DECIZIE nr. 486/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Valentina Bărbățeanu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 26 alin. (1) și alin. (2) pct. 2, art. 49 alin. (1) și (2) și art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepție ridicată de Oxana Vlas în Dosarul nr. 2.024/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 București. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent învederează faptul că partea Oficiul Român pentru Imigrări a transmis la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate. În ceea ce privește dispozițiile art. 26 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 apreciază că nu se impune reconsiderarea jurisprudenței existente în materie, iar, referitor la celelalte texte de lege criticate, consideră că sunt constituționale, întrucât se aplică fără privilegii și fără discriminări tuturor subiecților ce intră sub incidența normelor pe care le conțin. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 13 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 2.024/4/2009, Judecătoria Sectorului 4 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 26 alin. (1) și alin. (2) pct. 2, art. 49 alin. (1) și (2) și art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepție ridicată de Oxana Vlas într-o cauză având ca obiect plângerea formulată de aceasta împotriva hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat sau a protecției subsidiare. Încheierea de sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituțională la data de 4 octombrie 2010, constituindu-se Dosarul nr. 3.997D/2010. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 26 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 sunt imprecise cu privire la "spectrul motivelor de pedepse și tratamente inumane" care permit acordarea protecției subsidiare, textul limitând sfera de aplicabilitate a interzicerii torturii și tratamentelor inumane și degradante doar la cele ce pot surveni ca urmare a unuia dintre cele cinci motive de persecuție prevăzute de Convenția din 1951 privind statutul refugiaților (rasa, religia, naționalitatea, opinia politică și apartenența la un anumit grup social). Totodată, susține cu privire la aceleași texte de lege că nu sunt suficient de clare și accesibile, astfel încât să garanteze dreptul la viața privată. Referitor la dispozițiile art. 49 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 122/2006, susține că permit discriminarea solicitanților, întrucât lasă soluționarea cererilor de azil "la libera alegere și doleanță a funcționarilor Oficiului Român pentru Imigrări", care nu analizează situația concretă a fiecărui solicitant de azil în parte. Cât privește dispozițiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 122/2006, autorul excepției susține că "simpla declarare a unui stat ca țară sigură de origine doar în baza faptului că nu există mulți cetățeni care să solicite azil în alte state este o discriminare în drepturile cetățenești prevăzute la art. 16 alin. (1) din Constituția României, raportate la dispozițiile art. 33 din Convenția din 1951 privind statutul refugiaților [care instituie interdicția de expulzare și returnare a refugiaților peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea lor ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice]". Judecătoria Sectorului 4 București, referindu-se și la jurisprudența în materie a Curții Constituționale, apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege ce formează obiectul excepției sunt constituționale. Astfel, în ce privește prevederile art. 26 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 invocă jurisprudența Curții în materie, referitor la art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 122/2006 arată că se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare, iar formularea art. 77 alin. (1) lit. a) din aceeași lege nu conține dispoziții contrare criteriilor de nediscriminare prevăzute de art. 4 din Constituție, fiind aplicabile în mod egal destinatarilor normei juridice. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 26 alin. (1) și alin. (2) pct. 2, art. 49 alin. (1) și (2) și art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul conținut: - Art. 26 alin. (1) și (2) pct. 2: "(1) Protecția subsidiară se poate acorda cetățeanului străin sau apatridului care nu îndeplinește condițiile pentru recunoașterea statutului de refugiat și cu privire la care există motive temeinice să se creadă că, în cazul returnării în țara de origine, respectiv în țara în care își avea reședința obișnuită, va fi expus unui risc serios, în sensul prevederilor alin. (2), și care nu poate sau, datorită acestui risc, nu dorește protecția acelei țări.

(2) Prin risc serios, în sensul alin. (1), se înțelege: [

]

2. tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante;"; - Art. 49 alin. (1) și (2): "(1) În procesul decizional, funcționarii prevăzuți la art. 48 alin. (2) au dreptul să solicite expertize și să consulte experți.

(2) Oficiul Național pentru Refugiați poate solicita oricăror instituții publice, agenții sau organizații care funcționează pe teritoriul României orice documente necesare pentru analizarea situației solicitantului și soluționarea cererii de azil a acestuia, cu respectarea confidențialității în condițiile stabilite la art. 10. În aceste cazuri nu este necesar acordul solicitantului.";

- Art. 77 alin. (1) lit. a): "(1) Sunt considerate țări sigure de origine statele membre ale Uniunii Europene, precum și alte state stabilite, la propunerea Oficiului Român pentru Imigrări, prin ordin al ministrului administrației și internelor, pe baza următoarelor criterii:

a) numărul cererilor de azil formulate de cetățenii țării respective și coeficienții de acordare a unei forme de protecție;".

