Litigiu de munca. Dispozitie de concediere intemeiata pe prevederile art. 79 din Codul muncii. Nelegalitate Decizie nr. 66/R din data de 06.02.2006
pronunțată de Curtea de Apel Targu-Mures

Conform prevederilor art. 79 alin. 1 din Codul muncii , in caz de demisie a salariatului, legiuitorul pretinde concretizarea in scris a intentiei de a demisiona, iar din interpretarea dispozitiilor art. 79 alin. 7 din Codul muncii rezulta ca nu este necesara emiterea unei decizii de catre angajator, contractul individual de munca incetand la data expirarii termenului de preaviz sau la data renuntarii totale sau partiale de catre angajator la termenul respectiv.
In cazul in care o atare manifestare de vointa a reclamantului nu a existat, trimiterea din cuprinsul dispozitiei de concediere la o hotarare a consiliului de conducere al paratei nu suplineste cerinta notificarii scrise a vointei unilaterale de a demisiona care trebuie sa fie clara, precisa si lipsita de echivoc, pentru aceste considerente dispozitia de concediere fiind nelegala
Prin sentinta civila nr. 1088 din 29 septembrie 2005, Tribunalul Harghita a respins actiunea civila formulata de reclamantul B. P. in contradictoriu cu parata Cooperativa V. Odorheiu Secuiesc.
Impotriva acestei hotarari a declarat recurs, in termen legal, reclamantul B. P., solicitand anularea sentintei si trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru nerespectarea prevederilor art. 76, 78 alin. 1 si 79 alin. 2 din Legea nr. 168/1999, imprejurari care, in opinia reclamantului, atrag nulitatea absoluta a hotararii pronuntate.
In subsidiar, reclamantul a solicitat modificarea sentintei civile atacate in sensul admiterii actiunii, anularii dispozitiei de desfacere a contractului individual de munca, reintegrarii in functia detinuta anterior si obligarii paratei la plata drepturilor salariale.
Examinand calea de atac dedusa judecatii, prin raportare la motivele invocate, precum si din oficiu, in limitele prevazute de art. 3041 si 306 alin. 2 Cod procedura civila, Curtea de apel retine urmatoarele:
Prin Dispozitia nr. 54 din 1 iunie 2005, parata a dispus, incepand cu aceeasi data, desfacerea contractului individual de munca al reclamantului, care detinea functia de presedinte al cooperativei mestesugaresti, retinand ca temei de drept al masurii respective, dispozitiile art. 79 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, iar ca stare de fapt, demisia din functie.
Potrivit alin. 1 al textului de lege mentionat, prin demisie se intelege actul unilateral de vointa a salariatului care, printr-o notificare scrisa, comunica angajatorului incetarea contractului individual de munca, dupa implinirea unui termen de preaviz. Prin urmare, legiuitorul pretinde concretizarea in scris a intentiei de a demisiona, iar din interpretarea dispozitiilor alin. 7 al aceluiasi art. 79, rezulta ca nu este necesara emiterea unei decizii de catre angajator, contractul individual de munca incetand la data expirarii termenului de preaviz sau la data renuntarii totale sau partiale de catre angajator la termenul respectiv.
In speta, o atare manifestare de vointa din partea reclamantului nu a existat, iar trimiterea din cuprinsul dispozitiei atacate la hotararea consiliului de conducere al cooperativei, din 6 mai 2005, prin care s-ar fi luat act de renuntarea reclamantului la functia de presedinte, nu suplineste cerinta notificarii scrise a vointei unilaterale de a demisiona, pretinsa de art. 79 alin. 1 din Codul muncii. Pe de alta parte, astfel cum a statuat in mod constant practica judiciara in materie, manifestarea de vointa a salariatului, in sensul de a demisiona, trebuie sa fie clara, precisa si lipsita de echivoc. Or, din cuprinsul procesului verbal al sedintei consiliului de administratie din 6 mai 2005, rezulta ca reclamantului i s-a solicitat demisia , cea ce exclude, in mod evident, actul unilateral de vointa al acestuia.
Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat ca dispozitia de concediere a reclamantului este nelegala in raport de prevederile art. 79 din Codul muncii, invocate in cuprinsul actului mentionat, iar apararea paratei, grefata pe dispozitiile Statului cadru al Cooperativei mestesugaresti, este colaterala naturii pricinii, in conditiile in care dispozitiile art. 20 pct.9 din statut impun, de asemenea, cerinta exprimarii in scris a intentiei membrilor Consiliului de a renunta la mandat.
Nici sustinerea conform careia raporturilor individuale de munca de tip cooperatist le sunt aplicabile normele speciale derogatorii ale cooperatiei mestesugaresti, izvorand din calitatea speciala de membru cooperator, nu pot fi primite ca justificare a masurii dispuse in cauza de catre parata, in conditiile in care au fost incalcate chiar dispozitiile statutare ale cooperativei. De altfel, sub acest aspect s-a pronuntat si teoria juridica in materie, statuandu-se ca, in pofida deosebirilor existente intre raporturile juridice de munca si cele cooperatiste, intre acestea exista si puternice asemanari, ambele constituind principalele forme ale raporturilor juridice tipice de munca. (Sanda Ghimpu, Alexandru Ticlea - Dreptul muncii, Editia a III-a, Casa de editura si presa “Sansa" S.R.L., 1997, pagina 11).
Pe de alta parte, nu trebuie omis nici faptul ca intre reclamant si cooperativa parata s-a incheiat un contract individual de munca, acesta generand, in mod inevitabil, raporturi supuse jurisdictiei muncii, care este aplicabila si raporturilor reglementate prin legi speciale, in masura in care acestea nu contin dispozitii specifice derogatorii, in acest sens fiind si prevederile art. 1 alin. 2 din Codul muncii. Or, in ceea ce priveste actul unilateral al demisiei, reglementarile statutare ale cooperativei parate nu contin astfel de prevederi specifice derogatorii, fapt confirmat, de altfel, chiar de catre parata, prin invocarea in cuprinsul dispozitiei emise, a prevederilor art. 79 din Codul muncii.
Prin urmare, constatand nelegalitatea masurii de desfacere a contractului individual de munca al reclamantului, prin prisma nerespectarii prevederilor art. 79 din Codul muncii, Curtea, in temeiul dispozitiilor art. 312 alin. 1-4, raportat la art. 304 pct.9 Cod procedura civila, a admis recursul dedus judecatii si a modificat in tot hotararea primei instante, in sensul admiterii actiunii reclamantului, anularii Dispozitiei nr. 54 din 1 iunie 2005, emisa de parata si reintegrarii reclamantului in functia detinuta anterior, cu plata drepturilor salariale cuvenite, incepand cu data desfacerii contractului de munca si pana la reintegrarea efectiva.
In ceea ce priveste celelalte critici de nelegalitate aduse hotararii primei instante prin recursul promovat de reclamant, Curtea a constatat ca examinarea acestora nu se mai impune, devenind superflua in conditiile identificarii nerespectarii prevederilor art. 79 alin.1 din Codul muncii. Astfel, lipsind notificarea scrisa a intentiei de a demisiona, manifestata in mod inechivoc si unilateral, este irelevanta critica vizand neacordarea unui termen de preaviz, (acesta fiind prevazut de lege in caz de demisie, in favoarea angajatorului), precum si cea vizand lipsa calitatii de reprezentant legal a persoanei care a semnat dispozitia de desfacere a contractului de munca si luarea acestei masuri in perioada concediului medical al reclamantului. De altfel, sub aceste ultime doua aspecte se poate observa ca semnatara dispozitiei atacate a fost aleasa in functia de presedinte in sedinta Adunarii generale extraordinare din 20 mai 2005 (deci anterior emiterii actului contestat), iar interdictia desfacerii contractului de munca in perioada concediului medical al salariatului vizeaza cazurile de concediere din initiativa angajatorului, intre care nu se regaseste cel al demisiei (art. 58 si urm. din Codul muncii).
Cat despre motivele de nulitate a hotararii primei instante, invocate de recurent in sustinerea cererii de casare cu trimitere spre rejudecare, Curtea a constatat ca acestea nu sunt intemeiate, deoarece prevederile art. 76, 78 alin 1 si 79 alin. 2 din Legea nr. 168/1999 ( indicate ca fiind incalcate de catre instanta de fond), cuprind doar termene de recomandare, iar nu si sanctiunea nulitatii absolute pentru incalcarea lor.