Urmărește inteligent dosarul din instanță.

Primești notificări la fiecare modificare.

Din anul 2015, zi de zi!

Competenta cererii formulate in materia raspunderii parintesti apartine instantelor statului membru in care copilul isi are resedinta obisnuita la momentul introducerii cererii Decizie nr. 1054 din data de 07.06.2012
pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti

Competenta cererii formulate in materia raspunderii parintesti apartine instantelor statului membru in care copilul isi are resedinta obisnuita la momentul introducerii cererii

Domeniu - procedura civila

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.1564/339/2011 - DECIZIA CIVILA NR.1054/07.06.2012)

Prin actiunea inregistrata sub nr.1564/339/2011 din 15 aprilie 2011 la Judecatoria Zimnicea, reclamantul T.Gh.M. a chemat in judecata si personal la interogatoriu pe parata T.M. solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa-i fie incredintata spre crestere si educare minora T.I.-A., nascuta la data de 5 noiembrie 2009.
A motivat reclamantul ca din relatia cu parata s-a nascut minora T.I.-A., imediat dupa nastere parata fiind de acord ca minora sa fie incredintata reclamantului, dand o declaratie notariala, in acest sens.
A aratat ca de la acea data, minora se afla in Spania impreuna cu reclamantul si sotia sa, fiind crescuta de acestia.
A sustinut ca minora este inscrisa la o gradinita privata din Spania si locuieste impreuna cu reclamantul si sotia in V., unde minora este inregistrata cu domiciliu.
In fine, a aratat ca atat el cat si sotia sa sunt foarte atasati de minora, iar parata, din luna noiembrie 2009 nu a mai vizitat-o pe fetita si nu s-a interesat nici macar telefonic, de aceasta.
Parata T.M. a formulat intampinare prin care a invocat exceptia necompetentei teritoriale a instantei, precum si exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant a reclamantului.
De asemenea, pe calea cererii reconventionale a solicitat acordarea dreptului de a avea relatii personale cu minora prin stabilirea unui program de vizitare in perioada vacantelor scolare, la domiciliul paratei, din Romania.
Prin sentinta civila nr. 1315 din 18 iulie 2011, Judecatoria Zimnicea a admis exceptia necompetentei teritoriale a acestei instante invocata de parata si a declinat competenta solutionarii cauzei in favoarea Judecatoriei Alexandria.
Dupa declinarea cauzei, prin sentinta civila nr. 4945 din 2 decembrie 2011, Judecatoria Alexandria a admis exceptia necompetentei instantelor romane si a respins cererea formulata de reclamantul T.Gh.M. ca nefiind de competenta instantelor romane.
Pentru a hotari astfel, prima instanta a retinut ca prin cererile formulate atat in scris cat si verbal, partile au recunoscut ca minora T.I.-A., nascuta la data de 9 noiembrie 2009, locuieste in Spania impreuna cu reclamantul si sotia sa, ca acestia doresc incredintarea minorei reclamantului, urmand ca minora sa locuiasca in continuare la acelasi domiciliu din localitatea V. din Spania.
A mai retinut ca potrivit art. 8 alin. 1 din Regulamentul Consiliului nr.2201/2003, act normativ al Uniunii Europene, cu aplicare directa si prioritara fata de normele dreptului intern, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente in materia raspunderii parintesti privind un copil care are resedinta obisnuita in acest stat membru la momentul sesizarii instantei.
Cum potrivit art. 2 pct. 7 din acelasi regulament, in notiunea de raspundere parinteasca este inclusa si incredintarea minorului, a apreciat ca, competenta de solutionare a pricinii apartine instantei in raza careia se afla minorul cu titlu permanent la momentul sesizarii instantei.
A apreciat ca nu sunt aplicabile dispozitiile art. 5 Cod procedura civila, privind competenta teritoriala in favoarea instantei de la domiciliul paratei intrucat art. 8 alin. 1 din Regulamentul Consiliului nr. 2201/2003 se aplica cu prioritate fata de orice prevedere interna.
De asemenea, a retinut ca nu sunt incidente nici prevederile art. 12 din Regulament deoarece acestea se refera la instanta investita cu o cerere de divort, iar partile in cauza nu au fost niciodata casatorite.
Ca atare, a concluzionat ca instantele nationale romane nu sunt competente sa judece aceasta cauza.
Impotriva sentintei, in termen legal, a declarat apel apelantul- reclamant T.M., acesta criticand sentinta ca fiind netemeinica si nelegala.
A motivat apelantul-reclamant ca in mod gresit prima instanta a admis exceptia necompetentei instantelor romane, intrucat art. 12 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 prevede o prorogare legala de competenta in cazul prevazut de alin. 3 lit. a si b, aplicabile, in speta.
Sub acest aspect a sustinut ca minora are o stransa legatura cu statul a carui instanta a fost sesizata, in special, datorita faptului ca unul dintre titularii care exercita autoritatea parinteasca isi are domiciliul aici.
