Pe rol se află soluţionarea cererii formulată de reclamantul XXX şi pe pârâta SC XXX SRL, având ca obiect contestaţie decizie de concediere.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 19.02.2026 fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea data, parte integrantă din prezenta, când Tribunalul, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu art. 396 Cod procedură civilă, a amânat pronunţarea iniţial pentru data de 05.03.2026, când a hotărât următoarele:
Tribunalul
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. XXX/3/2025 la 04.11.2025 reclamantul XXX, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta XXX S.R.L. pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:
1. Anularea Notificării nr. 532/27.06.2025, emisă de pârâtă;
2. Repunerea părtilor în situația anterioară prin obligarea pârâtei la reintegrarea contestatorului pe postul și funcția ocupată anterior desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, respectiv de „Şofer autocamioane și camionete", în cadrul pârâtei;
3. Obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate. mąiorate și reactualizate și cu toate celelalte drepturi de care contestatorul ar li beneficiat de la data desfacerii contractului individual de muncă, respectiv 01.10.2025, și până la reintegrarea efectivă;
4. Obligarea pârâtei la plata prejudiciului material în cuantum de 5.000 EUR;
5. Obligarea pârâtei la plata prejudiciului nepatrimonial suferit în cuantum de 50.000 EUR;
6. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În cadrul sedinţei publice din data de 22.01.2026, instanţa a luat act de precizarea reclamantului, prin avocat, în sensul că se solicită anularea notificării nr. 51/30.09.2025.
Tot în cadrul sedinţei publice din data de 22.01.2026, reclamantul prin avocat, a depus o cerere precizatoare în ce priveşte capătul 4 de cerere, în sensul că solicită: Obligarea pârâtei la plata prejudiciului material în cuantum de 16.676 lei.
Reclamantul arată în esenţă în motivarea acţiunii că:
A fost angajat al societății pârâte, în baza Contractului individual de muncă nr. 51/01.08.2025 ocupând funcția de şofer de autoturisme și camionete (cod XXX 832201).
XXX potrivit fișei postului reclamantul trebuia doar să conducă autovehiculele de transport (dube și camionete de până la 3.5 tone), în fapt, încă din primele zile de activitate, acestuia i s-a solicitat să participe la activităłile de manipulare, descărcare. și amplasare a echipamentelor medicale, fără a beneficia de o instruire specifică privind manipularea unor astfel de aparate sensibile și de mare tonaj.
Activitatea de manipulare presupunea, de regulă, participarea a două până la patru persoane, utilizând chingi, sfori sau alte accesorii de ridicare.
In vederea îndeplinirii acestor sarcini, în data de 26 august 2025, reclamantul a încărcat, de la depozitul pârâtei situat în Popești-Leordeni, aparatura medicală destinată pentru două transporturi, precum și un stand comercial pentru clientul Marionnaud XXX.
În dimineața zilei de 27 august 2025, în jurul orei 06:00, reclamantul s-a întâlnit cu colegul său, pe șoseaua București-XXX, în vederea plecării spre prima destinație. Inainte de deplasare, aceștia au fost instruiți să se prezinte la depozitul H. Essers, situat la kilometrul 23 al autostrăzii pentru a încărca în camion aparatura medicală destinată Policlinicii XXX. După finalizarea operațiunilor de încărcare, echipa s-a deplasat către destinație, conform dispozițiilor primite.
Ajunși la XXX, situată pe Bulevardul XXX nr. 18, în cursul aceleiași zile, reclamantul a parcat autoutilitara pe care o conducea, aceasta fiind încărcată cu marfa destinată livrării ulterioare din XXX, și a așteptat sosirea camionului de 7,5 tone pentru descărcarea echipamentelor medicale destinate unității medicale din XXX.
La această locație au fost prezenti reclamantul, colegul său XXX, șoferul camionului (a cărui identitate completă nu este cunoscută reclamantului), precum și XXX Stroinea și doi colaboratori externi ai societăţii, XXX si un alt colaborator identificat doar sub prenumele XXX.
XXX administratorul societății, nu se afla personal la fața locului, acesta a transmis instrucțiuni directe prin intermediul telefonului, dispunând ca echipa formată din reclamant, colegul său și colaboratorii externi să desfacă ambalajele echipamentelor medicale și să le manipuleze până la amplasarea lor în incinta policlinicii.
XXX cutie deschisă conținea un aparat medical de dimensiuni considerabile, amplasat pe un palet, având o greutate estimată între 350 si 400 de kilograme. În lipsa oricărei XXX de instruire privind manipularea aparaturii sau a instructajului de securitate specitic, operațiunea de descărcare și manipulare s-a realizat prin mijloace improvizate, utilizând chingi și şufe, procedură aplicată în mod curent de angajaţii societății pârâte, în absența echipamentelor specializate.
In timp ce reclamantul participa activ, împreună cu ceilalți colegi, la ridicarea aparatului de pe palet și la așezarea acestuia pe sol, din cauza greutății aparatului și a lipsei unei tehnici adecvate de manipulare, acesta a suferit o leziune gravă la nivelul genunchiului drept. In momentul incidentului, reclamantul a resimțit o senzație de cedare bruscă a genunchiului, însoțită de un zgomot specific („trosnitură"), urmată de o durere intensă şi acută.
Reclamantul s-a oprit imediat din activitate, însă, neconștientizând gravitatea leziunii, a reluat în scurt timp activitatea, participând la manevrarea unui alt palet care conținea echipamente medicale. În timpul acestei a doua încercări, instabilitatea genunchiului drept s-a accentuat, ceea ce-a determinat pe reclamant să întrerupă definitiv activitatea și să ia o pauză și să achiziționeze produsele necesare de la farmacie.
Intregul eveniment s-a desfășurat în intervalul orar 09:00 – 13:00 perioadă în care reclamantul a suferit traumatismul la genunchiul drept în timpul executării sarcinilor de serviciu impuse de aneniator.
Ulterior, la data de 29 august 2025, reclamantul a solicitat o zi liberă de la angajator, motivând faţă de durerea acută resimțită și necesitatea de a consulta un medic. XXX în vedere intensitatea durerii și faptul că se impunea consultul unui specialist în ortopedie, reclamantul s-a prezentat la medicul de familie în data de 1 septembrie 2025, obținând o trimitere către medicul ortoped.
In aceeași zi, reclamantul s-a prezentat la consultul ortopedic de specialitate, în urma căruia medicul a stabilit, în primă instanţă, diagnosticul de entorsă de genunchi drept, acordându-i concediu medical în perioada l-14 septembrie 2025 și recomandând unei investigații RMN pentru clarificarea leziunilor.