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, sunt nesocotite următoarele dispoziții din Legea fundamentală: art. 16 alin. (1) care consacră principul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, art. 22 alin. (2) care interzice tortura și tratamentele inumane și degradante și art. 26 alin. (1) care obligă autoritățile publice la respectarea și ocrotirea vieții intime, familiale și private. De asemenea, în motivarea excepției sunt invocate și prevederile art. 3 -"Interzicerea torturii" și art. 8 - "Dreptul la respectarea vieții private și de familie" din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 au mai format obiectul excepției de neconstituționalitate, prin raportare la aceleași prevederi constituționale și convenționale invocate și în cauza de față și prin prisma unor critici similare. Prin mai multe decizii, dintre care pot fi menționate, exemplificativ, Decizia nr. 1.178 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 779 din 3 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 14 iulie 2010. Curtea a reținut, cu acele prilejuri, că textele de lege criticate reprezintă, prin însăși forma suplimentară de protecție pe care o instituie în favoarea acelor străini care nu îndeplinesc condițiile pentru recunoașterea statutului de refugiat, o modalitate de concretizare a rigorilor impuse de necesitatea respectării de către statul român a principiului fundamental referitor la interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. De asemenea, instanța de contencios constituțional a observat că dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 oferă suficiente repere și elemente pentru ca persoana căreia acestea i se adresează să înțeleagă condițiile în funcție de care i se poate acorda forma de protecție solicitată, astfel că nu se poate reține critica referitoare la pretinsa lipsă de precizie și claritate a acestora. Întrucât nu au fost relevate elemente noi, de natură să determine modificarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluțiile deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față. În ceea ce privește dispozițiile art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 122/2006, autorul excepției susține că permit discriminarea solicitanților, întrucât lasă soluționarea cererilor de azil "la libera alegere și doleanță a funcționarilor Oficiului Român pentru Imigrări", care nu analizează situația concretă a fiecărui solicitant de azil în parte. Curtea constată că, din perspectiva unei astfel de critici, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât pretinsa discriminare nu este imputată, în realitate, textului de lege criticat, ci modalității în care funcționarii Oficiului Român de Imigrări înțeleg să îl aplice. Prevederile art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 122/2006 nu sunt susceptibile de a crea discriminări între diferite categorii de solicitanți, dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție neavând incidență în soluționarea excepției de neconstituționalitate de față. Aceasta, deoarece textele de lege menționate nu fac altceva decât să reglementeze anumite aspecte ale activității funcționarilor Oficiului Român pentru Imigrări. Oferindu-le acestora posibilitatea de a solicita efectuarea unor expertize și de a consulta anumiți experți, textul le permite să recurgă la cele mai eficiente mijloace în vederea clarificării situației fiecărui solicitant. Aceeași este finalitatea dispozițiilor alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 122/2006, potrivit cărora Oficiul Național pentru Refugiați poate solicita oricăror instituții publice, agenții sau organizații care funcționează pe teritoriul României orice documente necesare pentru analizarea situației solicitantului și soluționarea cererii sale de azil, în condițiile respectării confidențialității acestora. Curtea nu poate reține nici critica referitoare la dispozițiile art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006, care conține unul dintre criteriile pe baza cărora statele terțe Uniunii Europene pot fi considerate "țări sigure de origine", și anume cel care are în vedere numărul cererilor de azil formulate de cetățenii țării respective și coeficienții de acordare a unei forme de protecție. Curtea constată că nici în acest caz art. 16 alin. (1) din Constituție nu poate fi luat ca reper pentru analiza pretinsei neconstituționalități, acesta putând fi invocat, prin ipoteză, numai în acele situații în care există cel puțin doi termeni între care să se poată face o comparație. Or, textul de lege criticat nu vizează anumite categorii de persoane între care ar putea exista o diferență de tratament juridic și cu privire la care ar fi posibilă realizarea unei comparații pentru a se stabili existența sau inexistența unei discriminări. De altfel, autoarea excepției se rezumă la a susține încălcarea principiului egalității, fără a argumenta însă această afirmație, invocând doar prevederile art. 33 din Convenția din 1951 privind statutul refugiaților, care instituie interdicția de expulzare și returnare a refugiaților peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea lor ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice. Or, raportarea la acest text din documentul internațional menționat ar putea fi avută în vedere doar de judecătorul fondului litigiului, care va ține seama și de dispozițiile art. 77 alin. (3) din Legea nr. 122/2006, potrivit cărora "Cererea de azil a străinului care provine dintr-o țară sigură de origine este respinsă ca evident nefondată, cu excepția cazului în care situația de fapt sau dovezile prezentate de solicitant arată existența unei temeri bine întemeiate de persecuție în sensul art. 23 alin. (1)". În plus, Curtea observă că autorul excepției afirmă că prevederile de lege ce formează obiectul excepției au condus la o analizare a cererii sale de azil exclusiv "dintr-o perspectivă teoretică", fără să existe implicarea activă a funcționarului de la Oficiul Român pentru Imigrări în verificarea situației reale a statului din care acesta provine. Or, Curtea constată că această abordare nu pune în discuție constituționalitatea textelor de lege, ci modul de aplicare a acestora, aspect asupra căruia are competența de a se pronunța doar instanța învestită cu soluționarea plângerii. De asemenea, tot judecătorul fondului va analiza în ce măsură alte tipuri de violări grave ale drepturilor omului pot fi considerate ca reprezentând un risc de persecuție de natură a justifica acordarea statutului de refugiat. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

I. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 26 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepție ridicată de Oxana Vlas în Dosarul nr. 2.024/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 București. II. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 49 alin. (1) și (2) și art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepție ridicată același autor în același dosar al aceleiași instanțe. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 12 aprilie 2011. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent, Valentina Bărbățeanu