Litigii de munca - reducere drepturi salariale in temeiul Legii nr. 118/2010.
Reducerea salariilor cu 25% a avut un caracter temporar, efectele acestei masuri diminuandu-se de fapt, la o reducere cu 10% incepand cu luna ianuarie 2011, iar dreptul nu este afectat definitiv in substanta sa.
Masura reducerii salariului cu 25% pentru o perioada limitata de timp este una rezonabila si temporara, care nu rupe echilibrul dintre interesul general si cel al individului afectat. Sarcina pusa pe seama reclamantilor si intervenientilor nu este una disproportionata, acestia neproband faptul ca, in concret, le-au fost afectate mijloacele de subzistenta.
Prin Sentinta civila nr. 1355 din 15 iulie 2011 a Tribunalului Mures, pronuntata in dosarul nr. 3154/102/2010, s-a respins actiunea formulata de reclamantii S.M. s.a. si cererea de interventie in interes propriu formulata de intervenientii B.R. si S.T.H., prin reprezentant legal Sindicatul A. Targu Mures, in contradictoriu cu paratul Centrul de Ingrijire si Asistenta Reghin.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de fond a retinut ca, desi prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constitutionala s-a pronuntat si ea in ceea ce priveste conventionalitatea Legii nr. 118/2010 in raport cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si dispozitiilor art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia Europeana, constatarea anterioara a constitutionalitatii Legii nr. 118/2010 nu impiedica instanta nationala sa verifice daca aplicarea legii in concret nu produce efecte contrare Conventiei.
In acest sens, Tribunalul a apreciat ca nu au fost incalcate dispozitiile art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 al C.E.D.O, constatand ca reducerea drepturilor salariale ale reclamantilor si intervenientilor prin Legea nr. 118/2010 nu reprezinta o privare de proprietate in sensul frazei a doua din primul alineat al art. 1 din protocolul nr. 1.
S-a aratat ca trebuie facuta distinctia intre dreptul la un salariu ca remunerare a muncii prestate si dreptul de a continua sa primesti in viitor un salariu intr-un anumit cuantum.
De asemenea in practica Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a facut o distinctie extrem de clara intre intre dreptul de a continua sa primesti in viitor un salariu intr-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul castigat pentru o perioada in care munca a fost prestata (Lelas c. Croatiei din 20 mai 2010, par. 58), doar in privinta perioadei in care munca a fost prestata iar normele legale recunosteau un anumit cuantum al salariului dreptul la un salariu intr-un anumit cuantum fiind considerat "bun".
Tribunalul a retinut ca, in speta, pentru perioada in litigiu (iulie-decembrie 2010), drepturile salariale ale reclamantilor si intervenientilor fusesera reduse prin Legea nr. 118/2010, astfel ca nu se poate considera ca reclamantii si intervenientii ar avea un "bun" in sensul Conventiei constand in dreptul la salariul in cuantumul anterior reducerii operate prin Legea nr. 118/2010.
Pe cale de consecinta lipsa despagubirii nu poate conduce prin ea insasi la concluzia incalcarii Conventiei.
S-a mai aratat ca reducerea salariului reclamantilor si intervenientilor cu 25% pe o perioada de 6 luni (iulie-decembrie 2010) si lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodata sumele de bani aferente acestui procent reprezinta insa, indiscutabil, o ingerinta in folosinta bunului reclamantilor si intervenientilor constand in dreptul acestora de a primi un salariu pentru munca prestata.
Conformitatea ingerintei cu garantiile instituite de art. 1 alin. 1 din Primul protocol aditional la Conventie presupune in primul rand indeplinirea a doua cerinte: sa existe o lege in sensul Conventiei, in temeiul careia sa fi avut loc aceasta; legea sa indeplineasca acele calitati determinate de Curte in jurisprudenta sa, adica sa fie accesibila, precisa si previzibila.
Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar indeplineste conditiile mentionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis si previzibil in sensul jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Cea de a doua conditie a conventionalitatii ingerintei presupune ca ingerinta sa urmareasca un scop legitim de interes general, adica sa intervina pentru o cauza de utilitate publica.
