Dreptul muncii. Abatere disciplinara. Termenul de aplicare al sanctiunii disciplinare. Nulitatea deciziei de sanctionare disciplinara pentru neindicarea prevederilor din statutul personal, regulamentul intern ori contractul colectiv de munca aplicabil, ce au fost incalcate de catre salariat
C.muncii, art. 268 alin. (1) (2) lit. b)
Art. 268 alin. (1) din Codul Muncii impune angajatorului ca, pentru constatarea abaterii disciplinare, sa respecte doua termene legale imperative de prescriptie, si anume: termenul de 30 de zile, care incepe sa curga de la data la care conducerea unitatii a luat cunostinta despre savarsirea faptei, si termenul de 6 luni, care se determina prin raportare la momentul savarsirii faptei.
Dispozitiile art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul Muncii au fost edictate in favoarea angajatului, ele fiind de stricta interpretare si aplicare. Indicarea exacta a articolului, alineatului ori a literei prevederilor nesocotite de angajat realizeaza premisele unui control judiciar cat mai eficient al temeiniciei aplicarii sanctiunii disciplinare, permitand a se stabili si verifica daca intr-adevar fapta salariatului constituie abatere disciplinara.
Curtea de Apel Timisoara, sectia litigii de munca si asigurari sociale,
Decizia civila nr. 1 din 13 ianuarie 2009
Prin sentinta civila nr. 428/07.04.2008, pronuntata in dosarul nr. 2534/115/2007, Tribunalul Caras-Severin a admis in parte actiunea reclamantei D.C., promovata in contradictoriu cu parata SC L. SRL Baile Herculane, a anulat Dispozitia de concediere nr. 15/25.06.2007, a obligat parata sa o reintegreze pe reclamanta pe postul avut anterior concedierii nelegale si sa-i plateasca drepturile salariale de la data incetarii raporturilor de munca, prin dispozitia anulata, si pana la reintegrarea efectiva, actualizate cu indicele de inflatie de la data platii efective.
Prin aceeasi hotarare judecatoreasca, parata a mai fost obligata si la plata contravalorii concediului de odihna neefectuat si a sumei de 250 lei reprezentand cheltuielile de judecata avansate de reclamanta. Totodata, a fost respinsa cererea avand ca obiect plata orelor suplimentare pe perioada 2005-2007 si cea vizand acordarea daunelor morale.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul a retinut, in esenta, ca incetarea raporturilor de munca ale reclamantei, ca sanctiune disciplinara, a avut loc prin Dispozitia nr. 15/25. 06.2007, incepand cu data de 1 iulie 2007, pe motiv ca aceasta din urma ar fi avut un comportament agresiv si necivilizat fata de calatori.
Analizand declaratiile martorilor Gh.D, si R.A., instanta de fond a observat ca faptele imputate angajatei s-au petrecut in vara anului 2006, respectiv in luna octombrie 2006, iar sanctiunea disciplinara a concedierii a fost dispusa doar la 25 iunie 2007, imprejurare ce contravine prevederilor imperative ale art. 268 alin. (1) din Codul muncii, potrivit carora sanctiunea se aplica in 30 de zile de la data luarii la cunostinta despre savarsirea abaterii disciplinare, dar nu mai tarziu de 6 luni de la data savarsirii faptei.
Tribunalul a mai retinut ca in continutul deciziei de concediere a reclamantei au fost invocate in mod generic prevederile din statutul societatii si din regulamentul intern, fara a se preciza ce prevederi au fost incalcate, astfel incat angajatorul a ignorat la momentul desfacerii contractului individual de munca prevederile art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul muncii, ce impun, sub sanctiunea nulitatii absolute, precizarea clara a normelor din statutul de personal, regulamentul intern ori contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost incalcate de salariat. Prin urmare, decizia de concediere este nula absolut.
Asupra petitului ce a avut ca obiect obligarea paratei la plata drepturilor banesti cuvenite pentru concediul neefectuat, tribunalul a luat in considerare prevederile art. 287 din Codul muncii, potrivit carora in cadrul litigiilor de munca sarcina probei revine angajatorului, iar acesta nu a probat plata drepturilor salariale solicitate.
Cererile vizand plata orelor suplimentare si a daunelor morale, pretinse prin cererea de chemare in judecata, au fost respinse, retinandu-se ca autoarea actiunii nu a probat ca a lucrat peste programul normal de munca si ca ar fi suferit vreun prejudiciu prin concedierea nelegala.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs, in termenul legal, parata, solicitand modificarea in tot a sentintei supusa reformarii, in sensul respingerii in totalitate a actiunii, astfel cum a fost formulata in primul ciclu procesual. In subsidiar, aceeasi recurenta a cerut casarea hotararii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caras-Severin.
Sintetizand motivele de recurs ale paratei, Curtea a retinut ca vizeaza, in primul rand, interpretarea eronata, de catre instanta de fond, a materialului probator administrat in dosar, dar si a dispozitiilor art. 268 alin. (1) din Codul muncii, fara a fi luata in considerare imprejurarea ca momentul la care conducerea unitatii a luat cunostinta de savarsirea abaterilor disciplinare de catre reclamanta a coincis cu data emiterii convocarii angajatei in discutie in vederea efectuarii cercetarii disciplinare.
Cat priveste termenul de 6 luni, avut in vedere de art. 268 din Codul muncii, recurenta sustine ca si acesta ar fi fost respectat, cata vreme comportamentul reclamantei la locul de munca, concretizat prin insulte, acte de violenta verbala si agresivitate la adresa calatorilor, s-a manifestat in mod continuu pana la data de 12.06.2007, cand s-a incheiat procesul verbal de cercetare disciplinara prealabila, asa incat aprecierile tribunalului asupra prescriptiei dreptului de a aplica sanctiunea disciplinara, prin luarea in considerare in mod izolat, a faptelor descrise de martorii Gh.D. si R. A. sunt gresite.
