DECIZIE nr. 425/2025

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Ioana-Laura Paris - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Laurențiu Sorescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Artmark Holding - S.R.L., cu sediul în București, în Dosarul nr. 42.037/3/2015 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 59D/2021.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Președintele Curții dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 1.306D/2021, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă în ceea ce privește sintagma „în ultimă instanță“, excepție ridicată de Societatea Artmark Holding - S.R.L., cu sediul în București, în Dosarul nr. 6.886/302/2020 al Judecătoriei Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă.

4. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura propusă. Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.306D/2021 la Dosarul nr. 59D/2021, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, Decizia nr. 227 din 23 aprilie 2024, susține că mecanismul de sesizare a instanței supreme pentru dezlegarea unor probleme de drept este conform normelor constituționale, iar stabilirea unor condiții specifice ale acestui mecanism reflectă voința exclusivă a legiuitorului, care este în concordanță cu prevederile constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 2 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 42.037/3/2015, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Societatea Artmark Holding - S.R.L., cu sediul în București, într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului formulat împotriva sentinței civile prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune raportată la perioada iunie-septembrie 2012 și prin care au fost admise în parte pretențiile în legătură cu drepturile de suită născute în raport cu vânzările din perioada 2012-2014.

8. Prin Încheierea din 22 februarie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 6.886/302/2020, Judecătoria Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă în ceea ce privește sintagma „în ultimă instanță“. Excepția a fost invocată de Societatea Artmark Holding - S.R.L., cu sediul în București, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri privind întoarcerea executării silite, fundamentată pe faptul că instanța de recurs a desființat titlul executoriu, executarea fiind nelegală.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia învederează, în esență, că dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă restricționează dreptul de a solicita dezlegarea unor probleme de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât doar instanțele de ultim grad sunt menționate ca având această posibilitate.

10. Totodată, autoarea consideră că drepturile procesuale fundamentale, precum accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, deși sunt garantate de Constituție și de legislația europeană, sunt afectate de această restricție. Evidențiază faptul că remedii juridice eficiente sunt cerute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dar apreciază că limitarea impusă de dispozițiile legale criticate este incompatibilă cu aceste standarde. De asemenea, subliniază că interpretarea unitară a legii este prevăzută de Constituție ca atribuție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar este împiedicată de aplicarea restrictivă a art. 519 din Codul de procedură civilă.

11. Autoarea excepției realizează o comparație între legislația europeană și cea națională, concluzionând că accesul la procedura de interpretare a legislației europene oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene este permis oricărei instanțe, indiferent de stadiul procesual, spre deosebire de reglementarea națională, care exclude instanțele inferioare de la accesul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegările de drept.

12. În concluzie, autoarea excepției se consideră privată de un instrument procedural esențial pentru asigurarea unui proces echitabil, dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă fiind astfel în contradicție cu normele constituționale și europene invocate.

13. Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă apreciază că excepția invocată este neîntemeiată. Dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt constituționale, întrucât nu restrâng în mod nejustificat dreptul de acces la justiție, ci îl reglementează într-un mod rezonabil și proporțional, în acord cu principiile statului de drept și cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

14. Judecătoria Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât limitarea privind art. 519 din Codul de procedură civilă nu reprezintă o restrângere a accesului la justiție, ci o măsură justificată pentru evitarea sesizărilor repetate și suprasolicitarea instanței supreme, având în vedere că procedura vizează asigurarea unei practici judiciare unitare, nu o cale de atac. Instanța face referire la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, subliniind că doar pentru instanțele ale căror hotărâri nu pot fi atacate este prevăzută obligația sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, nu și pentru cele ale căror decizii pot fi atacate, ceea ce confirmă caracterul rezonabil al limitării.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

16. Guvernul, în Dosarul Curții Constituționale nr. 1.306D/2021, apreciază că excepția invocată este neîntemeiată. În susținerea acestei poziții, se subliniază că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu reprezintă o cale de atac, ci un incident procedural menit să clarifice o chestiune de drept esențială pentru soluționarea fondului cauzei. Această instituție are rolul de a asigura supremația dreptului și uniformitatea practicii judiciare și de a preveni pronunțarea unor hotărâri contradictorii. De asemenea, se remarcă similitudini cu mecanismele europene, precum trimiterea preliminară către Curtea de Justiție a Uniunii Europene sau avizele consultative prevăzute de Protocolul nr. 16 la Convenția europeană a drepturilor omului.