Reclamantul a efectuat investigația RMN în data de 2 septembrie 2025, urmând ca rezultatul acesteia fiind eliberat la data de 10 septembrie 2025 și confirmand ruptura de menisc intern şi de ligament încrucisat anterior, precum și alte leziuni articulare associate.
In urma acestui diagnostic, atitudinea conducerii societății s-a schimbat radical, reclamantul a fost supus unor presiuni verbale și comportamentale menite să descurajeze continuarea raportului de muncă, reprezentanții angajatorului afirmând în mod repetat că ,,nu mai îndeplinește fișa postului de șofer", ,,nu produce bani pentru firmă” și că „nu este corect ca el să fie plătit în timp ce alţii muncesc”.
După finalizarea concediului medical, reclamantul s-a prezentat la locul de muncă în data de 15 septembrie 2025, fiind repartizat pentru o singură zi de activitate efectivă, în calitate de șofer, la o lucrare de mutare desfășurată în XXX. In această zi, reclamantul și-a îndeplinit atribuțiile specifice funcției, însă, ulterior, pentru restul perioadei cuprinse între 16 și 26 septembrie 2025, acesta nu a mai fost trimis în nicio deplasare sau activitate de transport, fiind ținut în ,,repaus" la depozitul societății, fără a i se atribui sarcini concrete.
În data de 26 septembrie 2025, administratorul pârâtei i-a comunicat personal reclamantului să se prezinte la depozit în data de 1 octombrie 2025, pentru a i se înmâna decizia de încetare a contractului individual de muncă, motivând că nu mai dorește continuarea colaborării și invocând perioada de probă ca temei al încetării raporturilor de muncă, fără prezentarea vreunui motiv obiectiv.
Ulterior, în data de 30 septembrie 2025, reclamantul a fost contactat telefonic de același administrator, care i-a solicitat să se prezinte la sediul societății pentru a semna o cerere de demisie sau o încetare a contractului de muncă prin acordul părților, sub pretextul că doar astfel i se va putea efectua plata drepturilor salariale restante (lichidarea), dar și pentru a ,,ușura munca celor de la HR și contabilitate", cerere pe care reclamantul a refuzat să semneze.
In cele din urmă, contractul individual de muncă al reclamantului a încetat prin Notificarea nr. 51/20.09.2025, la data de 01.10.2025 în perioada de probă, în temeiul art. 31 alin. 3 din Codul muncii.
În ce priveşte anularea Notificării nr. 51/20.09.2025 de încetare a Contractului individual de muncă în perioada de probă ca fiind nelegală, fiind emisă cu încălcarea art. 31 din Codul muncii și constituind un abuz de drept, arată reclamantul că, legiuitorul a reglementat, prin art. 31 din Codul muncii, perioada de probă cu un scop clar și definit expres în conținutul textului normativ: „pentru verificarea aptitudinilor salariatului la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execulie".
Așadar, scopul stabilirii prin contractul individual de muncă constă exclusiv în verificarea, concretă, obiectivă și completă, de către angajator, a tuturor aptitudinilor profesionale ale salariatului, necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu pentru care s-a angąjat.
În cazul concret al reclamantului se constată fără echivoc că angaiatorul a deturnat scopul legal al institutiei perioadei de probă, așa cum este acesta consacrat de art. 31 din Codul muncii, folosind-o nu ca instrument de verificare a aptitudinilor profesionale, ci ca miiloc de înlăturare abuzivă a salariatului aflat într-o situatie de vulnerabilitate medicală. În aceste condiţii, măsura încetării contractului individual de muncă constituie un veritabil abuz de drept, exercitat cu rea-credință.
In concret, încetarea raportului de muncă în perioada de probă a fost dispusă ca urmare a accidentului suferit de reclamant în timpul desfăsurării atribuțiilor de serviciu, eveniment care a determinat imposibilitatea temporară a folosirii membrului inferior drept și, implicit, limitarea capacității de a conduce autovehicule, activitate specifică postului ocupat.
Cu alte cuvinte, inaptitudinea medicală temporară survenită ulterior a fost consecința directă a accidentului produs în timpul executării sarcinilor de serviciu, neputând fi, așadar, asimilată unei lipse de aptitudini profesionale.
Intr-o asemenea situație, angąiatorul nu putea uza de prerogativa încetării contractului în perioada de probă, ci, dacă s-ar fi impus, ar fi trebuit să declanșeze procedura legală de concediere pentru inaptitudine fizică sau psihică, reglementată de art. 61 lit. c) din Codul muncii, procedură ce presupune constatarea stării de inaptitudine prin avizul medicului de medicină a muncii și respectarea drepturilor salariatului prevăzute de lege.
Mai arată că, încetarea contractului individual de muncă al reclamantului reprezintă un abuz evident de drept, prin care angajatorul a deturnat scopul perioadei de probă, folosind-o nu pentru verificarea aptitudinilor profesionale, ci pentru înlăturarea unui salariat devenit incomod ca urmare a accidentului suferit la locul de muncă.
XXX de împrejurarea că nu s-a constatat o necorespundere profesională a reclamantului, ci o inaptitudine medicală temporară survenită în urma unui accident de muncă, nu există fundamentul legal al încetării contractului individual de muncă în perioada de probă, în sensul art. 31 din Codul muncii.
În ce priveşte, restabilirea situației anterioare, prin reintegrarea reclamantului pe funcția de „Șofer autocamioane şi camionete", arată reclamantul că, potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii, „la solicitarea salariatului, instanta care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situalia anterioară emiterii actului de concediere", şi fată de aceste prevederi, având în vedere anularea Notificării nr. 51/20.09.2025, solicită restabilirea situației anterioare.
În ce priveşte, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu toate celelalte drepturi de care contestatorul ar fi beneficiat de la data desfacerii contractului individual de muncă, respectiv 01.10.2025, și până la reintegrarea efectivă, în consecinţa anulării Notificării nr. 51/20.09.2025.
În ce priveşte, obligarea pârâtei la plata prejudiciului material suferit ca urmare a faptei ilicite, arată că, din ansamblul situației de fapt, coroborat cu dispozițiile contractului individual de muncă și ale fișei postului salariatului-reclamant, este evidentă fapta ilicită a angaiatorului care a condus la producerea accidentului de muncă, soldat cu vătămarea integrității corporale și incapacitatea temporară de muncă a salariatului reclamant.
