Litigiu comercial evaluabil in bani. Fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Competenta materiala
C. proc. civ. - art. 1 pct. 1, art. 2 pct.1 lit. a)
C. com. - art. 4, art.7, art. 890
In timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedura civila stabileste expres competenta dupa materie, in prima instanta, a tribunalului, in procesele si cererile de natura comerciala al caror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil in bani, art. 1 pct. 1 din acelasi cod reglementeaza competenta de drept comun, in prima instanta, a judecatoriilor, ceea ce inseamna ca le sunt atribuite in competenta procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare pana la 100.000 lei.
Ori de cate ori pe calea actiunii in justitie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibila si necesara. Aceasta, intrucat la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut in vedere valoarea obiectului litigiului in materialitatea sa, pretentia concreta, precum si dreptul subiectiv asupra fiecarui bun reclamat, sens in care a si impus reclamantului obligatia de a preciza valoarea obiectului cererii.
In raport de prezumtia de comercialitate instituita de art. 4 din Codul comercial, vor constitui fapte de comert nu numai obligatiile contractuale, ci si obligatiile derivand din fapte licite sau din savarsirea unor fapte ilicite in legatura cu activitatea comerciala a comerciantului. Aceasta, intrucat este stiut faptul ca printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligatii, alaturi de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat si imbogatirea fara justa cauza, se regaseste si fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, fiind lipsita de relevanta imprejurarea ca ea nu este cuprinsa de art. 3 din Codul comercial.
Curtea de Apel Timisoara, Sectia comerciala,
Decizia civila nr. 1532 din 13 septembrie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinta civila nr. 9940/03.06.2010 pronuntata in dosarul nr. 10575/325/2006 Judecatoria Timisoara admis cererea formulata si precizata de reclamantul Institutul C din Timisoara, dispunand evacuarea paratei S.C. A S.R.L. Giarmata din imobilul situat in localitatea Timisoara, str. P, nr. 22, jud. Timis, precum si obligarea acesteia la plata sumei de 98.552 lei cu titlu de despagubiri, luand, totodata, act de renuntarea la judecata fata de parata S.C. X S.R.L. Timisoara.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel parata S.C. A S.R.L. Giarmata, iar Tribunalul Timis, prin decizia comerciala nr. 1/01.02.2011, constatand caracterul comercial al litigiului, a desfiintat hotararea atacata, retinand cauza spre solutionare in prima instanta, cu motivarea ca petitul principal al actiunii il reprezinta obligarea paratelor sa evacueze un spatiu ocupat fara titlu, astfel ca cererea este una neevaluabila in bani, sub aspectul competentei circumscriindu-se prevederilor art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedura civila, care stabileste competenta tribunalelor pentru procesele si cererile in materie comerciala neevaluabile in bani. Vazand si dispozitiile art. 297 alin. (2) din cod, care arata ca daca prima instanta s-a declarat competenta si instanta de apel stabileste ca a fost necompetenta, anuland hotararea atacata, va trimite cauza spre judecare instantei competente sau altui organ cu activitate jurisdictionala competent, afara de cazul cand constata propria sa competenta, tribunalul a dispus anularea hotararii supusa cenzurii ca fiind data de o instanta necompetenta.
Aceasta decizie a fost recurata de reclamantul Institutul C. din Timisoara, solicitandu-se, in principal, casarea ei si trimiterea cauzei spre judecarea apelului la sectia civila a Tribunalului Timis, iar in subsidiar, casarea hotararii, recalificarea caii de atac ca fiind recurs si trimiterea ei spre competenta solutionare Tribunalului Timis - Sectia comerciala, ca instanta de recurs.
Prin decizia civila nr. 1532 din 13 septembrie 2011 Curtea de Apel Timisoara a admis recursul declarat de reclamantul Institutul C din Timisoara impotriva deciziei comerciale nr. 1 din 1 februarie 2011 pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. 10575/325/2006 in contradictoriu cu paratele intimate S.C. A S.R.L. Giarmata si S.C. X S.R.L. Timisoara, a casat in tot decizia atacata si a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timis in vederea solutionarii apelului declarat de parata S.C. A S.R.L. Giarmata impotriva sentintei civile nr. 9940 din 3 iunie 2010 al Judecatoriei Timisoara ca si recurs.
Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de control judiciar a retinut ca reclamantul a inregistrat cererea de chemare in judecata a paratelor S.C. A S.R.L. Giarmata si S.C. X S.R.L. Timisoara la Judecatoria Timisoara, apreciind ca aceasta instanta este competenta sa solutioneze litigiul prin care a solicitat evacuarea primei societati din imobilul situat in loc. Timisoara, str. P, nr. 22, jud. Timis si obligarea acesteia la plata sumei de 98.552 lei cu titlu de despagubiri, fata de cealalta parata renuntand la judecata.
Potrivit art. 1 din Codul de procedura civila, judecatoriile judeca, in prima instanta, toate procesele si cererile, in afara de cele date prin lege in competenta altor instante, plangerile impotriva hotararilor autoritatilor administratiei publice cu activitate jurisdictionala si ale altor organe cu astfel de activitate, in cazurile prevazute de lege, si in orice alte materii date prin lege in competenta lor, iar in conformitate cu art. 2 din acelasi cod tribunalul judeca in prima instanta, printre altele, procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum si procesele si cererile in aceasta materie al caror obiect este neevaluabil in bani si procesele si cererile in materie civila al caror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu exceptia cererilor de imparteala judiciara, a cererilor in materia succesorala, a cererilor neevaluabile in bani si a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, dupa caz, posesorii, formulate de tertii vatamati in drepturile lor prin aplicarea legilor in materia fondului funciar.
Ca atare, se poate observa ca in timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedura civila stabileste expres competenta dupa materie, in prima instanta, a tribunalului, in procesele si cererile de natura comerciala al caror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil in bani, art. 1 pct. 1 din acelasi cod reglementeaza competenta de drept comun, in prima instanta, a judecatoriilor, ceea ce inseamna ca le sunt atribuite in competenta procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare pana la 100.000 lei. Asadar, daca o actiune comerciala are un obiect evaluabil in bani, competenta in prima instanta este determinata de criteriul valoric, judecatorie sau tribunal, dupa caz.
Actiunile patrimoniale sunt cele care au un continut economic, pe cand actiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent daca este persoana fizica sau juridica, drepturi fara continut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale. Natura actiunilor corespunzatoare acestor din urma drepturi, precum si caracterele juridice ale respectivelor actiuni sunt atribuite de natura si specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevarat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Intrucat dreptul subiectiv material constituie fundamentul actiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune si toate consecintele ce decurg de aici: calificarea actiunii, determinarea competentei, alcatuirea completului, determinarea caii de atac. Ca atare, se poate afirma ca dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat in justitie "transfera" caracterul sau patrimonial sau nepatrimonial litigiului insusi si, astfel, procesul va putea fi evaluabil in bani, ori de cate ori in structura raportului juridic de drept substantial, dedus judecatii, intra un drept patrimonial, real sau de creanta.
In consecinta, ori de cate ori pe calea actiunii in justitie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibila si necesara. Aceasta, intrucat la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut in vedere valoarea obiectului litigiului in materialitatea sa, pretentia concreta, precum si dreptul subiectiv asupra fiecarui bun reclamat, sens in care a si impus prin art. 112 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedura civila obligatia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii. De aceea trebuie considerate actiuni patrimoniale, in care valoarea obiectului cererii determina competenta materiala si caile de atac, intre altele, actiunea prin care reclamantul solicita obligarea paratului sa-i intocmeasca act de vanzare-cumparare, cererea de raport, actiunea in reductiune testamentara, actiunile in constatarea existentei sau inexistentei unui drept, in masura in care se refera la bunuri evaluabile in bani, actiunile in constatarea simulatiei unui contract de vanzare-cumparare a unui bun imobil sau mobil, actiunile in regres si in revocare.
