Clauzele imorale sau abuzive pot fi cenzurate de instantele de judecata care le pot declara nule, in temeiul art. 968 Cod pr. civila.
Banca Populara de Credit, reprezentata prin lichidatorul judiciar, a chemat in judecata pe paratii Z.V.G. in calitate de imprumutat, G.M. si D.F., in calitate de fidejusori, solicitand sa fie obligati la plata sumei de 43.111.389 lei, reprezentand: 3.750.003 lei rata capital, 1.050.003 lei dobanda si 38.311.383 lei penalitati, precum si penalitati de 1%/zi pana la achitarea integrala a debitului, conform contractului de imprumut nr. 306 din 23 .03.2000.
Prin sentinta nr.1359 din 12 septembrie 2003 pronuntata de Tribunalul Olt, in dosarul nr.3087/2003, s-a respins actiunea ca nefondata.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut ca banca avea obligatia ca potrivit art.8 din contractul de imprumut, sa observe neplata in 10 zile de la scadenta ratei, sa notifice pe imprumutat, iar dupa 5 zile de la expirarea datei stabilite in notificare sa someze atat pe imprumutat, cat si pe fidejusori, potrivit art. 1836 C.civil, iar apoi sa treaca la recuperarea pe cale judecatoreasca a debitelor. Neprocedand in acest mod, reclamanta este cea care nu si-a respectat obligatiile.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta invocand ca in raporturile comerciale debitorul se afla de drept in intarziere, astfel incat nu era obligatorie notificarea, iar art. 20 din contract stipuleaza un drept si nicidecum o obligatie. Dealtfel, art.17 coroborat cu art.61 din Legea 109/1996 interzice compensare partilor sociale cu datoriile membrilor cooperatori.
Examinand actele si lucrarile cauzei, Curtea gaseste recursul fondat, in urmatoarele limite si pentru considerentele ce se vor expune in continuare.
Critica bazata pe motivul de recurs reglementat de art. 304 pct.9 C. proc.civ. este lipsita de suport, deoarece dispozitiile din Legea 109/1996 invocate de recurenta se refera la partile sociale ale membrilor cooperatori si nicidecum la fondul social, pentru care art. 20 din contract prevede posibilitatea compensarii cu sumele datorate cu titlu de rata sau dobanda.
Contractul de imprumut de consumatie este un contract unilateral care stabileste obligatii doar in sarcina imprumutatului. Prevederile art.8 si 20 din contractul de imprumut nr. 306/2000 nu stabilesc obligatii si drepturi corelative, de natura celor care confera caracter sinalagmatic contractului, ci clauze referitoare la modalitatea executarii obligatiilor asumate de catre imprumutat.
Cu toate acestea, clauza referitoare la recuperarea sumelor datorate in caz de neplata a ratelor, avand caracter conventional, este obligatorie pentru parti, potrivit art. 969 C. civil.
De altfel, valabilitatea si efectele acestei clauze, inserate in art. 20 din contractul analizat, au fost deja confirmate prin incheierea pronuntata la data de 20 noiembrie 2001 de catre judecatorul-sindic desemnat de Tribunalul Bucuresti in dosarul nr. 2737/2001, privind falimentul BPR.
Ca urmare, in cazul neplatii ratelor imprumutului se impune " recuperarea sumei datorate din contul fondului social".
In speta, din derularea contractului de imprumut nr. 306 din 23.03.2000 a rezultat o datorie constituita din: 3.750.003 lei credit si 1.050.003 lei dobanda, sume ce se compenseaza cu fondul social de 1.816.667 lei, ramanand un rest de plata de 2.983.339 lei.
Compensarea efectuata de catre banca prin nota de calcul depusa la fila 4 din dosarul de fond, intre fondul social si penalitatile de intarziere nu este corecta, fiind lipsita de temei contractual.
Desi recurenta nu critica in mod expres si solutia de respingere a capatului de cerere secundar, referitor la penalitatile de intarziere, nemultumirea sa vizeaza integral sentinta atacata, astfel incat Curtea examineaza cauza sub toate aspectele de netemeinicie invocate potrivit art. 3041 C. proc.civ. si constata ca instanta de fond a respins in mod just cererea privind penalitatile de intarziere, cu urmatoarea motivare.
Obligatia stabilita prin art.5 din contractul de imprumut incheiat intre BPR si Z. V. G. este contrara bunelor moravuri si, prin aceasta, nelicita, deoarece se bazeaza pe incalcarea bunei credinte a persoanelor fizice care au contractat (imprumutat si fidejusori) prin includerea in conventie a unei obligatii care nu a fost negociata in mod direct si care a creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, fiind vadita disproportia dintre prestatia bancii populare si obligatia impusa persoanelor fizice cocontractante prin clauza penala inserata. Ca urmare, intervine sanctiunea nulitatii, potrivit art. 968 C. Civil.
Se retine si faptul ca ulterior incheierii contractului, legiuitorul a adoptat masuri suplimentare de protectie a consumatorilor persoane fizice prin Legea 123/2000 ce prevede expres sanctiunea nulitatii clauzelor contractuale abuzive.
Fata de considerentele expuse, curtea a admis recursul si potrivit art.312 alin. 3 cod procedura civila a modificat sentinta atacata, in sensul ca a admis in parte actiunea, iar paratii au fost obligati la plata sumei de 2.983.339 lei reprezentand rate si dobanzi restante.