Solutia legislativa cuprinsa in art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determina, asadar, de apararea securitatii nationale, astfel cum rezulta si din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea nationala nu implica numai securitatea militara, ci are si o componenta sociala si economica. Nu numai existenta unei situatii manu militari atrage aplicabilitatea notiunii "securitate nationala", ci si alte aspecte din viata statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta insasi fiinta statului prin amploarea si gravitatea fenomenului. Situatia generata de criza financiara mondiala ar putea afecta, in lipsa unor masuri adecvate, stabilitatea economica a tarii si, implicit, securitatea nationala.
Asigurarea stabilitatii economice a tarii si apararea sigurantei nationale sunt notiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" si de "cauza de utilitate publica". In consecinta, este indeplinita si cea de a doua conditie a privarii de proprietate.
In fine, s-a aratat ca ingerinta trebuie sa fie proportionala cu scopul legitim urmarit. Ingerinta este proportionala cu scopul legitim urmarit daca s-a mentinut un "just echilibru" intre cerintele interesului general si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie sa existe, asadar, un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. si altii contra Belgiei, hotararea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.23 si § 38; Hotararea din 21 iulie 2005 in Cauza Strain si altii impotriva Romaniei, publicata in M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006).
In ceea ce priveste scopul urmarit si proportionalitatea s-a retinut ca prin adoptarea Legii nr. 118/2010, s-a urmarit protejarea platii efective a drepturilor salariale catre toti bugetarii. Aceasta a fost generata de dificultatile financiare pe care le-a avut statul in suportarea de la buget a salariilor. Deci prin modificarea legii nu se creeaza o discriminare a reclamantilor si intervenientilor, ci dimpotriva se urmareste o echilibrare a situatiilor identice si de evitare a statului de lipsirea completa de salariu pentru bugetari, datorita inexistentei fondurilor necesare platii.
In considerarea celor mentionate mai sus, instanta a apreciat ca masura luata a avut un scop legitim acela de a asigura acordarea efectiva a salariilor, chiar daca intr-un cuantum diminuat si de a sustine financiar intregul sistem bugetar.
Tribunalul a apreciat ca ea este proportionala cu scopul urmarit, deoarece masura luata prin Legea nr. 118/2010 nu conduce la privarea reclamantilor si intervenientilor de insusi dreptul la salariu. Prin diminuare se mentine dreptul la salariu intr-un cuantum adecvat nevoilor sociale ale reclamantilor si intervenientilor, in situatia in care din aplicarea prevederilor art.1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010 rezulta o valoare mai mica decat valoarea salariului de baza minim brut pe tara garantat in plata, suma care se acorda este de 600 lei, conform al. 2 al textului mentionat, existand posibilitatea revenirii la cuantumul de dinaintea diminuarii.
In aceste conditii, instanta a apreciat ca, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% in baza Legii nr.118/2010, nu au fost incalcate dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Nu pot fi retinute nici sustinerile reclamantilor si intervenientilor ca prin diminuarea salariilor prin Legea nr. 118/2010 s-ar fi incalcat dreptul la pensie reglementat de Legea nr. 411/2004 privind pensiile private obligatorii, prin diminuarea cu 25% a contributiilor catre fondul de pensii administrat privat.
Nu exista vreo prevedere constitutionala sau cuprinsa in Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale care sa confere reclamantilor si intervenientilor dreptul de a primi in viitor un salariu intr-un anumit cuantum, astfel incat contributiile platite catre fondul de pensii administrat privat sa nu fie diminuate.
Sustinerea reclamantilor si intervenientilor in sensul ca in mod nelegal s-a diminuat salariul incepand cu luna iulie 2010, motivat de faptul ca statul este un tert fata de contractele individuale de munca si ca acesta nu poate interveni pentru a modifica acordul partilor semnatare, de asemenea nu a fost primita.
Impotriva acestei hotarari a declarat recurs reclamantul, prin Sindicatul Acord Targu Mures, solicitand casarea sentintei si trimiterea cauzei pentru rejudecare, iar in subsidiar, modificarea sentintei, in sensul admiterii actiunii.