XXX, potrivit Contractului individual de muncă și fișei postului, atribuțiile reclamantului vizau exclusiv activitatea de transport rutier, respectiv conducerea autovehiculelor,fără a include sarcini de încărcare, descărcare sau manipulare a bunurilor transportate, conducerea societății pârâte i-a impus reclamantului şi îndeplinirea unor activităti de manipulare fizică a unor echipamente medicale de mare tonaj, cu încălcarea dispozițiilor privind securitatea și sănătatea în muncă.
Această conduită a angajatorului, constând în obligarea salariatului să efectueze personal descărcarea și manipularea pieselor masive, fără instruire prealabilă si fără echipamente de protecție adecvate, a condus în mod direct la producerea unui accident de muncă soldat cu ruptura de menisc intern si de ligament încrucisat anterior, leziuni confirmate prin investigațiile imagistice efectuate ulterior evenimentului care au necesitat interventie chirurgicală si recuperare medicală.
Mai arată că, prin săvârșirea faptei ilicite angajatorul a încălcat o serie de prevederi legale în materia securității și sănătății în muncă: Legea nr. 319 2006 privind securitatea și sănătatea în muncă; Legea nr. 346 2002 privind asigurarea pentru accidente de munca si boli prefesionale şi Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
Așa cum se arată în doctrină răspunderea civilă în domeniul accidentelor de muncă și bolilor profesionale se circumscrie normei generale statuate de Codul civil în art. 1357, coroborat cu art. 1381, potrivit cărora „cel ce cauzează altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă” iar pentru întinderea prejudiciului a indicat dispoziţiile art. 1387 din codul civil.
În ce priveşte evaluarea evaluarea prejudiciului, solicită să se ţină cont în principal de cheltuielile medicale efectuate pentru investigaţii, intervenția chirurgicală și tratamentul medical acordat și recuperarea de care va avea nevoie în continuare, dacă starea sănătății o impune.
In ceea ce privește existența și întinderea prejudiciului material, urmează a se avea în vedere că, față de perioada scurtă de la angajare, de aproximativ două luni, reclamantul nu a beneficiat de asigurare medicală activă, motiv pentru care toate investigațiile medicale, consultațiile de specialitate și intervențiile chirurgicale necesare tratării leziunilor suferite au fost suportate integral din venituri proprii, în cadrul sistemului medical privat.
În subsidiar, în situația respingerii cererii privind anularea Notificării nr. 51/20.09.2025, prejudiciul este reprezentat și de echivalentul câștigului din muncă de care reclamantul a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l obțină ca urmare a diminuării sau pierderii capacității sale de muncă, reprezentând suma de 8.548 lei/lună, astfel cum reiese din Contractul individual de muncă nr. 51/01.08.2025.
In ceea ce privește stabilirea pierderii și a nerealizării câștigului din muncă, prevederile art. 1388 alin. (l) din Codul civil stabilesc că "despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacitării sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească”.
Plecând de la dispozițiile legale arătate mai sus, în doctrină și jurisprudență s-a apreciat în mod constant că prejudiciul, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, constă în efectul negativ suferit de o persoană, urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, unul din cazurile particulare prezentându-l vătămarea sănătății unei persoane, ce are ca urmare fie pierderea, fie reducerea capacității sale de muncă.
În ce priveşte, obligarea pârâtei la plata prejudiciului nepatrimonial suferit în cuantum de 50.000 euro asemenea, în vederea reparării și ameliorării suferințelor grave provocate salariatului de vătămarea sănătății și a integrității corporale, se impune a fi angajată răspunderea angajatorului și pentru repararea prejudiciului nepatrimonial.
Intrucât legea nu a stabilit criterii clare și precise de evaluare a prejudiciilor morale suferite de persoana vătămată, care să fie avute în vedere la aprecierea cuantumului prejudiciilor morale, jurisprudența a statuat în mod constant că la stabilirea cuantumului daunelor morale judecătorul trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, precum:
- consecințele negative suferiţe de cel în cauza în plan fizic și psihic;
- importanța valorilor sociale lezate:
- măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecintele vătămării:
- măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, revenindu-i celui care le pretinde sarcina să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsura i-a fost produs un prejudiciu nepatrimonial.
În același sens sunt și dispozițiile art. 1391 din Codul civil care stabilesc că "în caz de vătămare a integritatii corporale sau a sănătălii, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilitătilor de viată familială și socială”.
În primul rând, repararea prejudiciului nepatrimonial se impune în mod evident, având în vedere că, în urma accidentului de muncă produs la data de 27 august 2025, reclamantul a rămas într-o stare de incapacitate funcțională a membrului inferior drept, care îi afectează grav autonomia personală și posibilitatea de a desfășura activitățile zilnice în condiții normale, așa cum o făcea anterior producerii evenimentului.
Din actele medicale anexate rezultă fără echivoc că procesul de vindecare este îndelungat și anevoios, presupunând intervenție chirurgicală, tratamente complexe și ședințe repetate de recuperare medicală, fără garanția redobândirii integrale a mobilităţii piciorului drept. Această situație are un impact direct asupra capacității profesionale a reclamantului, care, exercitând meseria de șofer, are nevoie de o coordonare și forță fizică depline.
În al doilea rând, efectele accidentului nu s-au limitat la o simplă incapacitate fizică, ci au produs consecințe profunde asupra echilibrului personal, familial, financiar și emoțional al reclamantului. Durerea constantă, restricţiile medicale și imposibilitatea de a se deplasa normal au generat stări persistente de anxietate și stres, determinând o alterare severă a calității vieții. Programul zilnic de recuperare și dependența de tratamente medicale continue i-au impus un regim de viată rigid, lipsit de stabilitate și de speranță profesională.
Totodată, trebuie avut în vedere faptul că, rămas fără loc de muncă și fără venituri, reclamantul a fost nevoit să apeleze la împrumuturi și credite bancare pentru a-și acoperi cheltuielile medicale și de întreținere, suportând în continuare costuri semnificative pentru tratamentele de recuperare, în lipsa unei asigurări medicale active.
La această suferinţă se adaugă și sentimentul de nedreptate și umilinţă provocat de atitudinea angąjatorului, care, în loc să manifeste o minimă grijă faţă de salariatul accidentat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a preferat să înceteze contractul de muncă în perioada de probă, ignorând cu desăvârșire incapacitatea de muncă generată de propria culpă.
Această conduită a amplificat starea psihică de suferinţă, reclamantul confruntându-se în prezent cu episoade de depresie, atacuri de panică și tulburări de somn recurente, stări care nu existau anterior producerii accidentului.
