a procedurilor impune instantei ca, inca de la primirea sesizarii, sa examineze integral legalitatea atat a sesizarii cat si a actelor specifice efectuate in faza de urmarire penala, sa constate eventualele nereguli si sa ia de indata masurile necesare remedierii acestora. Interesul procesual al unui asemenea demers este dat, la randul sau, atat de nevoia restabilirii cat mai urgente a legalitatii, cat si de imperativul solutionarii pe fond a pricinii intr-un termen rezonabil. O asemenea interpretare exclude un formalism excesiv care nu face decat sa prelungeasca nejustificat procedurile si nu este contrazisa sub nicio forma de plasarea sub sectiuni diferite a textelor art. 300 si art. 332 C. pr. pen., de vreme ce legiuitorul nu interzice expres ridicarea si solutionarea impreuna a neregulilor formale tinand de actul de sesizare, dar si de tot cuprinsul fazei prealabile judecatii.
Rechizitoriul nu numai ca trimite litigiul intr-o faza superioara, aceea a judecatii, dar si fixeaza limitele in care judecata va avea loc cu privire la fapta/faptele si persoana/persoanele la care se refera. Delimitarea clara a obiectului judecatii ii incumba procurorului, ca titular al functiei de acuzare si nu poate fi lasata pe seama judecatorului, fiind incompatibila cu functia de jurisdictie pe care acesta din urma o exercita. In acelasi timp, stabilirea cu puterea evidentei a obiectului judecatii prezinta importanta nu numai sub aspect teoretic, ci mai ales din punct de vedere practic: pentru instanta de judecata care va sti in ce limite are loc judecata, pentru procurorul de sedinta care va cunoaste in ce limite sa exercite acuza si pentru parti care vor avea cunostinta de limitele in care isi vor construi apararile.
Prin sentinta penala nr. 76/1 aprilie 2011, tribunalul Harghita:
- in baza art. 300 alin. 2 Cod procedura penala, a restituit dosarul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie - DIICOT - Structura centrala, pentru refacerea actului de sesizare.
- a respins ca premature cererile privind nulitatea actului de sesizare si nulitatea urmaririi penale.
- in baza art. 139 alin. 2, art. 1451 Cod procedura penala, a inlocuit cu masura obligarii de a nu parasi tara, masura obligarii de a nu parasi localitatea luata fata de inculpatii: B.R., D.A., D.T., D.Gh.I., R.C., R.D., D.M.C., D.P., M.I., N.M., N.M., R.M., S.F., S.S., S.M., S.N., V.I., S.C. si N.A..
- pe durata masurii obligarii de a nu parasi tara, a impus inculpatilor urmatoarele obligatii:
a) sa se prezinte la Tribunalul Harghita, la alta instanta de judecata sau la organul de urmarire penala ori de cate ori sunt chemati;
b) sa se prezinte la organul de politie in circumscriptia isi au domiciliul sau resedinta, care este desemnat cu supravegherea, ori de cate ori sunt chemati;
c) sa nu isi schimbe locuinta fara incuviintarea instantei;
d) sa nu detina, sa nu foloseasca si sa nu poarte nicio categorie de arme.
e) sa nu se apropie de ceilalti inculpati si de martori si sa nu comunice cu aceste persoane direct sau indirect;
- a atras atentia inculpatilor ca, in caz de incalcare a masurii sau a obligatiilor care le revin, se va lua fata de ei masura arestarii preventive.
- a respins cererile de revocare a masurii preventive formulate de inculpati. Respinge cererile de modificare a obligatiei de a nu lua legatura cu ceilalti inculpati.
- a respins sesizarea Politiei orasului Tandarei privind pe inculpatul D.T.
- a mentinut masura arestarii preventive a inculpatului S.N..
- a respins contestatiile formulate de inculpatii R.M., D.M.C., S.S. impotriva masurilor asiguratorii.