In motivarea recursului, reclamantul a aratat ca, avand in vedere faptul ca instanta de fond s-a pronuntat asupra cauzei deduse judecatii dupa data de 01.01.2011, in opinia recurentului aceasta avea posibilitatea tocmai in lumina rolului activ conferit de lege, de a verifica daca Legea nr. 118/2010 a fost aplicata limitat in timp potrivit perioadei indicate in cuprinsul acesteia, raportat la cerinta impusa de prevederile art. 53 din Constitutie, acesta fiind un aspect pe care instanta nu l-a analizat cu diligenta necesara si in momentul de fata este de notorietate faptul ca legiuitorul nu a adoptat masuri legislative care sa conduca la acordarea in favoarea reclamantilor si intervenientilor a unor drepturi salariale identice cu cele avute inaintea diminuarii, si, daca aplicarea corecta a Legii nr. 118/2010 nu a generat o discriminare a reclamantilor si intervenientilor in raport cu alti salariati bugetari sau din cadrul companiilor nationale.
S-a aratat ca este gresita trimiterea la practica C.E.D.O. privind garantarea drepturilor patrimoniale ale unei persoane care a contribuit la sistemul de asigurari sociale, aceasta trimitere neavand legatura cu cauza dedusa judecatii, fiind vorba de reduceri salariale si nu de pensii.
Reclamantul a aratat ca masura diminuarii salariilor este in mod evident discriminatorie in sensul ca vizeaza numai angajatii platiti din fonduri publice. Astfel, statul nu a furnizat o explicatie suficient rezonabila pentru motivul excluderii angajatilor societatilor comerciale cu capital de stat subventionate de la bugetul de stat de la aplicarea masurii de diminuare cu 25% a salariilor.
In expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 se preconizeaza masura legala a reducerii cu 25% a tuturor drepturilor de natura salariala, fara exceptii, pentru toti cei din sectorul bugetar. Insa in textul art. 1 alin. 1 al Legii nr. 118/2010 a fost consacrata numai reducerea categoriei drepturilor salariale stabilite de dispozitiile Legii nr. 330/2009 si ale O.U.G. nr. 1/2010. Acestei prevederi exprese si limitative, au scapat de masura diminuarii cu 25% drepturile salariale stabilite prin alte acte normative speciale, care au continuat sa fie acordate unor categorii privilegiate de bugetari, ale caror drepturi salariale brute nu numai ca nu au suferit o diminuare de 25%, ci, dimpotriva, au inregistrat cresteri salariale peste nivelul stabilit de lege pentru functiile respective. Spre exemplu, aplicarea perfect legala a prevederilor art. 285 din Legea nr. 95/2006, explica datele publice aflate pe site-ul Oficial al Ministerului Sanatatii, date din care indica, comparand luna iunie cu luna noiembrie 2010, cresteri salariale cu peste 100%, exemplificative la urmatoarele functii: director general de la 3972 la 7122 lei, director adjunct de la 3127 la 6383 lei, referent superior de la 1073 la 7646 lei, o crestere de sapte ori a venitului net.
De asemenea, s-a aratat ca, pentru numeroase categorii de personal bugetar s-au acordat, privilegiat, prin acte normative cu caracter special, majorari salariale substantiale, toate mai mari de 25%, rezultand ca aceste categorii de personal bugetar si-au pastrat drepturile salariale peste nivelul prevazut de lege pentru respectivele functii, situatie vadit discriminatorie pentru restul personalului bugetar.
S-a mai aratat ca, in lumina prevederilor art. 3041 Cod procedura civila, instanta de recurs poate analiza cauza dedusa judecatii si prin prisma urmatoarelor motive: Legea nr. 118/2010 a fost adoptata de catre Parlamentul Romaniei prin procedura asumarii raspunderii cu nerespectarea art. 15 din Legea nr. 47/1992, atat sub aspectul dispozitiilor privind data intrarii in vigoare ca urmare a promulgarii cat si din punct de vedere al respectarii procedurii prealabile de comunicare a textului adoptat institutiilor ce puteau formula sesizari in ceea ce priveste obiectiile de neconstitutionalitate a priori.