Toate aceste împrejurări demonstrează existența unui prejudiciu moral real, a cărui reparare integrală se impune, în considerarea principiului echității și a răspunderii angajatorului pentru fapta proprie.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat instanței respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând în esenţă că:
Contestatorul a fost angajat prin contractul individual de muncă nr. 51/01.08.2025 în funcția de „Șofer autocamioane și camionete". Acesta a fost informat că activitatea sa implică și activități de manipulare și mutare a unor produse/mărfuri/obiecte, activitatea de mutare fiind activitatea principală a societății. I s-au adus la cunoștință prevederile Regulamentului intern al societății, acesta semnând și Declarația din data de 04.08.2025 ce confirmă că a luat la cunoștintă de prevederile acestuia (ultimul paragraf din declaratie).
La art. 17 din regulament se prevede că toți șoferii sunt implicaţi în activitățile de mutare (pune și/sau descarcă mărfurile pe/de pe paleti, participă la încărcarea/descărcarea mărfii/bunurilor la/de la clienţi/solicitanți, etc).
Conform fișei postului din data de 01.08.2025 contestatorul avea obligaţia să își îndeplinească sarcinile de serviciu și să respecte prevederile Regulamentului intern.
Angajatul a participat activ la activitățile de manipulare/mutare înainte de incident și niciodată nu a invocat că prestează activități în afara fisei postului.
Astfel contrar susținerilor contestatorului acesta cunoaștea că avea obligația să participe la activitățile de manipulare și mutare. Aceasta primea salariul net de 6.000 lei, ca și ceilalți angajați, indiferent că e șofer, manipulant. Nu se dă un salariu net de 6.000 lei doar pentru a conduce o dubită, fără a efectua și activitate de manipulare a obiectelor.
Referitor la incidentul din data de 27 august 2025 și faptele din zilele imediat următoare, arată pârâta că, așa cum precizează și contestatorul la descărcarea obiectelor la XXX din XXX au participat patru persoane, iar acesta nu a manipulat obiectele singur.
Contestatorul se contrazice: descrie o „trosnitură" și durere intensă, dar continuă activitatea ulterior, o leziune gravă (ruptură de ligament/menisc) ar fi făcut imposibilă reluarea imediată a muncii. Faptul că imediat a participat la manevrarea altui palet care conținea echipamente medicale sugerează o mobilitate bună, incompatibilă cu o ruptură severă produsă în acel moment.
Mai mult după „incidentul" din XXX acesta a condus dubita la XXX (cca 422-465 km), iar a doua zi a condus de la XXX la București (cca 437-454 km), iar în timpul condusului unei dubite, piciorul drept este cel mai solicitat, deoarece controlează atât accelerația, cât și frâna. Or, cu ruptură de ligament/menisc nu ar fi putut conduce.
De abia la începutul lunii septembrie 2025 s-a prezentat la medic, ulterior aducând societății Certificatul de concediu medical seria CC XXX 9674235 emis la data de 01.09.2025 prin care acesta era declarat în incapacitate de muncă în perioada 0l-14.09.2025 și era diagnosticat cu codul 942 - afecțiuni ale genunchiului - ruptură de menisc intern/extern (Ruptura de menisc este o leziune frecventă a articulaţiei genunchiului), apărută în urma traumatismelor sau suprasolicitării.
După încetarea perioadei de incapacitate de muncă aceasta s-a prezentat la locul de muncă conducând mașina personală, iar în prima zi a și condus dubiţa societății. Pentru a evita alte probleme cu angajatul, având în vedere și diagnosticul menționat în certificatul medical, i s-a solicitat să aducă adeverință de la medicul de specialitate că este apt să își desfășoare activitatea.
Facem precizarea că întrucât contestatorul nu a fost asigurat în ultimele 6 luni înainte de emiterea certificatului medical, nu am putut deconta concediul medical.
Ulterior în data de 30.09.2025, pârâta a înțeles să înceteze raporturile contractuale cu reclamantul făcând aplicarea art. 31 alin.3 Codul muncii.
Pârâta susţine că în cauză nu este vorba de un accident de muncă:
- angajatul nu a declarat un accident de muncă; din contră a reluat imediat activitatea după așa zisa „cedare a piciorului".
- contestatorul menționează un interval de 4 ore (09:00—13:00) pentru desfășurarea evenimentului; un accident de muncă se produce într-un moment precis, nu pe o durată extinsă.
- contestatorul a condus pe distanţe foarte mari după producerea incidentului.
- contestatorul a declarat în fata angajatului XXX, managerul de transport, că a desfășurat activități sportive – rugby- de-a lungul vieții.
Contestatorul a pus la dispoziția pârâtei un Raport de explorare IRM genunchi drept din data de 02.09.2025, eliberat la data de 10.09.2025 ce indică următoarele:
- Leziunile descrise (condropatie, osteofite, luxație patelară, chist XXX) - afecțiuni degenerative sau preexistente.
Ruptura meniscală și ligamentară poate fi rezultatul unui teren fragilizat anterior (sport, uzură), nu exclusiv al manipulării la muncă.
Activitatea de ridicare a greutății ar fi putut fi doar factor declanșator, nu cauza principală.
Mai arată pârâta că, reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite de Legea nr.319/2006:
-Art. 23 (l) În mod deosebit, în scopul realizării obiectivelor prevăzute la art. 22, lucrătorii au următoarele obligații:
„d) să comunice imediat angajatorului și/sau lucrătorilor desemnați orice situație de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor, precum și orice deficiență a sistemelor de protecție;
e) să aducă la cunoștinţă conducătorului locului de muncă și/sau angajatorului accidentele suferite de propria persoană."
După cum a precizat contestatorul nu a comunicat că manipularea constituie un pericol pentru sănătatea sa, că sistemul de manipulare ar prezenta deficiente, că ar fi suferit un accident de muncă. Faptele de după incident dovedesc contrariul.
Potrivit art. 5 din lege prin accident de muncă se înțelege vătămarea violentă a organismului, care a avut loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces.
Astfel pentru ca „incidentul” și vătămarea să se încadreze în noţiunea de accident de muncă era necesar ca să fie declarată imediat de contestator și să fi avut loc în timpul exercitării îndeplinirii îndatoririlor de serviciu. De asemenea „incidentul" trebuie să conducă imediat la incapacitate temporară de muncă.
Or, în cauză niciuna din condiții nu este îndeplinită.
În consecinlă în absenţa raportării imediate și a documentului medical imediat, evenimentul NU poate fi încadrat legal ca accident de muncă, conform definiţiei legale (art. 5 lit. g) Legea 319/2006).