Atunci cand este vorba despre desfiintarea unui contract de vanzare-cumparare, de locatiune, donatie etc., contracte ce au dat nastere unor drepturi patrimoniale, este evident ca si lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinte patrimoniale si, ca atare, actiunea prin care se valorica un asemenea drept este patrimoniala. A sustine ca actiunea in desfiintarea unui act juridic producator de consecinte patrimoniale nu are caracter evaluabil in bani inseamna a ignora natura insasi a dreptului pe care se fundamenteaza actiunea, drept care este personal si cu continut economic.
Un drept are caracter personal, fara continut economic si, prin urmare, neevaluabil in bani, atunci cand este strans legat de persoana, servind la individualizarea acesteia in cadrul societatii sau al familiei: dreptul la viata, la sanatate si integritate fizica si morala, la libertate, la onoare, cinste, reputatie, dreptul la nume si la domiciliu etc. Or, dreptul a carui valorificare se urmareste prin actiunea in desfiintarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale mentionate anterior. A afirma ca exista actiuni patrimoniale neevaluabile in bani inseamna a sustine o contradictie juridica, a spune de fapt ca exista drepturi patrimoniale neevaluabile in bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeste de drepturile personale nepatrimoniale, caracterul patrimonial al actiunii subzistand indiferent de formularea unor pretentii accesorii privitoare la repunerea partilor in situatia anterioara.
Obiectul litigiului de fata consta in evacuarea unei societati comerciale din imobilul situat administrativ in loc. Timisoara, str. P, nr. 22, jud. Timis, reprezentand un spatiu comercial, proprietatea reclamantului, precum si in obligarea acesteia la plata sumei de 98.552 lei cu titlu de despagubiri (59.037 lei pentru lipsa de folosinta, 29.400 lei contravaloarea lucrarilor necesare readucerii spatiului in starea initiala si 10.115 lei contravaloarea serviciilor de indepartare si neutralizare a deseurilor).
Conform art. 4 din Codul comercial, toate obligatiile comerciale, cu exceptiile prevazute de lege, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial (sunt considerate fapte de comert subiective). Prezumtia de comercialitate prevazuta de articolul mentionat, fiind juris tantum, poate fi combatuta prin proba contrarie de catre cel care sustine caracterul necomercial. Ca atare, comerciantul care pretinde ca actul ce a facut nu are o cauza comerciala trebuie sa faca aceasta dovada. Exceptiile de la prezumtia de comercialitate sunt: natura civila a obligatiei, respectiv imprejurarea in care necomercialitatea rezulta din insusi actul savarsit de comerciant (cand acesta cumpara bunuri necesare uzului sau personal - art. 5 din Codul comercial). Actele civile prin natura lor sunt cele care prin structura si functia lor esentiala nu se pot referi la activitatea comerciala (spre exemplu, testamentul, actele juridice de dreptul familiei etc.). Faptele de comert subiective reprezinta un reflex al activitatii desfasurate de comercianti si, in consecinta, sunt supuse reglementarilor Codului comercial.
Prin intermediul imobilului din care reclamantul solicita evacuarea paratei se presupune ca societatea comerciala chemata in judecata desfasoara activitati comerciale, in sensul dispozitiilor art. 3 pct. 1 din Codul comercial (prin chiar contractul de asociere in participatiune, anulat pe cale judiciara, partile urmarind sa desfasoare anumite activitati de comert), ce face sau, cel putin, a facut parte din fondul de comert al intimatei, care, potrivit art. 7 din Codul comercial, este socotita comerciant, constituita ca societate comerciala (S.R.L.) ca atare in vederea efectuarii de fapte de comert prevazute de art. 3 si art. 4 din acelasi cod.
Mai mult decat atat, potrivit art. 56 Cod comercial, daca un act este comercial doar pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi, incat priveste acel act, legii comerciale. Or, art. 893 statueaza ca si in situatia in care actul este comercial numai pentru una dintre parti, actiunea ce deriva dintr-insul este de competenta jurisdictiei comerciale, actul fiind comercial si fata de cealalta parte, acest din urma text de lege nefiind altceva decat aplicatia in materie procesuala a art. 56, prin aceasta legiuitorul urmarind ca normele comerciale sa aiba aplicatie atunci cand actul este comercial pentru una dintre parti.
