Restituiri imobile. Notificare formulata in anul 2005, potrivit Legii 10/2001. Tardivitate. Decizie nr. 30 din data de 17.01.2011
pronunțată de Curtea de Apel Craiova

La data de 18 martie 2010, reclamantii V.D., P.O.M., C.P.D., C.S. A., S.A.M. au chemat in judecata paratii Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice-Directia Generala a Finantelor Publice Dolj, Primaria M. C.-Comisia de aplicare a Legii 10/2001, Primarul M.C., solicitand anularea dispozitiei nr.17222/25.02.2010, obligarea paratilor la plata despagubirilor reprezentand contravaloarea imobilului din C., str. N.B. nr.65, fost 59.
In motivare s-a aratat ca prin notificarea nr.533/N/2005 reclamantii au solicitat retrocedarea in natura a imobilului din C., str. N.B. nr.65, fost 59.Intrucat Primaria M. C. a refuzat sa emita o dispozitie motivata, prin sentinta civila nr.491/19 iunie 2007 a Tribunalului Dolj, paratii au fost obligati sa emita dispozitie motivata fata de notificarea inregistrata sub nr.533/N/2005.
Sentinta a ramas definitiva si irevocabila, astfel incat abia la data de 25.02.2009 s-a emis dispozitia nr.17222 prin care cererea a fost respinsa. Reclamantii au sustinut ca dispozitia contestata este nelegala si netemeinica, intrucat nu a fost rezolvata solicitarea reclamantilor la plata despagubirilor pentru imobilul care nu mai poate fi restituit in natura.
Intimata DGFP Dolj , reprezentant al Statului Roman, a formulat intampinare, invocand pe cale de exceptie lipsa calitatii procesuale pasive a Statului Roman, actul administrativ contestat nefiind emis de institutia statului, fiind aplicabile dispozitiile art. 24 din Legea nr.10/2001, modificata prin Legea nr.247/2005.
Instanta a invocat din oficiu, la termenul din 29 iunie 2000, exceptia tardivitatii formularii notificarii, in raport de dispozitiile speciale ale Legii nr.10/2010 iar prin sentinta civila 287 din 6 iulie 2010 a Tribunalului Dolj s-a respins contestatia.
Pentru a se pronunta astfel, tribunalul a retinut ca la data de 25.02.2010 Primarul M.C. a emis dispozitia nr.17222 prin care a fost respinsa cererea de restituire in natura formulata de reclamanti, cu motivarea ca acestia nu au notificat in termenul prevazut de art.21 din Legea nr.10/2001, prelungit succesiv prin O.U.G. nr.109/2001, OUG nr.145/2001, OUG nr.109/2010, OUG Nr.184/2001, OUG nr.10/2003.
Tribunalul mai retine ca intr-adevar, aceasta dispozitie este emisa in urma obligarii unitatii detinatoare prin decizia nr.491/19 iunie 2007 a Tribunalului Dolj, definitiva si irevocabila prin decizia nr.48/5 februarie 2008 a Curtii de Apel Craiova.
Potrivit art.22 alin 1 din Legea 10/2001 republicata, persoana indreptatita va notifica in termen de 6 luni de la data intrarii in vigoare a legii persoana juridica detinatoare, solicitand restituirea in natura a imobilului.
Termenul de 6 luni prevazut de art. 22 alin. 1 din lege a fost prelungit succesiv de doua ori cu cate trei luni prin OUG nr.109/2001 si OUG nr.145/2001.
In conditiile in care Legea nr.10/2001 a intrat in vigoare la data de 14 februarie 2001, termenul limita pentru depunerea notificarilor a fost data de 14 februarie 2002.
Orice notificare depusa de persoanele indreptatite dupa aceasta data, este tardiva, intrucat dispozitiile legale citate sunt imperative, neputandu-se deroga de la acestea.
Termenul de 6 luni prevazut initial de lege, prelungit ulterior la un an stabilit de dispozitiile art. 22 alin.1 din Legea nr.10/2001 este un termen de decadere, si nu un termen de recomandare, asa cum sustine reclamantul.
Acest aspect rezulta in mod incontestabil din prevederile art. 22 alin. 5 din Legea nr.10/2001 care prevad expres ca, nerespectarea termenului prevazut de lege pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura, sau prin echivalent.
Fiind un termen de decadere acesta nu este susceptibil de suspendare, intrerupere sau repunere in termen.
Impotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantii, motivand ca instanta a interpretat eronat prevederile Legii 10/2001 deoarece principiile juridice statueaza imprescriptibilitatea actiunilor ce tind la recunoasterea si redobandirea dreptului de proprietate privata. S-a aratat ca dreptul de proprietate privata este sacru si inviolabil, fiind garantat de art. 44 din Constitutie si de prevederile Protocolului aditional nr. 1 la CEDO, dreptul de proprietate fiind imprescriptibil sub aspect extinctiv. S-a concluzionat ca si dreptul de a cere recunoasterea dreptului de proprietate si retrocedarea bunului aflat in posesia unui neproprietar este un drept imprescriptibil.