17. În ceea ce privește dreptul instanțelor de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, Guvernul subliniază că această posibilitate este rezervată doar instanțelor învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. Judecătoriile nu au calitate procesuală activă în această procedură, conform prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă. Această limitare este justificată prin necesitatea de a evita supraaglomerarea instanței supreme și de a păstra caracterul excepțional al procedurii. În concluzie, Guvernul consideră că dreptul părților de a solicita sesizarea instanței supreme în cadrul apelului sau recursului, atunci când hotărârea nu este supusă recursului, constituie o garanție suficientă a accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

18. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

19. Cu privire la modul în care instanța judecătorească a ales să sesizeze instanța constituțională, Curtea observă că, în cauza de față, instanța a procedat la „sesizarea Curții Constituționale“ prin considerentele încheierii, și nu prin dispozitivul acesteia. Or, dispozitivul este partea cea mai importantă, esențială, a unei hotărâri judecătorești, întrucât el este susceptibil a fi pus în executare și împotriva lui se exercită căile de atac. Prin dispozitiv sunt soluționate toate cererile părților, indiferent dacă sunt cereri principale, accesorii sau incidentale. O atare eroare nu este opozabilă Curții Constituționale, pentru că, în caz contrar, aceasta s-ar răsfrânge asupra autoarei excepției de neconstituționalitate în mod negativ. În consecință, Curtea apreciază că este legal sesizată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 709 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 23 februarie 2018, paragraful 11).

20. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

21. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv sintagma „în ultimă instanță“. Cu toate că prin Încheierea din 2 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 42.037/3/2015, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă în integralitatea lor, având în vedere motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea va reține ca obiect al acesteia doar sintagma „în ultimă instanță“ din cuprinsul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care au următorul conținut: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“

22. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, sintagma criticată contravine dispozițiilor constituționale ale art. 21 - Accesul liber la justiție, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 126 alin. (3) privind competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești și ale art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeană, raportate la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ce consacră dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

23. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile de lege criticate în cauza de față au mai format obiectul controlului de constituționalitate, exercitat prin prisma unor critici similare, relevante fiind Decizia nr. 57 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 7 august 2023, paragrafele 17 și 18, sau Decizia nr. 351 din 27 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 5 septembrie 2023, paragrafele 14-17.

24. Astfel, cu privire la constituționalitatea mecanismului juridic al sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Curtea a reținut că prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost recunoscută posibilitatea instanțelor de a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe hotărâri prin care să dea rezolvări de principiu chestiunilor de drept de a căror clarificare depinde soluționarea pe fond a cauzelor și cu privire la care judecătorii, în cursul judecății, consideră că este necesar să solicite concursul instanței supreme în vederea tranșării cu titlu definitiv a problemei în discuție. Această competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost reglementată în scopul prevenirii apariției jurisprudenței neunitare la nivelul instanțelor naționale, prin oferirea de soluții care se impun cu forță obligatorie atât instanței care a solicitat pronunțarea unei astfel de hotărâri prealabile, cât și celorlalte instanțe care se confruntă cu probleme de drept similare, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție având, în toate cazurile, efecte doar pentru viitor.