- a facut aplicarea dispozitiilor art. 192 alin. 3 Cod procedura penala.
Pentru pronuntarea acestei hotarari, prima instanta a retinut, in esenta, urmatoarele:
Potrivit art. 263 alin. 1 Cod procedura penala, rechizitoriul trebuie sa cuprinda fapta retinuta in sarcina inculpatului si probele pe care se intemeiaza invinuirea. Potrivit alin. 3 al aceluiasi articol, atunci cand urmarirea penala este efectuata de procuror, asa cum este in cauza de fata, rechizitoriul trebuie sa cuprinda si datele suplimentare prevazute de art. 260 C. pr.pen., iar, conform art. 267 alin. 4, procurorul este obligat sa dispuna "asupra mentinerii sau revocarii _ masurilor asiguratorii".
In ce priveste mentiunile privitoare la faptele retinute in sarcina inculpatilor, a constatat ca dispozitiile legale au in vedere descrierea actelor materiale, actiunilor sau inactiunilor pe care procurorul le retine ca alcatuind elementul material si celelalte conditii ale laturii obiective a infractiunii. Enuntarea elementului material prevazut in continutul legal al infractiunii nu reprezinta o aratare a faptei concrete.
Totodata, in materie penala functioneaza principiul fundamental al raspunderii personale, astfel ca aratarea faptelor in actul de sesizare trebuie sa se raporteze la persoana fiecarui inculpat. Chiar daca se retine ca inculpatii au actionat in grup, raspunderea acestora functioneaza individual, numai pentru faptele concrete la care au participat si care trebuie aratate in rechizitoriu. Nu exista o raspundere penala a grupului.
Interpretand literal textul legal tribunalul constata, de asemenea, ca se refera la fapta "retinuta in sarcina" inculpatului. Prin urmare, pe langa descrierea ei, fapta trebuie retinuta in sarcina inculpatului. Tribunalul considera ca aceste dispozitii implica o manifestare de vointa a procurorului care trebuie sa indice in mod expres care acte, activitati sau atitudini intelege sa le retina ca alcatuind fapta. Aceasta sarcina apartine acuzarii, iar instanta nu va putea sa alcatuiasca ulterior continutul faptei judecate daca prin actul de sesizare nu se indica expres continutul acuzei.
In ce priveste probele pe care se intemeiaza invinuirea instanta a avut in vedere definitia legala a probelor continuta in art. 63 Cod procedura penala. Interpretand astfel sistematic dispozitiile legale, cerinta art. 263 Cod procedura penala are in vedere indicarea elementelor de fapt cu privire la care procurorul considera ca demonstreaza existenta fiecarei infractiuni, identitatea persoanei care a savarsit-o precum si existenta celorlalte imprejurari de fapt la care face referire. Totodata, legea are in vedere indicarea mijloacelor de proba din care rezulta aceste elemente de fapt.
Tribunalul a subliniat ca un rechizitoriu care cuprinde doar o enumerare a probelor administrate de organul de urmarire penala este inform. Actul de sesizare a instantei trebuie sa precizeze care sunt probele pe care se sprijina fiecare dintre acuzatiile formulate, astfel incat aceste probe sa poata fi dezbatute in contradictoriu si eventual, inculpatul sa-si exercite dreptul de a demonstra lipsa lor de temeinicie, potrivit art. 66 alin. 2 Cod procedura penala.
Pe de alta parte, tinand seama de principiul separarii functiunilor judiciare de acuzare si judecata, nu se va putea cere instantei sa aleaga care dintre probele administrate la urmarirea penala ar putea sustine o anume acuzatie. Instanta nu ar putea exercita functiunea acuzarii, alegand dintre probe pe acelea pertinente pentru a sustine o anume invinuire, fara o manifestare de vointa in acest sens a procurorului acuzator. Procurorul este cel tinut sa-si intemeieze invinuirea pe probele pe care le considera pertinente si concludente, urmand ca instanta, exercitand functia de jurisdictie, sa decida daca respectivele probe pot conduce la constatarea existentei faptei, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la stabilirea vinovatiei.
