Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmaririi penale. Cazuri.
Iregularitatea probei. Remedii.
C. pr. pen., art. 332, art. 197, art. 64 alin. 2
Organul de cercetare penala nu este competent sa instrumenteze cauze vizand infractiuni dintre cele incriminate de Legea nr. 143/2000. De la aceasta regula, doua exceptii sunt permise: efectuarea actelor care implica urgenta si delegarea.
Intrucat este un act ulterior si extrinsec obligatiei impuse de art. 213 prima teza C. pr. pen. si priveste doar corespondenta intre organele judiciare, imprejurarea ca organul de cercetare penala nu a trimis lucrarile efectuate procurorului competent prin intermediul procurorului care ii supraveghea activitatea, ci prin intermediul unui alt serviciu din cadrul I.G.P., nu schimba concluzia dupa care era indatorat sa efectueze aceste lucrari, iar ele raman castigate cauzei neputandu-le fi opusa necompetenta materiala.
Daca se tinde de fapt la demonstrarea iregularitatii conditiilor in care proba a fost administrata, dispozitiile legale incidente sunt cele prevazute de art. 64 alin. 2 C. pr. pen., asupra invaliditatii probelor (sanctiune proprie probelor) si nu cele prescrise de art. 197 C. pr. pen., asupra nulitatilor. Invalidarea probei in faza de judecata apartine instantei investite cu solutionarea fondului, fie pe parcursul sedintei de judecata, in procedura prevazuta de art. 301 si art. 302 C. pr. pen., fie la momentul deliberarii si luarii hotararii, efectul fiind inlaturarea probei si nicidecum restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului. Prin sentinta penala nr. 104/19 mai 2010, Tribunalul Harghita: - a admis exceptiile invocate de aparatorii inculpatilor M.K. si Vasiliu Paul Madalin;
- in baza art. 332 C.pr. pen., a dispus restituirea cauzei la procuror in vederea refacerii urmaririi penale;
Pentru pronuntarea acestei hotarari, prima instanta a constatat necompetenta materiala a organului de cercetare penala care a efectuat cercetarea la fata locului in 19 octombrie 2009 intr-o cauza de competenta exclusiva a procurorului si in absenta unei delegari valabile date potrivit dispozitiilor legale speciale si generale.
Totodata, in privinta inculpatului M.K., probele au fost obtinute de catre organele de urmarire penala cu incalcarea dispozitiilor legale ceea ce a dus la producerea unei vatamari acestui inculpat, incompatibila cu art. 8 din Conventia europeana asupra drepturilor omului si libertatilor fundamentale.
Impotriva acestei hotarari a declarat recurs Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Directia de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, Biroul Teritorial Harghita.
In motivarea recursului, procurorul contesta legalitatea dispozitiei primei instante de dezinvestire si restituire a cauzei la Parchet in vederea refacerii urmaririi penale. In acest sens, titularul recursului sustine ca in cazurile urgente, chiar daca este vorba de cauze care sunt de competenta exclusiva a procurorului, colaborarea acestuia cu organele de cercetare penala este nu numai posibila, dar si necesara, actele intocmite de organul de cercetare penala necompetent fiind pe deplin valabile si ramanand castigate cauzei.
In plus, prin ordonanta din 20 octombrie 2009, procurorul a delegat lucratorii S.C.C.O. Harghita sa efectueze o serie de acte premergatoare anume determinate, precum si orice act necesar si util solutionarii cauzei.
Totodata, rechizitoriul procurorului respecta prin forma si continut toate cerintele legii.
In consecinta, in cauza, nu au fost incalcate dispozitiile privind competenta dupa materie sau cele referitoare la sesizarea instantei.
Analizand recursul promovat in cauza, prin prisma materialului dosarului nr. 312/96/2010 al Tribunalului Harghita, a sustinerilor si concluziilor recurentului si ale intimatului, precum si din oficiu in limitele efectului devolutiv, se retin urmatoarele:
Constata, mai intai, ca tribunalul si-a intemeiat dispozitia de dezinvestire pe doua motive: primul este comun celor doi inculpati M.K. si V.P.M. si este dat de necompetenta organului de cercetare penala care a efectuat cercetarea la fata locului si a celui care a depasit limitele delegarii. Al doilea vizeaza nelegalitatea obtinerii probelor in cazul inculpatului M.K., in conditiile in care descinderea la sediul societatii pe care acesta o administra sub pretextul ca este banuit de comiterea unei infractiuni de lipsire de libertate si cautarea prin localul societatii reprezinta de fapt o perchezitie deghizata.
a) Relativ la primul motiv, in primul rand, observa ca in 19 octombrie 2009, organele politiei judiciare, sesizate fiind cu savarsirea unei infractiuni de lipsire de libertate care ar fi avut loc si in salonul de tatuaje P.T. din Miercurea Ciuc, s-au deplasat la acest salon administrat de M.K. pentru a cauta urmele infractiunii. Despre cele constatate cu ocazia cercetarii la fata locului, inclusiv despre gasirea in spatele piciorului chiuvetei a unei pungi din material plastic in care se aflau fragmente de substanta vegetala de culoare verde-oliv, presupus ca sunt droguri, la aceeasi data au intocmit procesul verbal pretins de art. 131 C. pr. pen. Intrucat a fixat urme ale unei infractiuni care nu intra in competenta organelor de cercetare penala, tot in 19 octombrie 2009, procesul verbal a fost inaintat pe cale interna Serviciului de Combatere a Criminalitatii Organizate Harghita, din cadrul Inspectoratului General al Politiei Romane (I.G.P.), care, a doua zi, l-a transmis si a sesizat procurorul competent.