Potrivit Art. 253 din Codul Muncii, „Angajatul care pretinde despăgubiri în temeiul art. 253 Codul muncii trebuie să facă dovada întrunirii condițiilor răspunderii civile contractuale, conform art. 249 Cod procedură civilă”.
În ceea ce privește prejudiciul material contestatorul afirmă că în principal reprezintă cheltuieli medicale (nedovedite) și în subsidiar reprezintă echivalentul câstigului de muncă de care a lipsit sau pe care este împiedicat să-l obțină ca urmare a capacității sale de muncă.
XXX contestatorul solicită atât salariile de care ar fi beneficiat (petitul 3), cât și echivalentul câștigului de muncă de care a fost lipsit. Aceste două pretenții acoperă același prejudiciu- pierderea veniturilor salariale - și reprezintă o dublă reparatie, cerere inadmisibilă. A admite ambele capete de cerere ar conduce la o dublare a reparaţiei, ceea ce este inadmisibil în raport cu principiul reparării integrale, nu punitive, consacrat de Art. 80 alin. ( l ) Codul muncii. art. 1350 și art. 1 .385 alin. ( l ) și (2) Cod civil.
In ceea ce privește prejudiciul moral, în vederea respectării principiului reparării integrale, contestatorul solicită repararea acestuia, produs ca urmare a intervenirii incidentului din 27 august 2025, care ar fi condus la incapacitatea sa și indică o serie de consecinţe ale acelui incident, nedovedite.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare. In practica judiciară și în literatura de specialitate s-a statuat că daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanta valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au percepute consecințele vătămării și trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire tără justă cauză a celui care pretinde daunele morale.
Ceea ce trebuie, în concret, evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă satisfacție de ordin moral celui prejudiciat.
Contestatorul solicită plata sumei de 50.000 euro (cca 250.000 lei), fără a proba existența prejudiciului și a criteriilor referitoare la consecintele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.
- legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu arată că nu o legătură de cauzalitate între faptele ”ilicite" invocate de contestator și prejudicii -vinovăția angajatorului- nu există
- calitatea de angajat a contestatorului.
În ceea ce privește petitul privind anularea Notificării de încetare a contractului individual de muncă în perioada de probă, arată pârâta că, în conformitate cu prevederile an.31 alin.3 Codul muncii pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la inițiativa oricăreia dintre părti, fără a fi necesară motivarea acesteia.
Constatând că angajatul se afla în perioada de probă societatea a emis notificarea nr. 51/30.09.2025 privind încetarea contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul art. 31 alin.3 Codul muncii fără a o motiva, conform dispoziţiilor legale.
În prezenta cauză, contestatorul nu a fost concediat, ci i-a fost încetat contractul de muncă în perioada de probă, când angajatorul poate denunţa CIM-ul, în perioada de probă angajatorul verifică pregătirea, aptitudinea, compatibilitatea, dar și comportamentul salariatului, raportat atât la CIM, fișa postului, cât și la dispozițiile legale privind disciplina muncii.
În ce priveşte abuzul de drept, invocat de reclamant, întrucât la baza încetării contractului a stat limitările fizice sau medicale apărute ulterior încheierii contractului cu contestatorului, pârâta arată că, așa cum reiese din fișa postului contestatorul trebuia să aibă minim 2 ani experiență într-un post similar, acesta declarând la angajare că are această experiență.
Din analizarea activității a rezultat că acesta nu are experiență de „Șofer autocamioane și camionete", având dificultăți în a se descurca cu manevrarea camionetelor. Chiar în prima lună de activitate contestatorul a rămas cu camioneta în drum, manevrele ce putea să le facă fiind cunoscute de șoferii cu experiență. De asemenea acesta nu a dat curs solicitării administratorului societății de a aduce o adeverință medicală că este apt să își desfășoare activitatea din punct de vedere medical.
Astfel motivele ce au stat la baza încetării contractului de muncă nu se circumscriu noțiunii de abuz de drept și se impune a se respinge și petitul privind anularea notificării.
În ceea ce privește petitele doi și trei „repunerea părţilor în silualia anterioară prin obligarea pârâtei la reintegrarea contestatorului pe postul și funcţia ocupată anterior desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, respeciiv de „Șofer autocamioane și camionete", arată pârâta că, poate fi dispusă de instanță numai dacă se constată nelegalitatea notificării de încetare a contractului.
Reintegrarea presupune restabilirea raportului de muncă, dar aceasta nu poate fi ordonată în lipsa constatării nulității sau nelegalităţii notificării.
Mai mult ar trebui analizat dacă contestatorul își mai poate exercita funcția, având în vedere faptul că acesta invocă o leziune permanentă.
Obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu toate celelalte drepturi de care contestatorul ar fi beneficiat de la data desfacerii contractului (01.10.2025) și până la reintegrarea are caracter consecvent și accesoriu reintegrării. Despăgubirile salariale se acordă doar dacă instanta dispune reintegrarea, ca efect al anulării notificării.
În lipsa anulării notificării, nu există fundament legal pentru acordarea acestor despăgubiri.
La termenul de judecată din 22.01.2026, instanţa din oficiu a invocat excepţia admisibilitatii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru evenimentul din 27 august 2025, eveniment ce nu a fost declarat accident de munca, raportat la dispozițiilor art. 4 aliniatul 2 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, lege invocata de altfel de către reclamat în acțiune, şi pus în vedere partilor să formuleze apărari pe aceast aspect.
La data de 12.022026, reclamantul a depus la dosarul cauzei precizări prin care arătat că:
Așa cum s-a arătat prin cererea de chemare în judecată, incidentul din data de 27 august 2025 a avut loc în timpul programului de muncă, în exercitarea atributiilor de serviciu, în contextul în care reclamantului i s-a impus participarea la manipularea unor echipamente de mare tonaj, fără ca angajatorul să ia măsurile legale privind securitatea și sănătatea în muncă și fără instruire corespunzătoare.
Totodată, așa cum s-a precizat, angajatorul nu a declarat incidentul ca accident de muncă, deși avea obligația legală de a proceda în acest sens, iar salariatul nu a beneficiat de niciun fel de prestație sau asigurare în temeiul Legii nr. 346/2002.
În aceste condiții, nu ne aflăm în ipoteza în care prejudiciul ar fi fost acoperit prin mecanismele sistemului de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale.
Dimpotrivă, sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 346/2002, care stabilesc că: „În situafia în care se face dovada unor prejudicii care nu sunt acoperite prin prevederile prezentei legi, în mod subsidiar si complementar intră în funcțiune răspunderea civilă, potrivit dreptului comun".