Desigur, exercitandu-si rolul activ, instanta poate sa dispuna din oficiu administrarea de noi probe pentru lamurirea unor imprejurari dar aceasta atributie nu poate veni in contradictie cu principiul enuntat mai sus.
Dupa un examen amanuntit al rechizitoriului, tribunalul a constatat ca niciuna dintre cerintele obligatorii la care s-a facut referire, privitoare la continutul actului de sesizare nu este indeplinita in cauza.
Asupra masurilor restrictive de libertate, Tribunalul Harghita a constatat ca numarul mare de inculpati ingreuneaza semnificativ desfasurarea procedurii. Necesitatea ascultarii acestora impune participarea lor la proceduri si implicit restrictionarea libertatii lor de miscare in acest scop. Pentru realizarea scopului bunei desfasurari a procesului penal, avut in vedere conform art. 136 Cod procedura penala, tribunalul considera suficienta impunerea obligatiei de a nu parasi tara. In cauza nu se impune nicio alta masura preventiva mai restrictiva.
Exceptie de la considerentele de mai sus face inculpatul S.N.. Pentru motivele aratate in incheierea ultimei sedinte, masura arestarii acestui inculpat a fost mentinuta.
Relativ la contestatiile in contra masurilor asiguratorii formulate de inculpatii R.M., D.M.C. si S.S., prima instanta a constatat ca bunurile ridicate de la inculpati au o valoare economica astfel ca pot servi la despagubirea persoanelor vatamate sau pot fi confiscate in situatia in care se va dovedi ca au fost obtinute din venituri ilicite. In ce priveste persoanele vatamate, chiar daca ele nu au fost indicate si nu s-au constituit pana in acest moment parti civile, tribunalul a avut in vedere dispozitiile art. 17 alin. 3 Cod procedura penala. Tinand seama de faptul ca in cauza se face referire la traficul a caror victime sunt minori, instanta este obligata sa se pronunte din oficiu asupra repararii pagubei si a daunelor morale, chiar daca victima minora nu este constituita parte civila.
Referitor la sustinerile inculpatilor vizand nulitatea absoluta a urmaririi penale si cererile lor de restituire a cauzei la procuror in vederea refacerii fazei prealabile, potrivit art. 332 C. pr. pen., tribunalul a considerat ca examinarea motivelor de nulitate privind actele de urmarire penala poate fi facuta abia dupa investirea legala a instantei cu judecarea cauzei. Pentru acest considerent, tribunalul a examinat cu intaietate actul de sesizare, iar pentru vicii de fond ale acestuia s-a desesizat, fara sa efectueze si o analiza a valabilitatii actelor de urmarire penala contestate de inculpati.
In ceea ce priveste nulitatea actului de sesizare invocata de inculpati, din cauza verificarii efectuate de procurorul-sef al Serviciului de prevenire si combatere a criminalitatii organizate, in conditiile in care procurorul-sef al DIICOT, procuror ierarhic superior primului, a efectuat acte de urmarire in cauza, tribunalul a subliniat ca, asa cum s-a retinut in decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 pronuntata de ICCJ in solutionarea recursului in interesul legii, aceasta este o neregularitate care, daca exista, poate fi inlaturata de indata sau prin acordarea unui termen, un astfel de rechizitoriu fiind, prin urmare, apt sa investeasca instanta. Asa fiind, tribunalul a considerat necesar sa examineze cu intaietate acele aspecte de neregularitate care duc la imposibilitatea investirii instantei si la restituirea dosarului, restul chestiunilor fiind prematur formulat.