Intr-adevar, organul de cercetare penala nu este competent sa instrumenteze cauze vizand infractiuni dintre cele incriminate de Legea nr. 143/2000. De la aceasta regula, doua exceptii sunt permise: efectuarea actelor care implica urgenta si delegarea.
In prezenta cauza, datele despre posibila comitere a unor asemenea infractiuni au fost descoperite cu prilejul cercetarii unei lipsiri de libertate in mod ilegal care intra in competenta organelor de cercetare penala. Fixarea acestor date si ridicarea mijloacelor materiale de proba implicau urgenta, astfel ca, in virtutea art. 213 C. pr. pen., organul de cercetare penala era obligat sa incheie procesul verbal si sa ridice obiectele descoperite, asemenea acte fiind permise si chiar impuse de textul legal invocat. Urgenta in cauza era justificata de riscul ca sa se profite de trecerea timpului, pana la aparitia procurorului, pentru a fi ascunsa ori distrusa substanta verde-oliv identificata sub chiuveta.
Intrucat este un act ulterior si extrinsec obligatiei impuse de art. 213 prima teza C. pr. pen. si priveste doar corespondenta intre organele judiciare, imprejurarea ca organul de cercetare penala nu a trimis lucrarile efectuate procurorului competent prin intermediul procurorului care ii supraveghea activitatea, ci prin intermediul unui alt serviciu din cadrul I.G.P., nu schimba concluzia dupa care era indatorat sa efectueze aceste lucrari, iar ele raman castigate cauzei neputandu-le fi opusa necompetenta materiala.
In al doilea rand, este adevarat ca, ulterior datei de 19 octombrie 2009, lucratorii politiei judiciare au efectuat si alte acte decat cele enumerate in ordonanta procurorului de delegare emisa in 20 octombrie 2009, numai ca, in cuprinsul aceleiasi ordonante procurorul a imputernicit cu titlu general persoanele acolo enumerate sa efectueze "orice act necesar si util cauzei". In consecinta, o delegare exista, iar actele lucratorilor politiei judiciare sunt intreprinse in virtutea acestei delegari si a puterilor foarte largi care le-au fost conferite. Astfel, nici in acest caz, nu se poate invoca necompetenta dupa materie pentru a justifica o dispozitie de restituire a pricinii la procuror. Ceea ce ridica discutii este valabilitatea ordonantei procurorului de delegare si a actelor indeplinite in realizarea acestei ordonante, dar si a procesului verbal de consemnare a actelor premergatoare, care tine insa de regularitatea obtinerii probelor la care instanta se va referi mai jos.
b) Referitor la al doilea motiv pe care s-a sprijinit prima instanta la luarea hotarari in discutie, critica priveste efectuarea unei perchezitii domiciliare in lipsa incheierii si autorizatiei judecatorului, ceea ce intereseaza legalitatea manierei de obtinere a unei parti din probatoriu si nu vicii de procedura dintre cele aratate in art. 332 alin. 1 sau 2 C. pr. Pen.
In aceasta situatie si intrucat prin argumentele primei instante se tinde de fapt la demonstrarea iregularitatii conditiilor in care proba a fost administrata, dispozitiile legale incidente sunt cele prevazute de art. 64 alin. 2 C. pr. Pen., asupra invaliditatii probelor (sanctiune proprie probelor) si nu cele prescrise de art. 197 C. pr. pen., asupra nulitatilor. Invalidarea probei in faza de judecata apartine instantei investite cu solutionarea fondului, fie pe parcursul sedintei de judecata, in procedura prevazuta de art. 301 si art. 302 C. pr. pen., fie la momentul deliberarii si luarii hotararii, efectul fiind inlaturarea probei si nicidecum restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului.
In plus, chiar daca nu s-ar accepta teza expusa mai sus, pornind de la particularitatile cauzei, cu sublinierea in mod special a naturii si specificului perchezitiei domiciliare, refacerea acestui act nu mai este posibila, astfel incat o dispozitie de restituire a pricinii la procuror pentru refacerea urmaririi penale pe acest motiv retinut de prima instanta nu mai este utila si este lipsita de orice finalitate.
Mai mult, restituirea, cu consecinta reactivarii procedurii specifice derulate in fata organelor de urmarire penala, nu este conforma termenului rezonabil al procedurilor si nici nu ar trebui sa corespunda asteptarilor legitime ale inculpatilor al caror interes procesual este sa obtina o solutie definitiva asupra fondului si nu sa revina intr-o faza a procesului pe care au mai depasit-o o data si in care fondul nu poate fi transat cu putere de lucru judecat.
In lumina acestor considerente, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c C. pr. pen., a fost admis recursul Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Directia de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, Biroul Teritorial Harghita impotriva sentintei penale nr. 104/19 mai 2010 pronuntate de Tribunalul Harghita, cu consecintele casarii integrale a hotararii recurate si trimiterii cauzei la Tribunalul Harghita pentru continuarea judecatii in prim grad in fond.