Prin urmare, devine aplicabil dreptul comun al răspunderii civile, coroborat cu dispozițiile speciale din dreptul muncii, respectiv art. 253 din Codul muncii, care prevăd că: „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu”.
Așadar, temeiul juridic al capătului de cerere privind repararea prejudiciului îl constituie răspunderea civilă contractuală a angajatorului, pentru prejudiciul cauzat salariatului din culpa sa, în legătură directă cu executarea raportului de muncă.
Nedeclararea evenimentului ca accident de muncă nu poate conduce la inadmisibilitatea cererii, întrucât obligația declarării revenea exclusiv angajatorului, iar salariatul nu poate fi lipsit de dreptul la repararea prejudiciului din cauza neîndeplinirii unei obligații legale de către partea adversă.
In consecință, capătul de cerere privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorului este pe deplin admisibil, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. XXX coroborate cu art. 253 din Codul muncii și principiile răspunderii civile contractuale.
Prin notele scrise depuse la data de 19.02.2026, pârâta a susţinut că, cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a societăţii pentru evenimentul din data de 27.08.2025 este inadmisibilă pentru următoarele motive:
(1) Contestatorul îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 18, art.55, art.56 alin.), art.97 din Legea nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale (pag.8);
(2) In cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru activarea mecanismului prevăzut Legea nr.346/2002:
- textele pe care îşi întemeiază acţiunea contestatorul reglementează drepturi de asigurare (prestaţii şi servicii pentru reabilitare), iar acestea nu pot fi solicitate direct angajatorului;
- de asemenea evenimentul nu a fost declarat ca accident de muncă, conform art. 5 şi art.23 (1) lit. d şi e din Legea nr.319/2006.
Astfel prin accident de munca se înţelege vătămarea violentă a organismului care au loc in timpul. procesului de muncă sau în indeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară. de munca de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces.
Contestatorul nu a raportat niciun accident la momentul presupusei „cedări a piciorului". Dimpotrivă, acesta:
- a reluat activitatea imediat după incident;
- nu a solicitat asistenţă medicală;
- nu a informat superiorii.
Întârzierea declarării şi continuarea activităţii sunt incompatibile cu existenţa unui eveniment traumatic acut.
(3) In lipsa dovedirii existenţei unor prejudicii neacoperite de Legea 346/2002, nu poate fi activată răspunderea subsidiară prevăzută de art. 4 alin. (2), iar acţiunea întemeiată pe art. 253 Codul muncii este inadmisibilă.
Instanța a soluționat la termenul din data de 19.02.2026, excepția inadmisibilitatii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru evenimentul din 27 august 2025, eveniment ce nu a fost declarat accident de munca
Instanta a apreciat că este inadmisibilă cererea de solicitare a reparatiei prejudiciilor materiale dar și morale pretins suferite ca urmarea unui accident de muncă care nu a fost declarat ca atare potrivit dispoziţiilor din Legea XXX privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
Potrivit dispozitiilor art 4 alin 2 din Legea 346/2002:
,,În situaţia în care se face dovada unor prejudicii care nu sunt acoperite prin prevederile prezentei legi, în mod subsidiar şi complementar, intră în funcţiune răspunderea civilă, potrivit dreptului comun”
Prin asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale răspunderea civilă a angajatorului este preluată de asigurător.
Rezulta clar din aceste dispozitii ca raspunderea angajatorului in cazul accidentelor de munca este subsidiara si intervine doar in situatia in care prestaţiile şi serviciile de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale prevazute de Legea XXX repara doar partial prejudiciul produs salariatului
Scopul dispoziției din art. 4 alin. (2) din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale este de a asigura protecția completă a victimei (salariatul) atunci când sistemul special de asigurare nu acoperă integral prejudiciul suferit.
Legea XXX oferă anumite prestații (indemnizații, compensații, servicii medicale), dar acestea sunt standardizate, limitate ca întindere si acordate indiferent de culpa angajatorului.
Acestea nu acoperă întotdeauna întreg prejudiciul (de exemplu: daune morale, pierderi mai mari de venit)
Aceasta raspundere civila are insa caracter subsidiar, adica intervine doar dacă sistemul special nu acoperă prejudiciul și complementar, adica completează, nu înlocuiește prestațiile din lege
Cu alte cuvinte victima nu are posibilitatea de a alege între cele două.
Le poate cumula în anumite limite.
Scopul final al dispozitiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 346/2002 este repararea integrală a prejudiciului suferit de victimă.
Sistemul de asigurări prevazut de Legea XXX oferă o protecție rapidă și automată, iar răspunderea civilă vine să corecteze eventualele lacune sa asigure echitatea si sa responsabilizeze angajatorul dacă există culpă.
Instanta a retinut si dispozitiile art 1393 Cod civil ce prevad ca :
(1) XXX în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia.
(2) Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit, instanţa nu îl poate obliga pe cel chemat să răspundă decât la o despăgubire provizorie, în condiţiile dispoziţiilor art. 1.387 alin. (3)””.
In cazul dedus judecatii reclamantul isi intemeiaza pretentiile de despagubire pe dispozitiile Legii 346/2002, care revad insa, o conditie indispensabila, a incadrarii unui eveniment ca fiind accident de munca , incadrare ce se face urmand o procedura stabilita de dispozitiile Legii nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă ce contine norme speciale privind comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea accidentelor de munca
O astfel de incadrare a incidentului din data de 27.08.2025 invocat de reclamant in actiune, in categoria accidentelor de munca nu a avut loc si nu se poate sustine ca doar angajatorului ii revenea obligatia sa se sesizeze si sa demareze procedura de declarare intrucat dispozitiile art 26 din Legea XXX prevad ca orice persoana care are cunoştinţă despre producerea acestuia trebuie sa comunice de indata orice eveniment, aşa cum este definit la art. 5 lit. f), angajatorului .
In primul rand salariatul victima are interesul sa sesizeze angajatorul si sa solicite acestuia cercetarea evenimentului legat de desfasurarea atributiilor sale de munca in urma caruia i s-au produs vatamari corporale
Conform dispozitiilor art 5 lit f) defineste clar ,, evenimentul „ ca fiind accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs în timpul procesului de muncă ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de persoană dată dispărută sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile în care au fost implicate persoane angajate, incidentul periculos, precum şi cazul susceptibil de boală profesională sau legată de profesiune
Instanta nu se poate substitui organismelor prevazute de Legea XXX abilitate sa cerceteze si sa califice un eveniment ca fiind un accident de munca
Potrivit art 29 din Legea sus-mentionata :
(1) XXX evenimentelor este obligatorie şi se efectuează după cum urmează:
a) de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă;
b) de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul evenimentelor care au produs invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente colective, incidente periculoase, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă lucrătorilor la angajatorii persoane fizice, precum şi în situaţiile cu persoane date dispărute;
c) de către Inspecţia Muncii, în cazul accidentelor colective, generate de unele evenimente deosebite, precum avariile sau exploziile;
d) de către autorităţile de sănătate publică teritoriale, respectiv a municipiului Bucureşti, în cazul suspiciunilor de boală profesională şi a bolilor legate de profesiune.
