Pe rol se află soluţionarea cauzei privind pe reclamantul XXX, în contradictoriu cu pârâtul SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENŢĂ BUCUREŞTI, având ca obiect contestaţie decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la strigarea cauzei la ora fixată, a răspuns reclamantul, prin avocat XXX, care depune împuternicire avocaţială la dosar, lipsind pârâtul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează instanţei obiectul cauzei, părţile, legalitatea procedurii de citare.
Tribunalul constată că este primul termen de judecată, punând în discuţie verificarea şi stabilirea competenţei Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale faţă de dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă iar faţă de dispoziţiile art. 238 din Codul de Procedură civilă, acordă cuvântul asupra estimării duratei necesare cercetării procesului.
Reclamantul, prin avocat, arată că Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale este competent să judece prezenta cauză şi estimează durata procesului la 3 luni.
Tribunalul, prin raportare la dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 367/2022 şi art. 269 din Codul Muncii, având în vedere că este învestit cu soluţionarea unui litigiu căruia i se aplică jurisdicţia muncii, faţă de faptul că domiciliul reclamantului este în Bucureşti, astfel cum rezultă din acţiunea introductivă, consideră litigiul de competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, iar material, funcţional şi teritorial consideră litigiul de competenţa Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale. În temeiul dispoziţiilor art. 238 alin. 1 Cod procedură civilă, estimează durata necesară pentru cercetarea procesului la aproximativ 6 luni.
Tribunalul acordă cuvântul asupra propunerii de probe.
Reclamantul, prin avocat, având cuvântul asupra probatoriului, solicită încuviinţarea probei cu înscrisurile de la dosarul cauzei şi depune la dosar contractul individual de muncă de la locul de muncă anterior al reclamantului, precum şi declaraţii de la foşti colegi, prieteni, vecini, soţia şi fiica lui cu privire la aşa -zis comportament abuziv, hărțuitor al reclamantului sau necorespunzător, neadecvat. XXX de înscrisurile depuse de pârât, apreciază că acestea sunt necesare, pentru că din înscrisurile depuse de către pârât rezultă că, de fapt, acesta a avut un comportament corespunzător.
În temeiul dispoziţiilor art. 258 Cod procedură civilă, instanţa încuviinţează pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, considerându-le admisibile, concludente şi apte să ducă la soluţionarea procesului conform art. 255 Cod procedură civilă.
La solicitarea instanţei de a indica dacă mai are alte cereri de formulat, reclamantul, prin avocat, arată instanţei că nu mai are alte cereri.
În temeiul art. 244 C. proc. civ., instanţa declară încheiată cercetarea procesului şi, în temeiul art. 392 C. proc. civ., constatând că părţile nu mai au cereri de formulat şi nu mai sunt incidente de soluţionat, deschide dezbaterile asupra fondului cauzei şi acordă cuvântul părţii pentru a-şi susţine cererile şi apărările formulate în proces.
Reclamantul, prin avocat, având cuvântul asupra fondului cauzei, solicită instanţei admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, arătând că pentru încetarea de comun acord a contractului individual de muncă, apreciază că ar fi trebuit să fie într-adevăr un acord real al părților, însă, așa cum s-a menționat prin cererea de chemare în judecată, acordul reclamantului a fost viciat.
XXX că la data de 16.10.2025, reclamantul a fost chemat de către directorul de îngrijire medicală în cabinetul său şi i s-a luat telefonul de către secretar, acest mod de operare fiind frecvent în spitalul universitar și nu numai de către directorul de îngrijire medicală. Învederează că a făcut o colaborare cu un sindicat din cadrul Spitalului și de-a lungul acestei colaborări, a avut diverse cazuri prin care directorii de îngrijiri medicale au folosit aceeași metodă, respectiv salariaţii sunt forţaţi sau constrânşi să-și dea demisia sau fac în aşa fel încât acea cerere formulată de către salariați să nu fie catalogată ca fiind demisie, ci mai degrabă să ducă la o cerere de încetare a contractului de muncă de comun acord cu părțile. Precizează că această procedură este nu numai la nivelul asistenților și bancardierilor care sunt sub subordonarea directorului de îngrijire medicală, ci și la nivel înalt.
Menţionează că cererea respectivă nu are un temei legal, nu se menționează data de la care reclamantul solicita această încetare a contractului individual de muncă. Învederează faptul că nu există un acord, ci există doar decizia unilaterală a angajatorului, prin care, la data de 16.10.2025, imediat după formularea cererii, s-a emis decizia de încetare. Reiese consimțământul viciat al reclamantului din faptul că, ulterior, după ce acesta a primit consiliere juridică, acesta a revenit asupra cererii care suna mai degrabă a demisie, însă nu era menționat nici un articol cu privire la demisie.