Recurentul a aratat ca, inca de la bun inceput Guvernul Romaniei s-a decis sa nu respecte dispozitiile Conventiei Europene, pretextand in mod fals ca dispozitiile Constitutiei sunt mai riguroase si totodata mai favorabile, fara sa precizeze, in concret, in ce anume consta rigoarea, avand in vedere ca nici art. 53 din Constitutie nu enumara expres printre situatiile in care se poate restrange exercitiul unui drept si criza economica, asadar nu se intrevede unde anume este rigoarea de care se vorbeste si nici ce anume face mai favorabile dispozitiile art.53 din Constitutie in raport de art. 15 paragraful 3 din Conventia Europeana. Prevalandu-se in mod artificial de acest motiv Guvernul Romaniei nu a urmat nici procedura prevazuta de art.15 paragraf al treilea din Conventia Europeana, in sensul ca nu a notificat Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la masura diminuarii salariale cu 25% si durata prevazuta pentru aplicarea acesteia. Permanentizarea diminuarii salariale nu poate fi pusa la indoiala si in niciun caz nu se poate admite ca obligatia de rezultat, constand in revenirea la cuantumul salariilor, astfel cum a fost stabilit prin Legea nr.330/2009 poate fi anihilata de obligatia sub conditie, aceea de incadrare in nivelul cheltuielilor bugetare.
In drept, recurentul a invocat dispozitiile art. 304 pct. 7, 9, art. 3041 din Codul de procedura civila.
Intimata parata, Centrul de Ingrijire si Asistenta Reghin nu a formulat intampinare.
Examinand sentinta atacata din perspectiva motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art. 3041 Cod procedura civila, instanta de control judiciar a constat urmatoarele:
Reclamantii si intervenientii au calitatea de angajati, cu contract individual de munca, in cadrul Centrului de Ingrijire si Asistenta Reghin, astfel ca, in baza art. 1 din Legea nr. 118/2010, i s-a diminuat cu 25% cuantumul brut al salariilor lunare de incadrare si celelalte drepturi salariale stabilite prin Legea nr. 330/2009 si OUG nr. 1/2010.
Un prim aspect ce trebuie lamurit in prealabil consta in lamurirea faptului daca instanta de judecata se poate pronunta asupra controlului de conventionalitate solicitat de catre reclamanti si intervenienti, avand in vedere faptul ca, prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constitutionala s-a pronuntat si ea in ceea ce priveste conventionalitatea Legii nr.118/2010 in raport cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si dispozitiilor art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia Europeana.
Prevederile Conventiei fac parte integranta din ordinea juridica interna a Statelor semnatare. Acest aspect implica obligatia pentru judecatorul national de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurandu-le preeminenta fata de orice alta prevedere contrara din legislatia nationala, fara sa fie nevoie sa astepte abrogarea acesteia de catre legiuitor (Vermeire vs. Belgia, 1991).
Curtea Europeana a aratat ca statutul conferit Conventiei in dreptul intern permite instantelor nationale sa inlature, din oficiu sau la cererea partilor, prevederile dreptului intern pe care le considera incompatibile cu Conventia Europeana si protocoalele sale aditionale.
Instantele judecatoresti sunt obligate, in temeiul art. 20 din Constitutia Romaniei si a obligatiilor pe care Romania si le-a asumat in urma ratificarii pactelor, conventiilor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, sa ignore legile interne care contravin reglementarilor internationale si interpretarile date acestora de organele abilitate.
In exercitarea atributiilor sale, Curtea Constitutionala are posibilitatea raportarii si la dispozitiile internationale in materia drepturilor fundamentale ale omului, insa statuarile acesteia, aflate in contradictie cu cele ale forurilor internationale competente sa interpreteze aceste prevederi, nu pot fi retinute de instantele judecatoresti sesizate cu solutionarea unui litigiu, in care isi gasesc aplicarea aceste dispozitii.