Apelantii au sustinut ca sentinta civila prin care primaria a fost obligata sa emita o dispozitie are autoritate de lucru judecat si ca au respectat procedura prevazuta de legea 10/2001.
S-a criticat admiterea exceptiei lipsei calitatii procesual pasive a statului, deoarece hotararea trebuie sa fie opozabila DGFP pentru a se asigura executarea masurilor reparatorii.
Apelul nu este fondat, urmand a fi respins pentru urmatoarele considerente.
Din modul in care apelul a fost motivat este evident ca apelatii fac o confuzie intre actiunea in revendicarea unui imobil si contestatia formulata in temeiul legii 10/2001.Actiunea in revendicare este imprescriptibila si este formulata in conditiile in care reclamantul, care este proprietar si poate dovedi titlul sau, a pierdut posesia bunului in favoarea unui posesor neproprietar.
Actiunile prin care se tinde la retrocedarea imobilelor preluate abuziv de stat presupun dovedirea titlului avut anterior preluarii, a faptului ca imobilul a fost efectiv preluat de stat si se finalizeaza prin constituirea unui titlu valabil in prezent pentru reclamant. Toate legile cu caracter reparatoriu au prevazut o procedura obligatorie pentru reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate, in afara acestei proceduri fiind inadmisibil a se obtine retrocedarea imobilelor. In aceste cazuri, reclamantul nu are un titlu de proprietate si nici un bun, in sensul practicii dezvoltate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in aplicarea art. 1 din Protocolul aditional nr. 1, ceea ce duce la concluzia ca nu poate invoca imprescriptibilitatea vocatiei sale la retrocedarea bunului, vocatie recunoscuta prin legea reparatorie.
Mai mult, conform art. 126 alin. 2 din Constitutie, procedura de judecata este cea stabilita prin lege, astfel ca persoanele care tind la recunoasterea unor drepturi in justitie trebuie sa formuleze acele tipuri de actiuni si sa urmeze procedura prevazuta de lege, intrucat dreptul lor de acces la justitie nu este absolut.
Pentru imobilele ce fac obiectul legii 10/2001, prevazute expres in art. 2 din lege, acordarea de masuri reparatorii se face dupa ce persoana indreptatita formuleaza o notificare in termen de un an de la data intrarii in vigoare a legii( 14 februarie 2001). In acest sens sunt dispozitiile art.22 din Legea 10/2001, modificate prin OUG 109/2001 si OUG 145/2001.
Alineatul 5 al textului prevede ca nerespectarea termenului prevazut pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
Aceste dispozitii cu caracter expres duc la concluzia ca termenul de un an, care s-a implinit la 14 februarie 2002, este un termen de decadere, care nu poate fi suspendat sau intrerupt, nicidecum un termen de prescriptie sau de recomandare.
In speta, formularea notificarii in anul 2005 este lipsita de efecte juridice sub aspectul posibilitatii reclamantilor de a obtine acordarea de masuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, astfel ca in mod corect unitatea detinatoare a respins cererea, solutie mentinuta de prima instanta.
Este nefondata sustinerea apelantilor privind autoritatea de lucru judecat a sentintei civile 491 din 19 iunie 2007 cu privire la solutionarea actiunii de fata. Prin sentinta respectiva s-a stabilit ca unitatea careia i s-a inaintat notificarea are obligatia de a emite o dispozitie, potrivit art. 25 din Legea 10/2001, prin care sa se pronunte asupra cererii de restituire in natura ce i s-a adresat. Instanta nu a stabilit daca notificarea a fost formulata sau nu in termen, pentru ca nici legea nu contine prevederi prin care sa oblige unitatea detinatoare la emiterea dispozitiei doar in situatia in care a fost investita in termen, ci stabileste obligatia generala de a se pronunta asupra notificarii.
Din considerentele sau din dispozitivul sentintei civile 491 din 19 iunie 2007 nu rezulta ca instanta ar fi statuat cu privire la termenul de formulare a notificarii, prin urmare nu poate fi vorba despre existenta autoritatii de lucru judecat, nici sub aspectul exceptiei prev. de art. 166 c.p.c. si nici al prezumtiei lucrului judecat, in conditiile art. 1201 c.civ.
Este legala solutionarea exceptiei lipsei calitatii procesual pasive a statului, deoarece in litigiile avand ca obiect contestatii impotriva dispozitiei emise de primar , calitate procesuala pasiva are doar unitatea emitenta a dispozitiei, statului fiindu-i recunoscuta calitatea de parte doar in ipoteza prev. de art. 29 din Legea 10/2001, ceea ce nu este cazul in speta.
Apreciind ca este legala si temeinica sentinta prin care s-a respins contestatia formulata pe considerentul ca notificarea a fost adresata unitatii detinatoare peste termenul legal, conform art. 296 c.p.c. apelul se va respinge ca nefondat.