In consecinta instanta va respinge ca inadmisibila cererea de angajare a raspunderii patrimoniale a paratei pentru incidentul din data de 27.08.2025 in lipsa solicitarii de catre reclamant, in prelabil, de la asiguratorul care care se refera dispozitiile Legii XXX , a drepturilor si serviciilor medicale prevazute de XXX
Cu privire la pretentiile vizand anularea Notificarii privind incetarea raporturilor de munca instanta retine urmatoarele:
Intre parti s-a incheiat un contract individual de muncă, înregistrat sub nr. 51/01.08.2025 (filele 19-21 dosar), pe durata nedeterminată începând cu data de 04.08.2025, reclamantul ocupând postul de şofer de autoturisme şi camionete- cod XXX 832201, prin care părțile au stabilit o perioadă de probă de 90 de zile calendaristice, având în vedere că functia ocupată de reclamant era una de execuţie.
Acesta a fost informat că activitatea sa implică și activități de manipulare și mutare a unor produse/mărfuri/obiecte, activitatea de mutare fiind activitatea principală a societății.
Prin Declarația din data de 04.08.2025 (fila 81 dosar) reclamantul a luat la cunoștință de prevederile Regulamentului intern al societății.
La art. 17 din regulament se prevede că toți șoferii sunt implicaţi în activitățile de mutare (pune și/sau descarcă mărfurile pe/de pe paleti, participă la încărcarea/descărcarea mărfii/bunurilor la/de la clienţi/solicitanți, etc) (fila 102 dosar).
Conform fișei postului din data de 01.08.2025 (filele 75-76 dosar) reclamantul avea obligaţia să își îndeplinească sarcinile de serviciu și să respecte prevederile Regulamentului intern – Cap. Obligaţii generale lit. c) (fila 75 verso dosar).
Prin Notificarea nr. 51/30.09.2025 (fila 31 dosar), pârâta a stabilit unilateral faptul că va înceta contractul individual de muncă al reclamantului ”în temeiul art. 31 alin. (3) din codul muncii (încetare pe durata perioadei de probă), începând cu data de 01.10.2025.
In Notificare s-a invocat ca temei al incetarii raporturilor de munca prevederile art. 31 alin 3 Codul muncii.
Reclamantul contesta prin prezenta legalitatea Notificării nr. 11/30.09.2025, invocând în principal abuzul de drept din partea pârâtei.
Instanţa apreciază ca argumentele invocate de reclamant sunt neîntemeiate, pentru urmatoarele considerente:
Prin OUG nr.65/2005, intrata in vigoare la data de 5.07.2005, art.31 Codul Muncii a fost modificat, adăugându-i-se un nou alineat (4 indice 1, in forma actuala -alin. 3) care reglementează o modalitate specifică de încetare a contractului individual de muncă pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă la iniţiativa oricărei părţi – salariat sau angajator, printr-o simpla notificare scrisă.
Dispoziţiile art. 31 alin. 3 in forma actuala din Codul Muncii prevăd că „Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a fi necesară motivarea acesteia”.
Prin completarea art. 31 cu un nou alineat, nu a fost introdus un nou caz de încetare a contractului individual de muncă, ci este incident cel de la art. 55 litera c) din Codul Muncii : ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege”.
Motivele pentru care poate înceta contractul de muncă în situaţia reglementată de art. 31 alin. 3 sunt diferite în funcţie de cocontractantul care are iniţiativa.
Când initiativa încetării contractului individual de muncă pe parcursul perioadei de probă aparţine salariatului putem vorbi de o demisie simplificată, întrucât notificarea făcută de salariat nu trebuie să conţină şi perioada de preaviz prev. de art. 81 alin. 4 Codul Muncii iar când iniţiativa încetării contractului de muncă aparţine angajatorului putem vorbi de o concediere în sensul dispoziţiilor art. 58 alin. 1 Codul Muncii dar în formă simplificată.
In mod indubitabil, in cazul angajatorului, motivul rezultă din coroborarea art. 58 alin. 1 cu art. 61 litera d) şi constă în necorespunderea pe post a salariatului.
Fie că este calificată termen de încercare (similar celui reglementat de art. 63 alin.1 din vechiul Cod al Muncii) sau clauză de denunţare – dezicere a contractului individual de muncă, sau condiţie rezolutorie, perioada de probă prev. de art. 31 Codul Muncii a fost prevăzută în scopul de a da posibilitatea angajatorului de a aprecia mai bine cu privire la competenţa şi aptitudinile salariatului la locul său de muncă, acceptându-se ideea că performanţa profesională nu este predictibilă, şi că nu s-ar putea cunoaşte chiar de la momentul angajării în urma unui interviu sau concurs faptul că candidatul va corespunde solicitărilor postului, sau de a permite salariatului să vadă dacă îi convine munca încredinţată sau mediul, conditiile de lucru.
Raţiunea principală pentru care legiuitorul a decis să reglementeze procedura simplificata prev. de art. 31 alin. 3 Codul Muncii, de concediere a salariatului aflat în perioada de probă, prin care s-a evitat procedura pe care o generează concedierea in condiţiile art.61 lit. d) din Codul Muncii (ce presupunea obligaţia cercetării prealabile, a oferirii unui alt loc de muncă şi a acordării preavizului) a fost faptul că raportul juridic stabilit prin contractul de muncă, deşi valid din punct de vedere legal se afla la începutul său, şi are, pe durata perioadei de probă un caracter incert, este afectat de o condiţie rezolutorie urmând a se consolida numai dacă angajatorul apreciază în urma verificării aptitudinilor profesionale ale salariatului că acesta corespunde cu funcţia încredinţată.
Notificarea prevăzută de art. 31 alin . 3 Codul Muncii nu trebuie să cuprindă motivul avut în vedere nici de catre angajator si nici de catre salariat, fapt ce este prevazut in mod clar si fara echivoc in dispozitiile art. 31 alin. 3 care dispun in sensul ca nu este necesara motivarea acesteia.
Dispozitiile art 31 alin 1 Codul muncii prevad ca : ,, Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 120 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere”.