Faptul ca o instanta poate proceda la o proprie analiza a concordantei normelor dreptului intern cu cele conventionale, fara a fi tinute de interpretarea data acestora de Curtea Constitutionala prin deciziile de respingere a exceptiilor, este sustinuta si de imprejurarea ca au existat situatii in care Curtea Constitutionala a respins exceptia de neconstitutionalitate a unui text legal, retinand ca acesta nu contravine Conventiei, si, ulterior, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut incalcarea prevederilor conventionale prin aplicarea respectivei prevederi legale (Cauza Dumitru Popescu contra Romaniei).
In concluzie, Curtea a constat ca, astfel cum in mod legal a retinut si Tribunalul, instanta de judecata este libera si este obligata sa realizeze un control de conventionalitate, la cererea partii, sa verifice daca aplicarea legii in concret nu produce efecte contrare Conventiei, chiar daca anterior Curtea Constitutionala a realizat o analiza a conventionalitatii dispozitiilor de drept national incidente prin Decizia nr. 872/2010.
Referitor la pretinsa incalcare a dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., instanta a retinut ca drepturile salariale constituie "bunuri" chiar daca sunt platite din fonduri bugetare de stat, situandu-se sub protectia art. 1 al primului Protocol aditional la Conventie, ca bunuri proprietate individuala.
Reducerea salariului recurentului cu 25% pe o perioada limitata de timp si lipsirea de dreptul de a mai primi vreodata sumele de bani aferente acestui procent reprezinta, indiscutabil, o ingerinta ce are ca efect privarea lui de un bun patrimonial, in sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Privarea de proprietate, daca intervine, trebuie insa sa fie prevazuta de lege, sa urmareasca o cauza de utilitate publica, sa fie conforma normelor de drept intern si sa respecte un raport de proportionalitate intre mijloacele folosite in scopul vizat, privarea de proprietate trebuie sa mentina un just echilibru intre exigentele de interes general si imperativele fundamentale ale individului.
Ingerinta este "prevazuta de lege", respectiv de art.1 din Legea nr. 118/2010 si este justificata de o cauza de utilitate publica, respectiv nevoia generala de aparare a securitatii nationale, de salvare a economiei nationale si de criza financiara mondiala. Scopul invocat este unul legitim si tinde la apararea interesului general comun.
In situatia diminuarii prin lege a salariului, Curtea Europeana a Drepturilor Omului face o distinctie esentiala intre dreptul de a continua sa primesti in viitor un salariu intr-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul castigat pentru o perioada in care munca a fost prestata (cauza Lelas contra Croatiei).
De aceea, in cele mai cunoscute cauze ale Curtii Europene a Drepturilor Omului privind salariile, sunt stabilite unele principii, respectiv Hotararea Marii Camere in cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei din 19 aprilie 2007, prin care s-a statuat ca o creanta poate fi considerata o valoare patrimoniala in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 daca are o baza suficienta in dreptul intern, iar Conventia nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu intr-un anumit cuantum, precum si Hotararea Kechko contra Ucrainei din 8 noiembrie 2005, prin care s-a statuat ca este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi platite angajatilor sai din bugetul de stat, statul putand introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, facand modificarile legislative necesare.
O astfel de ingerinta din partea statului nu este de tipul privarii de proprietate, lipsa unei despagubiri pentru ingerinta neconducand imediat la o concluzie ca s-a incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Statul se bucura de o larga marja de apreciere pentru a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat ca nu este rolul sau de a verifica in ce masura existau solutii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmarit, cu exceptia situatiilor in care aprecierea autoritatilor este vadit lipsita de orice temei (cauza Wioczorek contra Poloniei din 8 decembrie 2009).
In plus, atunci cand necesitatea interventiei statului rezulta din consecintele pe care criza economica internationala le produce asupra deficitului bugetar, marja de apreciere este si mai mare.
In analiza proportionalitatii trebuie verificat caracterul discriminatoriu al masurii, gravitatea acesteia, din perspectiva lipsirii totale sau reducerii sale intr-o masura care sa-i afecteze substanta si efectele particulare ale acestei masuri in cazul concret al reclamantilor si intervenientilor.