Impotriva acestei sentinte, au declarat recurs inculpatii B.R., D.M.C. si R.M.; Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Directia de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism (in continuare D.I.I.C.O.T.), Biroul Teritorial Harghita; inculpatii S.C., D.Gh.I., N.M., N.M., N.A., S.N., S.F., S.S., S.N., S.M. si M.I.
In motivarea recursului primilor trei inculpati, inculpatul R.M. contesta dispozitia primei instante de respingere a contestatiei acestuia in contra sechestrului asigurator. Ceilalti doi inculpati nu si-au prezentat motivele pentru care au atacat hotararea Tribunalului Harghita.
In motivarea recursului procurorului, acesta contesta temeinicia sentintei Tribunalului Harghita de desesizare, sub doua aspecte: in primul rand, sustine ca rechizitoriul parchetului cuprinde toate elementele prevazute de art. 263 C. pr. pen. In aceeasi ordine de idei, precizeaza ca verificarea actului de sesizare inseamna obligatia instantei de a stabili, din oficiu, modul in care a fost sesizata, respectiv daca au fost respectate dispozitiile art.263-264 Cod procedura penala, conditiile de fond si de forma, de a caror respectare depinde legala sesizare si investire a instantei. In acest context, modul in care s-au luat, ori nu s-au luat diferite masuri procesuale de catre organul de urmarire penala, ori modul in care s-au administrat probele nu sunt aspecte care vizeaza regularitatea actului de sesizare. Se face o confuzie a momentului in care se verifica toate aceste aspecte. In cauza din fata, actul de sesizare al instantei cuprinde toate elementele prevazute de art.263 Cod procedura penala si doar aceste aspecte trebuiau verificate la acest moment procesual de catre instanta de fond. De asemenea, conform art. 264 Cod procedura penala, rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalitatii si temeiniciei de catre procurorul ierarhic superior celor care au intocmit rechizitoriul. Cum nimeni nu are dreptul sa ceara unui judecator sa motiveze hotararea in vreun anumit fel, la fel, nimeni nu are dreptul sa impuna magistratului procuror un anumit mod in care sa se exprime prin rechizitoriul pe care il intocmeste. Atata timp cat rechizitoriul respecta acele elemente prevazute de lege in art.263-264 Cod procedura penala, restul este expresia propriei sale gandiri, expresia convingerii intime a magistratului procuror, iar modul in care se exprima nu trebuie cenzurat in momentul in care se face verificarea regularitatii actului de sesizare al instantei, aceste aspecte urmand a fi verificate cu ocazia cercetarii judecatoresti, odata cu administrarea probelor. Tot ceea ce a consemnat procurorul va fi cenzurat sub aspectul temeiniciei, la momentul in care se va da o solutie in cauza. In nici un caz, aceasta cenzurare nu-si are locul in momentul in care se verifica legalitatea actului de sesizare al instantei, respectiv al inscrisului prin care s-a sesizat instanta de judecata.
In al doilea rand, este criticata dispozitia tribunalului de inlocuire a masurii obligarii de a nu parasi localitatea cu masura procesual preventiva a obligarii inculpatilor de a nu parasi tara, o asemenea dispozitie fiind considerata de procuror ca netemeinica, de vreme ce nu a intervenit niciun element nou care sa schimbe temeiurile primei si sa duca la inlocuirea ei cu obligarea de a nu parasi tara.
In motivarea recursurilor celorlalti inculpati, este criticata dispozitia primei instante de respingere ca premature a cererilor lor de restituire a cauzei la procuror in vederea refacerii urmaririi penale, intemeiate pe prevederile art. 332 C. pr. pen. Subliniaza ca cel putin trei vicii ale urmaririi penale justifica o desesizare a instantei, cu consecinta reactivarii urmaririi penale.