Sub acelasi aspect, a aratat ca ambele parti au acceptat competenta Judecatoriei Alexandria, fiind de acord ca pricina sa fie judecata de instantele din Romania. A mai motivat ca este in interesul minorei ca pricina sa fie judecata de instantele din Romania avand in vedere cererea reconventionala, interesul minorei de a avea legaturi personale cu mama sa si imprejurarea ca, in cazul judecarii cererii de catre o instanta din alt stat, aceasta nu ar mai avea posibilitatea reala de a formula o astfel de cerere.
Prin decizia civila nr. 23 din 15 februarie 2012, Tribunalul Teleorman a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant T.M., impotriva sentintei civile nr. 4945 din 2 decembrie 2011 pronuntate de Judecatoria Alexandria, in contradictoriu cu intimata parata T.M., si cu Autoritatea Tutelara - Primaria comunei C., respectiv Primaria comunei C..
Pentru a decide astfel, tribunalul a retinut ca art.8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 stabileste competenta de fond in cazul cererilor formulate in materia raspunderii parintesti in sensul ca sunt competente instantele statului membru in care copilul isi are resedinta obisnuita la momentul introducerii cererii, sub rezerva dispozitiilor articolelor 9, 10 si 12.
In ce priveste dispozitiile art. 12 alin. (3) din Regulamentul CE nr.2201/2003, aspect invocat direct in apel, tribunalul apreciaza ca aceste dispozitii nu sunt incidente in cauza.
Potrivit art. 12 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 instantele judecatoresti din statul membru care exercita competenta in temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divort, de separare de drept sau de anulare a casatoriei sunt competente in orice chestiune privind raspunderea parinteasca in legatura cu aceasta, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lit. a si b.
De asemenea, conform alin (3) al aceluiasi articol, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, in materie de raspundere parinteasca in alte proceduri decat cele mentionate la alin (1) atunci cand sunt indeplinite conditiile prevazute de lit. a si b.
A rezultat ca art. 12 alin.(1) si (3) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 reglementeaza prorogarea de competenta in cazul cererilor privind raspunderea parinteasca si nu o competenta alternativa.
Prorogarea de competenta are loc atunci cand instanta sesizata isi prelungeste competenta.
Din interpretarea dispozitiilor art. 12 alin. (1) si (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 rezulta ca, competenta instantei judecatoresti din statul membru sesizata cu o cerere de divort, respectiv, cu o alta procedura, se proroga asupra cererii privind raspunderea parinteasca.
Or, in speta, instanta a fost investita cu cerere in materie de raspundere parinteasca, nemaiexistand o alta procedura pentru a se retine existenta unei prorogari de competenta si care sa inlature aplicarea dispozitiilor art. 8 alin.(1) din Regulamentul CE nr. 2201/2003, privind competenta de fond in materia raspunderii parintesti.
Impotriva acestei decizii, la data de 26.03.2012, a declarat recurs reclamantul T.M., recurs care a fost inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie, la data de 23.04.2012.
Prin motivele de recurs recurentul reclamat considera ca nelegala decizia si solicita desfiintarea acesteia, aratand ca solutia instantei de apel, ca si cea a instantei de fond este discutabila.
Este adevarat ca in conformitate cu prevederile art. 8 alin.1 din Regulamentul 2201 al CE., competenta in materia raspunderii parintesti apartine instantei din statul in care copilul isi are resedinta la momentul sesizarii, iar minorul isi are resedinta in Spania.
Insa alin. 2 al art. 8 din Regulament prevede ca acesta se aplica sub rezerva dispozitiilor art. 12 din acelasi act normativ.
Acest din urma articol prevede o prorogare legala de competenta in cazul prevazut de alin. 3 lit. a si b - aplicabile in cazul de fata - si anume: Cand copilul are o stransa legatura cu statul a carui instanta a fost sesizata, in special datorita faptului ca unul dintre titularii care exercita autoritatea parinteasca isi are domiciliul aici si cand competenta instantei sesizate a fost acceptata expres au neechivoc de parti si aceasta competenta este in interesul copilului.
Cauza de fata se incadreaza in cele doua texte mai sus mentionate.
Astfel, copilul are o stransa legatura cu Romania, in primul rand pentru ca mama sa, parata , are domiciliul - si resedinta - in Romania.
In ceea ce priveste acceptarea competentei, rezulta in mod neindoielnic ca atat parata, care a indicat ca instanta competenta Judecatoria Alexandria, cat si reclamantul, care a acceptat aceasta instanta, sunt de acord ca aceasta cauza sa fie judecata de instantele din Romania.