25. Analiza Înaltei Curți de Casație și Justiție poartă exclusiv asupra problemei punctuale indicate de judecătorul cauzei, care, anticipând dificultatea chestiunii și riscul ca aceasta să genereze interpretări diferite în momentul în care diverse instanțe ar ajunge să examineze respectiva chestiune de drept, solicită instanței supreme să statueze într-o manieră care să clarifice și să fixeze o optică unitară, generalizată la nivelul tuturor instanțelor din țară, aspect care este în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (3) referitoare la rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Funcția preventivă și unificatoare a acestei proceduri este benefică actului de justiție, asigurând realizarea premiselor pentru întrunirea caracteristicilor unui proces echitabil, ca exigență a statului de drept izvorâtă din prevederile art. 21 din Legea fundamentală, dar și din cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceasta deoarece se evită interpretările diferite pe care diverse instanțe le-ar putea da aceleiași problematici, iar părțile din proces beneficiază de certitudinea previzibilității dispozițiilor legale aplicabile situației de fapt conflictuale în care se află. Totodată, prin această procedură se asigură și respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților publice, procesele urmând să fie soluționate în baza unor prevederi legale interpretate unitar, astfel încât persoanele implicate în litigii aflate pe rolul unor instanțe diferite vor beneficia de un tratament juridic egal.

26. Așadar, obiectul sesizării instanței supreme cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunțarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. Părțile din proces pot solicita instanței de judecată să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, însă instanța are dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze respingerea ei. Curtea a reținut că este aplicabilă în acest caz teoria actului clar sau a actului clarificat, teorie dezvoltată în dreptul francez, care a fost adoptată și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. Potrivit acestei teorii, instanța poate să nu formuleze o sesizare pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluția chestiunii de drept poate fi desprinsă din jurisprudența anterioară sau atunci când aceasta este clară. Teoria actului clar (clarificat) poate sta atât la baza deciziei instanței de a nu sesiza instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, cât și la baza deciziilor celorlalte instanțe de a nu suspenda judecarea cauzei, dacă s-a formulat deja o sesizare pentru pronunțarea unei astfel de hotărâri.

27. Față de critica adusă de autoarea excepției cu privire la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 - Liberul acces la justiție, Curtea reamintește că în jurisprudența sa a statuat că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fiind de competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. În consecință, legiuitorul poate stabili, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și modalitățile instituite de lege (în acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 227 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 30 mai 2014, paragraful 14). Stabilirea unor condiții specifice, în care să se realizeze sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reprezentat voința exclusivă a legiuitorului, fiind în concordanță cu principiile constituționale.

28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

29. Referitor la invocarea prevederilor art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea a constatat că în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, spre exemplu Hotărârea din 22 decembrie 2010, pronunțată în Cauza C-279/09 - DEB Deutsche Energiehandels und Beratungsgesellschaft mbH împotriva Bundesrepublik Deutschland, paragraful 35, s-a statuat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Cartă, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund celor garantate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de această convenție. Potrivit explicației aferente acestei dispoziții, înțelesul și întinderea drepturilor garantate sunt stabilite nu numai prin textul Convenției, ci și, în special, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Cartă prevede că prima teză a aceluiași alineat nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. Așadar, în ceea ce privește conținutul dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil prevăzut de art. 47 din Cartă, Curtea de la Luxemburg a reținut prin Hotărârea din 26 februarie 2013, pronunțată în Cauza C-311/11 - Stefano Melloni împotriva Ministerio Fiscal, paragraful 50, că acesta corespunde conținutului pe care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului îl recunoaște drepturilor garantate de art. 6 paragrafele 1 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea hotărârile Curții Europene a Dreptului Omului din 14 iunie 2001, 1 martie 2006 și 24 aprilie 2012, pronunțate în cauzele Medenica împotriva Elveției, paragrafele 56-59, Sejdovic împotriva Italiei, paragrafele 84, 86 și 98, și Haralampiev împotriva Bulgariei, paragrafele 32 și 33).

30. De altfel, Curtea a reținut că acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituționalitate în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, și Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie 2011). În consecință, având în vedere că, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituție, standardul național de protecție în materia strămutării este superior celui oferit de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea, cu referire la art. 47 din Cartă, reține că nu există motive pentru a reconsidera concluziile sale referitoare la constituționalitatea sintagmei „în ultimă instanță“ din cuprinsul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Artmark Holding - S.R.L., cu sediul în București, în Dosarul nr. 42.037/3/2015 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și în Dosarul nr. 6.886/302/2020 al Judecătoriei Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă și constată că sintagma „în ultimă instanță“ din cuprinsul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă este constituțională în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și Judecătoriei Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Ioana-Laura Paris