DECIZIE nr. 340/2025

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 268 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Genică Ioan Grumaz în Dosarul nr. 15.240/197/2017 al Curții de Apel Brașov - Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.291D/2020.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. Arată că autorul acesteia este nemulțumit de modul de interpretare și aplicare a normelor criticate. În acest sens, invocă Decizia nr. 339 din 22 mai 2018.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 15.240/197/2017, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 268 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Genică Ioan Grumaz întro cauză penală în care autorul excepției a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată că dispozițiile criticate nu indică subiectul activ al infracțiunii, ci doar modalitatea în care această infracțiune poate fi comisă, respectiv prin denunț sau plângere. Or, este o condiție esențială ca reglementarea unei infracțiuni să cuprindă definirea clară a subiectului activ al acesteia. Totodată, textul criticat nu prevede cui trebuie adresată sesizarea penală. Din utilizarea, în cuprinsul textului criticat, a sintagmei „sesizare penală“ s-ar putea deduce că sesizarea se adresează organelor de urmărire penală, însă o normă de drept penal substanțial trebuie să fie clară și previzibilă și să nu necesite deducții sau interpretări.

6. În continuare, apreciază că infracțiunea prevăzută de textul criticat poate fi comisă în două modalități, legiuitorul impunându-i, astfel, petentului cunoașterea detaliată a legii penale. Susține că dispozițiile criticate sunt neconstituționale deoarece nu exceptează ca subiect activ al acestei infracțiuni persoanele care, sub sancțiunea legii penale, sunt obligate să sesizeze organele judiciare despre comiterea unor fapte prevăzute de legea penală. Mai mult, textul criticat nu prevede „cât din respectiva sesizare trebuie să fie nereală pentru ca ea să atragă răspunderea penală“. Susține că în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate a făcut denunț și plângere penală cu privire la opt persoane pentru săvârșirea a 126 de fapte penale, iar organul de urmărire penală a reținut că, pentru două din aceste fapte, sesizarea este nereală.

7. Arată că neconstituționalitatea textului reiese și din faptul că sunt sancționate doar două dintre modalitățile de sesizare a organelor de urmărire penală, respectiv plângerea și denunțul, reglementate de art. 289 și 290 din Codul de procedură penală, fapt ce duce la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituție. Celelalte modalități de sesizare a organelor penale, precum cele prevăzute de art. 291, 292 și 293 din Codul de procedură penală, nu intră în sfera de cuprindere a textului de lege criticat. Așa fiind, textul criticat este contradictoriu și discriminator față de petenți în funcție de modul de sesizare a săvârșirii unei fapte penale, de existența unui autor cunoscut sau necunoscut și în funcție de modalitatea în care s-a luat cunoștință de săvârșirea unei astfel de fapte.

8. Curtea de Apel Brașov - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că textul criticat are o formulare clară și precisă, nesupusă vreunei interpretări contrare Legii fundamentale. Este evident că subiect activ al acestei infracțiuni poate să fie orice persoană fizică sau juridică care formulează un denunț sau o plângere ori ticluiește sau produce probe, cunoscând că acuzațiile formulate sunt nereale.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul penal, cu următorul conținut: „Sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.“

13. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (1) și (4) privind statul de drept, art. 15 alin. (1) privind universalitatea, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 29 alin. (1) și (2) privind libertatea conștiinței, art. 30 privind libertatea de exprimare, art. 51 alin. (1) privind dreptul la petiționare, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului și art. 124 alin. (1) și (2) privind înfăptuirea justiției.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajate ca urmare a încălcării unei dispoziții de drept penal, fapt ce dă naștere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârșirii infracțiunii, raport ce are ca părți statul, pe de o parte, și persoana care săvârșește infracțiunea, pe de altă parte. Conținutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârșit infracțiunea, prin aplicarea sancțiunii corespunzătoare, prevăzută de legea penală, și din obligația persoanei în cauză de a executa sancțiunea aplicată ( Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 21 octombrie 2020, paragraful 26, sau Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018). Astfel, Curtea a recunoscut că, în domeniul politicii penale, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Cu toate acestea, Curtea a reținut că, deși, în principiu, Parlamentul se bucură de o competență exclusivă în reglementarea măsurilor ce țin de politica penală a statului, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni ține de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opțiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor și exigențelor constituționale. De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie, așadar, Parlamentul nu își poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor și a principiilor consacrate prin Constituție ( Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, paragraful 31).

15. În aceste context, Curtea observă că, potrivit art. 15 alin. (1) din Codul penal, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. În ceea ce privește conținutul constitutiv al infracțiunii, Curtea a reținut că acesta desemnează totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv și subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală și a da naștere raportului penal de conflict. Deci conținutul constitutiv al infracțiunii îl constituie totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunii ( Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 4 mai 2017, paragraful 17).

16. Totodată, Curtea a reținut că subiectul activ al unei infracțiuni este acea persoană care, încălcându-și obligația de conformare, a săvârșit fapta interzisă care prezintă trăsăturile esențiale ale infracțiunii ( Decizia nr. 626 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 3 februarie 2021, paragraful 35). Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, legiuitorul are deplina libertate să stabilească infracțiunile, ceea ce presupune nu numai incriminarea modalității de comitere a acestora, ci și, în anumite situații, circumstanțierea subiectului activ ( Decizia nr. 288 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 august 2020, paragraful 20).

17. Astfel, Curtea reține că, în măsura în care legiuitorul nu a reglementat vreo calitate specială pe care subiectul activ al infracțiunii trebuie să o dețină, infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare poate fi săvârșită de orice persoană, în condițiile prevăzute de dispozițiile criticate.

18. În ceea ce privește susținerea referitoare la lipsa cunoștințelor necesare înțelegerii textului de lege criticat, Curtea reține că, în virtutea prezumției cunoașterii legii, rezultantă a principiului nemo censetur ignorare legem, autorul excepției avea obligația să cunoască normele penale în vigoare referitoare la săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, astfel încât nu se poate prevala de necunoașterea legii pentru a susține neconstituționalitatea dispozițiilor penale criticate. Regula nemo censetur ignorare legem consacră o obligație corelativă a cetățeanului, iar regula nullum crimen sine lege o obligație a statului. Cu alte cuvinte, cetățeanul este obligat să cunoască legea pe care statul o adoptă, principiul invocat consacrând o obligație socială născută din publicarea legii în Monitorul Oficial al României (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 129 din 21 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 29 iunie 2023, paragraful 15, și Decizia nr. 743 din 14 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 10 iulie 2024, paragraful 27).

19. În ceea ce privește susținerea încălcării dispozițiilor art. 16 din Constituție, în sensul că sunt sancționate doar două dintre modalitățile de sesizare a organelor de urmărire penală, respectiv plângerea și denunțul, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reținută. Astfel, Constituția nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative și priorități în diferite perioade de timp, determinate de frecvența, gravitatea și consecințele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmărește protecția diferitelor categorii de relații sociale, ceea ce înseamnă că, în funcție de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate și combătute prin aplicarea de sancțiuni de drept penal, iar altele nu, fără a se aduce însă vreo atingere principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017).

20. Curtea, prin numeroase decizii, de exemplu, Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, și Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, a statuat, în esență, că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, Parlamentul are competența să reglementeze prin lege organică infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituționale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât și condițiile răspunderii juridice pentru această faptă. Principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator în funcție de anumite elemente incidente este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Genică Ioan Grumaz în Dosarul nr. 15.240/197/2017 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 1 iulie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Marițiu