Referitor la caracterul discriminatoriu al masurii invocat de reclamanti si intervenienti, Curtea urmeaza a inlatura argumentele acestuia, constatand ca diferenta de tratament devine discriminare, in sensul articolului 14 din Conventia europeana a drepturilor omului, atunci cand se induc distinctii intre situatii analoage si comparabile, fara ca acestea sa se bazeze pe o justificare rezonabila si obiectiva. Instanta europeana a decis in mod constant ca, pentru ca o asemenea incalcare sa se produca, trebuie stabilit ca persoane plasate in situatii analoage sau comparabile beneficiaza de un tratament preferential si ca aceasta distinctie nu-si gaseste nicio justificare obiectiva sau rezonabila (hotararile Fredin impotriva Suediei, Hoffman impotriva Austriei, Spadea si Scalambrino impotriva Italiei).
Prin urmare, pentru a fi in prezenta unei fapte de discriminare, trebuie sa existe doua situatii comparabile, la care tratamentul aplicat sa fi fost diferit. Subsecvent, tratamentul diferentiat trebuie sa urmareasca sau sa aiba ca efect restrangerea ori inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vietii publice.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat prin jurisprudenta sa, ca statele contractante dispun de o anumita marja de apreciere pentru a determina daca si in ce masura diferentele intre situatii analoage sau comparabile sunt de natura sa justifice distinctiile de tratament juridic aplicate (Hotararea Stubbings si altii impotriva Regatului Unit).
In analiza raportului de analogie sau comparabilitate a unor categorii profesionale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat asemanarile sau diferentele ce decurg din statutul profesiilor, conditiile de intrare in profesie, natura functiilor indeplinite si modul de exercitare a functiilor respective (hotararea VAN DER MUSSELE impotriva Belgiei).
Fata de cele retinute mai sus, Curtea a constat ca situatiile invocate de reclamant, referitoare la stimulentele salariale, personalul din unitatile care si-au schimbat regimul de finantare, societatile nationale, regiile autonome si celelalte unitati cu capital integral de stat nu confirma o sustragere de la o reala diminuare a salariilor cu 25% si, oricum, nu se afla in situatii comparabile cu reclamantul.
Principiul egalitatii nu se opune ca o lege sa stabileasca reguli diferite in raport cu persoane care se afla in situatii diferite. Principiul egalitatii in fata legii nu inseamna uniformitate, ci presupune instituirea unui tratament egal in situatii care nu sunt diferite. Instituirea unor reglementari juridice diferentiate in privinta drepturilor si obligatiilor unor categorii de cetateni, care se afla in situatii diferite, nu este contrara principiului egalitatii.
De asemenea, in analiza de proportionalitate trebuie tinuta seama si de caracterul temporar al masurii, iar decizia se ia de la caz la caz, avand in vedere marja mare de manevra recunoscuta statului de catre C.E.D.O., astfel incat numai in cazuri cu adevarat exceptionale s-ar putea ajunge la incalcarea Conventiei.
In acest context, instanta retine ca reducerea salariilor cu 25% a avut un caracter temporar, efectele acestei masuri diminuandu-se de fapt, la o reducere cu 10% incepand cu luna ianuarie 2011, iar dreptul nu este afectat definitiv in substanta sa.
Masura reducerii salariului cu 25% pentru o perioada limitata de timp este una rezonabila si temporara, care nu rupe echilibrul dintre interesul general si cel al individului afectat. Sarcina pusa pe seama reclamantilor si intervenientilor nu este una disproportionata, acestia neproband faptul ca, in concret, le-au fost afectate mijloacele de subzistenta.
Nu in ultimul rand instanta aminteste cauza Mihaies impotriva Romaniei, prin care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca masura diminuarii salariilor cu 25% nu incalca dispozitiile Conventiei din perspectiva art. 1 din Protocolul aditional nr. 1.
In consecinta, constatand ca instanta de fond a pronuntat o hotarare legala si temeinica, instanta retine ca nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 7 si 9 din Codul procedura civila, astfel ca in temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 Cod procedura civila, Curtea a respins ca nefondat recursul promovat de Sindicatul A. Targu Mures impotriva Sentintei civile nr. 1355 din 15.07.2011 pronuntata in dosarul nr. 3154/102/2010 al Tribunalului Mures.