Scopul perioadei de proba nu este numai de protectie a angajatorului, respectiv pentru a-i da posibilitatea acestuia de a aprecia mai bine şi într-un timp rezonabil cu privire la competenţa şi aptitudinile salariatului la locul său de muncă, acceptându-se ideea că performanţa profesională nu poate fi evaluata chiar la momentul angajării în urma unui interviu sau concurs sau examen, ci si pentru a permite salariatului să vadă dacă îi convine munca încredinţată, dacă poate face faţă ritmului de lucru, exigentelor postului, sau dacă-i convin mediul, si conditiile de lucru, iar pe de alta parte, legea prevede în mod expres posibilitatea verificarii aptitudinilor profesionale atât inainte de angajare (prin concurs, cand sunt mai multi pretendenti pentru acelasi post, prin examen cand este un singur candidat, prin interviu, sau exclusiv prin perioada de proba de maxim 30 de zile cand este vorba de angajarea unei persoane cu dizabilitati – art. 31 alin 2 Codul muncii) cat si dupa incheierea contractului de munca , in conditiile negocierii clauzei perioadei de proba.
Rezulta din dispozitiile legii ca este la latitudinea partilor să stabileasca daca sa includa sau nu in contractul individual de munca aceasta clauza a perioadei de proba, care este o clauza facultativa, si care poate profita oricareia dintre parti, nu doar angajatorului.
XXX indubitabil că, fiind prevazuta de lege facultatea partilor de a negocia o astfel de clauza , este perfect legală înserarea in cuprinsul contractului individual de munca ce face obiectul analizei instantei a unei astfel de clauze.
Din formularea folosita de Codul muncii in art 31 alin. 1 ,, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă....” rezulta foarte clar ca inserarea in contractul de munca a clauzei perioadei de proba este facultativa, aceasta introducere in contract se negociaza, la fel cum se negociaza , de asemenea si durata acestei perioade, legiuitorul stabilind doar o limita maxima
In ce priveste critica reclamantului cum că angajatorul a deturnat scopul legal al instituţiei perioadei de probă, tribunalul reţine că reclamantul a fost de acord încă de la incheierea contractului de muncă ca perioada de proba în cazul sau sa fie de 90 de zile calendaristice, neputând invova posibilitatea pârâtei de a înceta contractul de muncă în perioada de probă fără să-şi motiveze decizia.
Legiuitorul a considerat că cea mai eficientă şi utilă modalitate de realizare a obligaţiei de informare o constituie chiar acest contract individual de muncă, iar semnarea acestuia anterior începerii activităţii de către salariat semnifică luarea la cunoştinţă despre elementele prevazute de lege, obligaţia angajatorului fiind ca urmare, îndeplinită.
In speţă, reclamantul a acceptat expres prin semnarea contractului de muncă nr. 51/01.08.2025 prin care s-a stabilit perioada de probă de 90 de zile calendaristice astfel încât instanţa apreciază că angajatorul şi-a îndeplinit obligaţia de informare reglementată de dispoziţiile art. 17 Codul Muncii, tribunalul reţinând că reclamantul nu a conditionat în nici-un fel încetarea contractului de muncă în perioada de probă de vreo procedura de evaluare, ci, a acceptat clauza de încetare potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. 3 care prevad ca: „Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă....” rezultând că în orice moment al intervalului dintre începutul perioadei de proba şi sfârşitul acesteia, contractul de munca poate înceta, astfel nu poate fi reţinută critica reclamantului constând în abuzul de drept din partea pârâtei prin nejustificarea măsurii prin raportare la aptitudinile salariatului.
In opinia instantei, perioada efectiv lucrată de reclamant cuprinsă în 04.08.2025 – 01.10.2025 ( 58 de zile calendaristice), sunt suficiente pentru un angajator diligent pentru a-şi forma o opinie cu privire la indeplinirea dezideratelor sale privind competentele unui proaspăt angajat, a cărui activitate a fost în permanenţă supravegheată, tribunalul reţinând că pârâta a constatat că în perioada de probă a rezultat că reclamantul nu are experiență de „Șofer autocamioane și camionete", având dificultăți în a se descurca cu manevrarea camionetelor, ceea ce nu s-ar fi întâmplat unui şofer cu experienta de minim 2 ani cât a susţinut că are prin însuşirea fişei de post (fila 22 dosar)
De asemenea, nu pot fi reţinute nici criticile privind încetarea contractului de muncă dispusă ca urmare a accidentului suferit de reclamant în timpul desfăşurării atribuţiilor de serviciu, tribunalul reţinând în primul rând atitudinea indoielnică a reclamantului din data de 27.08.2025, când suştine că ar fi suferit ruptura de ligament/menisc
Salariatul, în loc să anunţe seful ierarhic sau să solicite ajutor de specialitate din partea echipajelor de ambulanţă prin apelarea numărului unic de urgenţă 112, a preferat potrivit susţinerilor sale , să mergă la o farmacie „şi să achiziţioneze produsele necesare”,
Tribunalul mai reţine că după ce reclamantul a resimțit ,,cedare bruscă a genunchiului, însoțită de un zgomot specific („trosnitură"), urmată de o durere intensă şi acuta,, acesta, a reluat fară sa şovăie, la scurt timp activitatea, participând la manevrarea unui alt palet care conținea echipamente medicale iar în aceaşi zi acesta a condus dubita la XXX (cca 422-465 km), iar a doua zi a condus de la XXX la București (cca 437-454 km), activitate pe care tribunalul o consideră imposibil de realizat în cazul unei rupturi de ligament/menisc.
XXX de cele reţinute, tribunalul apreciaza ca dreptul pârâtei de a denunta unilateral contractul individual de munca al reclamantului nu a fost exercitat in mod abuziv.
Pentru motivele susmentionate instanta apreciaza că Notificarea nr. 51/30.09.2025 este legală, motiv pentru care instanţa va respinge criticile privind anularea acesteia ca neîntemeiate, si in consecinta, vor fi respinse si capetele de cerere accesorii
Pentru aceste motive,
În numele legii
Hotărăște:
Respinge ca inadmisibila cererea de angajare a raspunderii patrimoniale a paratei pentru incidentul din data de 27.08.2025
Respinge in rest cererea formulată de reclamantul XXX şi pe pârâta SC XXX SRL ca neintemeiata.
Cu drept de apel in 10 de zile de la comunicare, cererea depunandu-se la Tribunalul Bucuresti- Sectia a VIII-a.
Pronunţată astăzi 05.03.2026 prin punerea solutiei la dispozitia partilor prin intermediul grefei instantei.