Considera ca este in interesul minorului acest lucru avand in vedere cererea reconventionala - cu care este in totalitate de acord; astfel, este nu numai in interesul paratei de a avea legaturi personale cu minora, ci este in primul rand in interesul copilului de a avea posibilitatea ca si mama sa sa poata veghea la cresterea si educarea sa si sa simta concret si real afectiunea mamei sale, chiar si in modalitatea restransa a luarii temporare la domiciliul acesteia.
Or, in situatia judecarii cererii de catre o instanta din alt stat, este cert ca parata, mama minorei nu va avea posibilitatea reala de a formula o cerere in sensul celor de mai sus.
In concluzie, considera ca sub aspectele prevazute de art. 12 alin. 3 Iit. a si b competenta este alternativa, si avand in vedere legatura minorei cu Romania precum si alegerea competentei de catre reclamant si parata, competenta aleasa in favoarea minorei, solicita admiterea recursului, iar pe fond, desfiintarea hotararile atacate; respingerea exceptiei invocata din oficiu de catre instanta de fond; rejudecarea cauzei si admiterea actiunii, sa ii fie incredintata spre crestere si educare minora T.I.A., asa cum este de acord si intimata-parata T.M., admiterea cererii reconventionale si sa se dispuna ca parata sa aiba legaturi personale cu minora in modalitatea solicitata de aceasta si anume sapte zile in vacanta de Paste, treizeci de zile in vacanta de vara si sapte zile in vacanta de Craciun.
In drept, isi intemeiaza cererea pe dispozitiile art. 304 pct. 3, 7 si 9 C.proc.civ. .
Nu s-a formulat intampinare.
Examinand decizia recurata si actele dosarului in raport de criticile de recurs formulate in cauza, Curtea constata ca recursul este nefondat.
In prealabil, trebuie remarcat ca, desi recurentul a invocat motivele recurs prev. de art. 304 pct. 3, 7 si 9 C.proc.civ., avand in vedere criticile de nelegalitate formulate care vizeaza exclusiv gresita interpretare si aplicare a dispozitiilor legale incidente in cauza dedusa judecatii, Curtea, vazand si dispozitiile art. 306 alin.3 C.proc.civ., va analiza aceste critici din perspectiva motivului prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ..
Astfel cum corect au retinut instantele de fond, in cazul cererilor formulate in materia raspunderii parintesti art.8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 stabileste ca sunt competente instantele statului membru in care copilul isi are resedinta obisnuita la momentul introducerii cererii, sub rezerva dispozitiilor articolelor 9, 10 si 12.
In ce priveste aplicarea dispozitiilor art. 12 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 2201/2003, aspect invocat si in apel, Curtea constata ca norma respectiva nu este incidenta raportului juridic dedus judecatii, tinand seama ca analiza acesteia nu se poate face decat prin coroborarea sa cu textul art. 12 alin. (1) din acelasi Regulament.
Or, potrivit art. 12 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 instantele judecatoresti din statul membru care exercita competenta in temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divort, de separare de drept sau de anulare a casatoriei sunt competente in orice chestiune privind raspunderea parinteasca in legatura cu aceasta, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lit. a si b.
Conform alin (3) al aceluiasi articol, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, in materie de raspundere parinteasca in alte proceduri decat cele mentionate la alin (1) atunci cand sunt indeplinite conditiile prevazute de lit. a si b.
Tribunalul a stabilit astfel in mod just ca art. 12 alin.(1) si 3) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 reglementeaza o situatie de prorogare de competenta in cazul cererilor privind raspunderea parinteasca, referindu-se la extinderea competentei unei instante sesizate si asupra unor cereri care, in mod obisnuit, nu ar fi in competenta sa.
Astfel, competenta instantei judecatoresti din statul membru sesizata cu o cerere de divort, respectiv, cu o alta procedura, se proroga asupra cererii privind raspunderea parinteasca.
Or, o asemenea ipoteza nu se regaseste in speta analizata, iar interpretarea textului legal in sensul instituirii unei competente alternative, cum s-a sustinut de catre recurent, este vadit eronata.
Sub acest aspect, tribunalul a retinut corect in ceea ce priveste aplicarea textelor legale amintite ca instanta a fost investita cu o cerere in materie de raspundere parinteasca, nemaiexistand o alta procedura pentru a se retine existenta unei prorogari de competenta si care sa inlature aplicarea dispozitiilor art. 8 alin(1) din Regulamentul CE nr. 2201/2003, privind competenta de fond in materia raspunderii parintesti.
Existenta unui acord (implicit) al partilor referitor la judecarea cauzei de catre o instanta romana, invocat de recurent ca un argument in stabilirea competentei in favoarea instantei respective este lipsita de relevanta in conditiile mai sus aratate, fata de norma de competenta incidenta spetei si de caracterul absolut al acesteia.
In consecinta, in temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul, ca fiind nefondat.

2

Sursa: Portal.just.ro