Analizand recursurile pendinte, se retin urmatoarele:
A. Asupra recursurilor inculpatilor B.R., D.M.C. si R.M.. Potrivit partii introductive a incheierii de sedinta din data de 30 martie 2011, cand au avut loc dezbaterile judiciare in fata Tribunalului Harghita, cei trei inculpati au fost prezenti la dezbateri. Ei nu se afla in niciuna din situatiile speciale prevazute de art. 3823 raportat la art. 363 alin. 3 C. pr. pen., astfel pentru acestia termenul pentru exercitarea caii de atac curge de la pronuntare. In considerarea deciziei nr. nr. XXVIII/16 aprilie 2007 a Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie (publicata in "Monitorul oficial al Romaniei", partea I, nr. 570/29 iulie 2008), termenul de recurs impotriva sentintei de desesizare nu este cel general de 10 zile, ci unul special de 3 zile. Cum sentinta penala nr. 76/2011 a Tribunalului Harghita a fost pronuntata in 1 aprilie 2011, el s-a implinit pentru cei trei inculpati la data de 5 aprilie 2011, calculul realizandu-se pe zile libere, conform art. 186 alin. 2 C. pr. pen. Cu toate acestea, d-nii B.R., D.M.C. si R.M. au promovat calea de atac abia in 8 aprilie 2011 (primii doi) si, respectiv, in 6 aprilie 2011 (ultimul), fara sa indice niciun motiv care sa justifice repunerea in termenul de recurs. In acest sens, indicarea in mod gresit in sentinta tribunalului a termenului de 10 zile, in loc de 3 zile, nu reprezinta o cauza temeinica de impiedicare a exercitarii recursului in timp util, de vreme ce hotararea Inaltei Curti este obligatorie pentru toti, iar inculpatii aveau posibilitatea rezonabila sa o cunoasca, ea fiind previzibila si accesibila.
In considerarea celor expuse, in conformitate cu art. 38515 pct. 1, lit. a C. pr. pen., vom respinge ca tardive recursurile formulate de inculpatii B.R., D.M.C. si R.M. impotriva sentintei penale nr. 76/1 aprilie 2011 pronuntate de Tribunalul Harghita in dosarul nr. 2483/96/2010*.
B. Asupra recursului declarat de D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Harghita.
a) Recursul promovat de procuror impotriva sentintei penale nr. 76/1 aprilie 2011 a Tribunalului Harghita este fondat pentru urmatoarele motive:
Suplimentar viciilor actului de sesizare impartasite de prima instanta, inculpatii au invocat si omisiunea efectuarii verificarilor pretinse de art. 264 alin. 3 C. pr. pen., de catre procurorul ierarhic superior competent. In acest sens, au subliniat ca, in conditiile in care procurorul-sef de sectie a efectuat acte de urmarire penala in cauza, el nu mai avea caderea legala sa supuna rechizitoriul examenului legalitatii si temeiniciei, acest atribut revenind procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Totodata, alaturi de nulitatea rechizitoriului, inculpatii au alegat si nulitatea urmaririi penale, solicitand, in temeiul art. 332 C. pr. pen., restituirea cauzei la procuror pentru refacerea fazei prealabile judecatii, in principal pentru urmatoarele motive: in primul rand, desi aveau avocati alesi, iar art. 172 alin. 1 C. pr. pen. impune incunostiintarea avocatului inculpatului despre efectuarea actelor de urmarire penala, procurorul nu s-a conformat acestei obligatii, astfel incat avocatii nu au avut posibilitatea rezonabila sa exercite in mod plenar apararile. In al doilea rand, cu prilejul efectuarii expertizelor informatice, organele de urmarire penala nu i-au informat pe inculpati ca pot sa formuleze obiective proprii si obiectiuni la rapoartele de expertiza si nici nu le-au oferit posibilitatea sa ceara numirea cate unui expert recomandat de ei. In al treilea rand, comisiile rogatorii interne si internationale nu s-au efectuat dupa exigentele art. 132 C. pr. pen., autoritatile rogate nefiind de aceeasi natura si de acelasi grad cu cele care au efectuat urmarirea penala in cauza. In sfarsit, in fata Tribunalului Harghita a mai fost invocata necompetenta functionala a procurorului din cadrul D.I.I.C.O.T. de efectuare a urmaririi penale in speta, o asemenea competenta apartinand Directiei Nationale Anticoruptie, in raport de natura infractiunilor cu care autoritatile judiciare s-au sesizat initial si de autoritatea judiciara prima sesizata.