De aceea, in mod corect tribunalul a retinut natura comerciala a litigiului pendinte, criticile recurentului, sub acest aspect, neputand fi primite. Este adevarat ca temeiul de drept a cererii sale introductive il constituie, printre altele, si art. 998-999 din Codul civil, acesta sustinand ca societatea parata trebuie sa-i plateasca despagubiri pentru lipsa de folosinta a respectivului spatiu comercial si readucerea lui in starea initiala.
Articolul 4 din Codul comercial statueaza ca "se socotesc (_) ca fapte de comert celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant daca nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din insusi actul"; de asemenea, potrivit art. 7 din acelasi cod, "sunt comercianti (_) societatile comerciale", iar art. 890 stabileste fara echivoc la pct. I ca apartin jurisdictiei comerciale "toate contestatiunile relative la faptele de comert intre orice persoane". Ca atare, singura concluzie judicioasa care se impune este aceea ca legiuitorul a socotit obligatii de natura comerciala si acele angajamente ce rezulta pentru persoana ce exercita un comert din savarsirea unor delicte sau cvasidelicte in cadrul exercitarii comertului. Altfel spus, in raport de prezumtia de comercialitate instituita de art. 4, vor constitui fapte de comert nu numai obligatiile contractuale, ci si obligatiile derivand din fapte licite sau din savarsirea unor fapte ilicite in legatura cu activitatea comerciala a comerciantului, cum este cazul in speta, unde, raspunderea pe care recurentul o atribuie societatii intimate are un caracter vadit comercial. Aceasta, intrucat este stiut faptul ca printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligatii, alaturi de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat si imbogatirea fara justa cauza, se regaseste si fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, fiind lipsita de relevanta imprejurarea ca ea nu este cuprinsa de art. 3 din Codul comercial.
Cererea de chemare in judecata prin care se solicita atat evacuarea unui comerciant dintr-un spatiu pe care se pretinde ca il detine fara drept, cat si obligarea lui la plata unor despagubiri in cuantum de 98.552 lei este o cerere patrimoniala. Asadar, pentru determinarea competentei materiale si a cailor de atac potrivit dispozitiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 2821 alin. (1) din Codul de procedura civila nu se are in vedere denumirea generica a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent daca ea este in constatarea sau realizarea dreptului.
Prin urmare, se retine ca in mod gresit tribunalul s-a considerat competent material sa solutioneze cauza in prima instanta, intrucat in speta nu sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) teza finala din Codul de procedura civila, nefiind vorba despre o cerere comerciala neevaluabila in bani, ci de un litigiu comercial evaluabil in bani, ce urmeaza sa fie solutionat potrivit prevederilor legale mai sus mentionate. Cum obiectul litigiului nu are o valoare mai mare de 100.000 lei, avand in vedere si dispozitiile art. 159 alin. (2) din acelasi cod, potrivit carora necompetenta este de ordine publica atunci cand pricina este de competenta unei instante de alt grad, Curtea apreciaza ca cererea subsidiara a recurentei este intemeiata, nelegalitatea alcatuirii instantei care a pronuntat hotararea atacata atat fata de obiectul si valoarea pretentiilor reclamantului, cat si fata de dispozitiile art. 2821 Cod procedura civila, fiind evidenta. Tribunalul Timis era obligat, in raport cu valoarea obiectului litigiului, sa constate incidenta acestui din urma text si sa califice calea de atac declarata de parata S.C. A S.R.L. Giarmata ca fiind recurs, iar nu apel. Neprocedand in acest fel, instanta a incalcat atat normele susevocate, cat si competenta materiala, care revenea la acea data unei instante inferioare in grad, decizia fiind afectata de nulitatea prevazuta de art. 159 din acelasi cod.