Totodata, a sustinut ca nelegalitatea dispozitiei atacate pe motiv ca in actul de concediere nu au fost indicate decat generic prevederile din Statutul societatii si din Regulamentului intern, fara a fi precizate in concret normele incalcate, este una pur formala, in masura in care faptele savarsite de contestatoare au fost descrise foarte clar de angajator.
In drept, s-au invocat dispozitiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Pozitia procesuala a intimatei D. Constanta a fost exprimata prin intampinarea depusa la dosar, prin care aceasta a solicitat respingerea recursului ca neintemeiat, cu motivarea ca sentinta primei instante este legala si temeinica si ca desfacerea contractului sau individual de munca s-a facut in mod abuziv, datorandu-se in realitate renuntarii de catre concubinul reclamantei la functia de sofer de autobuz pe care o indeplinea in cadrul aceleasi societati angajatoare.
Analizand recursul paratei, prin prisma motivelor invocate, a inscrisurilor prezentate in fata instantei de control judiciar, precum si a actelor de procedura efectuate in dosarul de fond, cu aplicarea corespunzatoare a prevederilor art. 304 ind.1 si art. 312 alin. (1), Curtea a apreciat ca este neintemeiat, cu urmatoarele argumente.
Intr-adevar, normele art. 268 alin. (1) din Codul muncii impun angajatorului ca, pentru constatarea abaterii disciplinare, sa respecte doua termene legale imperative de prescriptie, anume termenul de 30 de zile, care incepe sa curga de la data la care conducerea unitatii a luat cunostinta despre savarsirea faptei, si termenul de 6 luni, care se determina prin raportare la momentul savarsirii faptei.
In speta, asa cum rezulta din continutul actelor care au stat la baza emiterii dispozitiei de concediere, aplicarea sanctiunii disciplinare a fost determinata de existenta mai multor sesizari ale unor persoane fizice, care au calatorit in mijlocul de transport in comun in care reclamanta era taxatoare si care au reclamat un comportament neadecvat al acesteia in relatiile cu calatorii.
Singurele persoane, autoare ale reclamatiilor la adresa reclamantei, care au putut preciza cu aproximatie momentul la care s-au petrecut faptele sesizate au fost martorii Gh.D. si R.A., audiati de instanta de fond. Acestia au precizat ca au asistat la incidentele provocate de reclamanta in perioada iunie-octombrie 2006, adica inainte cu aproape un an de momentul aplicarii sanctiunii desfacerii contractului individual de munca, prin dispozitia criticata. La dosarul de fond nu exista nici un inscris care sa evidentieze o alta data la care reclamanta ar fi savarsit faptele retinute in sarcina sa.
Curtea a considerat ca angajatorul nu poate sustine cu succes ca atitudinea nepotrivita a reclamantei in relatiile cu persoanele care circulau in autobuzul unde ea era taxatoare a avut un caracter repetat si ca ultimele incidente s-au petrecut in intervalul de 6 luni la care se refera art. 268 alin. (1) din Codul muncii, fara un probatoriu solid in acest sens. De aceea, singura adresa care mentioneaza cu o oarecare aproximatie perioada in care s-ar fi primit sesizari la adresa reclamantei, emisa de IPJ Caras-Severin si depusa in recurs la dosar, nu este suficienta pentru a face dovada celor sustinute de recurenta, in contextul in care respectiva adresa nu contine date concrete referitoare la o anumita fapta ori o anumita reclamatie care sa fi fost primita de autoritati cu cel mult 6 luni inainte de concedierea reclamantei.
Prin urmare, aprecierile instantei de fond cu privire la incidenta in cauza a prescriptiei dreptului de aplicare a sanctiunii disciplinare a desfacerii contractului de munca al reclamantei, ca urmare a nerespectarii art. 268 alin. (1) din Codul muncii, este corecta si nu poate fi inlaturata.
Afirmatiile recurentei privind pretinsul formalism de care ar fi dat dovada judecatorul fondului in analizarea modului in care angajatorul si-a indeplinit obligatia de a mentiona in mod expres prevederile din statutul personal, regulamentul intern ori contractul colectiv de munca aplicabil, conform art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul Muncii sunt nereale. Dispozitiile mentionate sunt norme edictate in favoarea angajatului, ele fiind de stricta interpretare si aplicare, mai ales ca precizarea exacta a articolului, alineatului ori a literei prevederilor nesocotite de angajat realizeaza premisele unui control judiciar cat mai eficient al temeiniciei aplicarii sanctiunii disciplinare, permitand a se stabili si verifica daca intr-adevar fapta salariatului constituie abatere disciplinara.
In privinta modului de solutionare a petitului avand ca obiect plata drepturilor salariale aferente concediului de odihna al reclamantei, Curtea a apreciat ca statul de salarii depus de recurenta la ultimul termen de judecata nu mentioneaza numarul de zile de concediu de odihna care i-au fost achitate reclamantei, desi exista o atare rubrica in continutul inscrisului, asa incat nu se poate aprecia asupra naturii drepturilor salariale achitate.
Pentru motivele de fapt si de drept mai sus retinute, recursul paratei a fost respins in temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., cu consecinta evidenta a mentinerii sentintei instantei de fond ,considerata a fi legala si temeinica.
In temeiul art. 274 C.proc.civ., recurenta a fost obligata sa plateasca intimatei suma de 700 lei, reprezentand cheltuieli de judecata, dovedite prin chitantele avocatiale depuse la dosar.