Cele doua chestiuni au fost considerate de catre instanta de prim grad prematur formulate si respinse ca atare.
Admitand corectitudinea distinctiei dintre sesizare si investire, facuta de prima instanta, contrar sustinerilor acesteia, subliniem insa ca stricta legalitate si durata rezonabila a procedurilor impune instantei ca, inca de la primirea sesizarii, sa examineze integral legalitatea atat a sesizarii cat si a actelor specifice efectuate in faza de urmarire penala, sa constate eventualele nereguli si sa ia de indata masurile necesare remedierii acestora. Interesul procesual al unui asemenea demers este dat, la randul sau, atat de nevoia restabilirii cat mai urgente a legalitatii, cat si de imperativul solutionarii pe fond a pricinii intr-un termen rezonabil. O asemenea interpretare exclude un formalism excesiv care nu face decat sa prelungeasca nejustificat procedurile si nu este contrazisa sub nicio forma de plasarea sub sectiuni diferite a textelor art. 300 si art. 332 C. pr. pen., de vreme ce legiuitorul nu interzice expres ridicarea si solutionarea impreuna a neregulilor formale tinand de actul de sesizare, dar si de tot cuprinsul fazei prealabile judecatii.
In considerarea acestei idei si avand in vedere ca recursul procurorului devolueaza integral cauza, desigur in limitele chestiunilor dezlegate acest moment al procedurilor, in prezenta pricina instanta de recurs va proceda si la analiza celorlalte neregularitati invocate de inculpati si va aduce acestora un raspuns in substanta.
Astfel, faptul ca procurorul-sef de sectie a indeplinit sporadic anumite acte de urmarire penala, independent daca acestea sunt procesuale sau procedurale, din moment ce el nu a efectuat in intregime urmarirea penala si nici nu a intocmit rechizitoriul nu il impiedica pe acelasi procuror sa procedeze la verificarea valabila a actului de sesizare a instantei, in temeiul art. 264 alin. 3 C. pr. pen. Prin urmare, verificarea in cauza a legalitatii si temeiniciei rechizitoriului s-a efectuat de catre procurorul ierarhic competent potrivit legii.
Dispozitiile art. 172 alin. 1 C. pr. pen. sunt ocrotite sub sanctiunea nulitatii relative. Pentru ca actul contestat sa fie anulabil, trebuie ca persoana interesata sa afirme si sa dovedeasca existenta unei vatamari procesuale concrete pe care i-a produs-o acel act. Inculpatii nu au aratat si nici nu au demonstrat in ce ar consta vatamarea pe care omisiunea procurorului de a incunostinta avocatii despre efectuarea anumitor acte de urmarire penala a provocat-o asupra drepturilor lor procesuale. Invocarea generica a lezarii drepturilor apararii nu este suficienta, atata timp cat acuzatii nu au specificat care a fost in particular vatamarea. Mai mult, daca inculpatii ar fi considerat ca drepturile lor procesuale au fost lezate de omisiunea procurorului, aveau posibilitatea sa conteste aceasta omisiune cu ocazia prezentarii materialului de urmarire penala si sa ceara atunci refacerea actelor pretins viciate.
In aceeasi ordine de idei, prevederile art. 120 alin. 2 C. pr. pen. sunt protejate sub sanctiunea nulitatii relative. Instanta nu cunoaste care este vatamarea provocata inculpatilor prin efectuarea expertizelor tehnice informatice. In plus, nemultumirea lor relativ la concluziile rapoartelor de expertiza putea fi valorificata la prezentarea materialului de urmarire penala, cand puteau sa solicite contraexpertize sau sa prezinte obiectiuni la rapoartele de expertiza deja existente. In orice caz, pot manifesta o asemenea atitudine si in cursul cercetarii judecatoresti in fata instantei de judecata, in cazul in care se va dispune din nou trimiterea lor in judecata.
Inculpatii nu au fost consecventi cu privire la care acte procedurale le contesta, au invocat initial comisii rogatorii interne, pentru ca apoi sa faca trimitere la comisii rogatorii internationale. Cat priveste actele procedurale efectuate de organele politiei judiciare, acestea au fost indeplinite in baza delegarii, si nu a comisiei rogatorii, dispuse valabil de catre procurorul titular al urmariri penale, un astfel de procedeu fiind permis de lege. Referitor la actele obtinute prin comisie rogatorie internationala si pe baza unei echipe comune de ancheta, amintim d-lor avocati ca acestea se realizeaza pe teritoriul statului in relatie dupa normele de procedura ale acelui stat si nu dupa procedura penala romana si ele trebuie sa fie conforme legii statului strain, nu legii statului solicitant, aceasta intrucat autoritatile judiciare romane nu au uzat de facultatea de a solicita aplicarea dreptului nostru de catre autoritatile statului strain.
In fine, aceasta instanta nu a identificat niciun motiv de necompetenta a D.I.I.C.O.T. In acest sens, subliniem ca niciun text de lege nu se opune disjungerii operate in fata procurorului, iar infractiunile pentru care s-a dispus trimiterea in judecata a inculpatilor sunt de competenta de urmarire penala a D.I.I.C.O.T.
In lumina acestor considerente, sustinerile acuzatilor dupa care actul de sesizarea nu ar fi fost verificat de catre procurorul ierarhic competent sunt inexacte si nu atrag nici refacerea si nici complinirea rechizitoriului. Mai mult, sunt nefondate apararile lor potrivit carora urmarirea penala ar fi viciata sub cele patru aspecte dezvoltate mai sus si exclud o dispozitie a instantei, intemeiata pe prevederile art. 332 C. pr. pen., de restituire a cauzei la procuror in vederea refacerii fazei prealabile judecatii.
b) Asupra motivelor de recurs invocate de procuror, nu le vom primi si, in primul rand, constatam ca Tribunalul Harghita a realizat o radiografie exacta a rechizitoriului parchetului, evidentiind in mod corect si complet viciile care il afecteaza, a caror repararea nu poate avea loc in alt mod decat prin refacerea lui.
Daca absenta datelor suplimentare prevazute de art. 260 C. pr. pen. era posibil sa fie acoperita fie de indata, fie prin acordarea unui termen in acest sens, nu acelasi lucru se poate afirma despre lipsa stari de fapt si a analizei adecvate a probatoriului instrumentat in cauza, pentru ca o prezentare riguroasa a starii de fapt si un examen detaliat al probelor atrag practic emiterea unui nou rechizitoriu.
In acest context, subliniem ca rechizitoriul nu numai ca trimite litigiul intr-o faza superioara, aceea a judecatii, dar si fixeaza limitele in care judecata va avea loc cu privire la fapta/faptele si persoana/persoanele la care se refera. Delimitarea clara a obiectului judecatii ii incumba procurorului, ca titular al functiei de acuzare si nu poate fi lasata pe seama judecatorului, fiind incompatibila cu functia de jurisdictie pe care acesta din urma o exercita. In acelasi timp, stabilirea cu puterea evidentei a obiectului judecatii prezinta importanta nu numai sub aspect teoretic, ci mai ales din punct de vedere practic: pentru instanta de judecata care va sti in ce limite are loc judecata, pentru procurorul de sedinta care va cunoaste in ce limite sa exercite acuza si pentru parti care vor avea cunostinta de limitele in care isi vor construi apararile.
In prezenta cauza, constatam si noi ca, exceptand o expunere generica a imaginii de ansamblu a actiunilor grupului infractional, ignorand faptul ca raspunderea penala este individuala si nu colectiva, in rechizitoriu nu s-a precizat in concret si in mod detaliat, cu trimitere pertinenta la probele care o sustin, in ce consta activitatea infractionala care i se reproseaza fiecarui inculpat in parte si, cu referire la infractiunea de rezultat de trafic de minori, care sunt actele de trafic calificat ale fiecarui inculpat in raport de fiecare victima minora. Sunt invocate peste 600 de pagini ale actului de sesizare, dar amintim ca, pentru conturarea limitelor in care va avea loc judecata, prezinta importanta nu numarul paginilor, ci calitatea continutului acestora, care lipseste insa actului de sesizare in discutie. Mai este invocata complexitatea cauzei, dar aceasta nu reprezinta o dispensa pentru procuror de la respectarea prevederilor art. 263 C. pr. pen. si pentru judecator de la efectuarea verificarilor cerute de art. 300 C. pr. pen. Totodata, aratarea faptelor nu inseamna indicarea denumirii acestora cu referire la acte generice si interpretabile (cum sunt, de exemplu "s-a ocupat de transportul in strainatate, in calitate de sofer sau insotitor a unui numar de _., avand un numar de _ iesiri/intrari in/din Romania"), ci inseamna descrierea fiecarui act infractional intr-o maniera exacta, care sa excluda echivocul. De asemenea, indicarea probelor pe care se intemeiaza acuza nu poate sub nicio forma sa se limiteze la o enumerare a mijloacelor de proba instrumentate in cauza si nici la o reproducere fidela si intr-un context generic a continutului anumitor probe, cum este cazul in speta, ci trebuie sa cuprinda o analiza particulara si pertinenta a imprejurarilor de fapt din care rezulta un anumit comportament care i se imputa unui anumit inculpat.
In al doilea rand, procurorul critica dispozitia primei instante de inlocuire a masurii obligarii inculpatilor B.R., D.A., D.T., D.Gh.I., R.C., R.D., D.M.C., D.P., M.I., N.M., N.M., R.M., S.F., S.S., S.M., S.N., V.I., S.C. si N.A. de a nu parasi localitatea cu masura procesual preventiva a obligarii lor de a nu parasi tara. Procurorul nu a semnalat si nici instanta de control nu a identificat care sunt acele impedimente in calea bunei desfasurari a procedurilor penale in ipoteza concreta in care inculpatii sunt supusi obligarii de a nu parasi tara. Astfel ca, singura o mai mare posibilitate de a se deplasa pe teritoriul tarii nu impiedica desfasurarea optima a actelor specifice procesului penal, din moment ce ei sunt tinuti aproape autoritatilor judiciare prin limitarea libertatii lor de circulatie si prin obligatiile care le-au fost impuse, iar nerespectarea masurii si a obligatiilor are drept consecinta rearestarea, consecinta despre care inculpatii au fost informati.
C. Asupra recursurilor promovate de inculpatii, S.C., D.Gh.I., N.M., N.M., N.A., S.N., S.F., S.S., S.N., S.M. si M.I.. Constatam ca inculpatii recurenti contesta dispozitia de respingere ca prematura a cererii de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea rechizitoriului, sustinand ca viciile evidentiate de ei trebuiau sa fie cercetate in substanta si sa atraga o dispozitie de desesizare a instantei si pentru aceste motive. Am recunoscut anterior ca toate neregulile de procedura descoperite si invocate in cauza trebuiau tratate de catre instanta de prim grad si am procedat noi la cercetarea acestora ajungand la concluzia ca sunt nefondate. Astfel, si recursurile acestor inculpati sunt nefondate, urmand sa fie respinse ca atare, in temeiul art. 38515 pct. 1, lit. b C. pr. pen.