Cu privire la comportamentul abuziv, arată că s-au depus înscrisuri de către pârât, apreciind că aceste înscrisuri sunt întocmite pro causa, întrucât la data de 16.10.2025, exact când reclamantul a fost chemat în fața cabinetului directorului de îngrijiri medicale, a apărut acest referat din partea șefului de secție, în sensul că reclamantul ar fi avut un comportament abuziv. XXX că sunt depuse la dosarul cauzei, prin întâmpinare, niște sesizări anonime, care par a fi din partea colegilor de serviciu al reclamantului, ulterior acestei date, respectiv la data de 22.10.2025. În consecinţă, solicită admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
În temeiul art. 394 alin. (1) C. proc. civ., considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, instanţa declară închise dezbaterile şi reţine cauza în vederea deliberării şi pronunţării hotărârii.
TRIBUNALUL,
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. XXX/3/2025, reclamantul XXX, în contradictoriu cu pârâtul SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENŢĂ BUCUREŞTI a solicitat anularea Deciziei nr. XXX/16.10.2025 emisă de pârât, să se constate nulitatea absolută a cererii de demisie semnată la 16.10.2025, reintegrarea sa în funcţia de brancardier, obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale şi a tuturor beneficiilor aferente, de la data încetării nelegale a CIM şi până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a ocupat funcţia de brancardier în cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti până la data la care instituţia a emis, în mod nelegal şi abuziv, decizia de încetare a contractului individual de muncă, întemeiată pe o aşa-zisă „demisie" care nu exprimă în niciun fel voinţa sa liberă.
A arătat că la data de 16.10.2025, a fost chemat în biroul Directoarei de îngrijiri, unde a fost supus unor presiuni puternice, intimidări şi ameninţări, fiind determinat să redacteze şi să semneze un înscris intitulat „cerere de demisie", spunându-i-se direct că nu are alternativă şi că semnarea documentului este obligatorie.
Nu i s-au comunicat motive, nu i s-a adus la cunoştinţă existenţa vreunei abateri disciplinare şi nu i s-a permis să solicit asistenţă juridică sau sindicală. Actul a fost semnat într-o stare evidentă de constrângere psihologică şi dezechilibru emoţional, fară a-i fi respectat dreptul legal la un consimţământ liber şi neviciat.
Actul de demisie este, pe lângă viciul de consimţământ, şi nelegal din punct de vedere formal, întrucât nu conţine nici temeiul legal, nici data de la care se solicită încetarea, iar formularea „motive personale" este insuficientă şi neconformă prevederilor Codului muncii.
Mai mult, angajatorul a tratat această demisie ca pe o încetare imediată, fară a aplica termenul legal de preaviz, încălcând art. 81 din Codul muncii.
Un element esenţial este că, înainte de a-mi fi comunicată decizia de încetare, am depus la registratura unităţii o adresă nr. 76769/ 20.10.1025 prin care a revenit asupra demisiei, în temeiul art. 81 alin. (7) Codul muncii, solicitând expres anularea acesteia. Această adresă, înregistrată la angajator, nu a primit niciun răspuns, fiind complet ignorată.
Angajatorul a încălcat astfel obligaţia legală de a soluţiona cererea salariatului, preferând să emită o decizie de încetare deja pregătită, în pofida faptului că demisia fusese revocată în termen legal.
Prin întreaga conduită, Directoarea de îngrijiri a folosit funcţia sa pentru a îl obliga să semneze un act împotriva voinţei sale, ceea ce poate întruni elementele infracţiunii de abuz în serviciu (art. 297 Cod penal).
Actul de demisie este, în consecinţă, lovit de nulitate absolută, atât pentru lipsa consimţământului, cât şi pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale Codului muncii, Codului civil.
In drept, art. 81 Codul muncii, art. 55 lit b Codul muncii, art. 1.206 şi art. 1.247 Cod civil, Art. 297 Cod penal - abuz în serviciu
Pârâtul SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENTA BUCUREŞTI a formulat ÎNTÂMPINARE prin care a solicitat respingerea cererii de chemare in judecata pentru următoarele motive:
Reclamantul a fost angajat al paratului, în funcţia de brancardier pe Secţia Clinica Chirurgie Generala iar prin Adresa nr. XXX.2025, a solicitat conducerii unităţii sanitare încetarea activităţii pentru motive personale. Ca urmare a acestei solicitări angajatorul a emis Decizia nr. XXX/16.10.2025, prin care s-a decis incetarea CIM in temeiul art. 55 lit.b) din Legea 53/2003-Codul Muncii.
Cu privire la acuzele aduse de către reclamant precum ca solicitarea lui este o veritabila demisie, facem precizarea ca acesta se afla intr-o grava eroare, solicitarea acestuia nu este o cerere de demisie in baza art. 81 Codul Muncii, ci încetare a CIM in temeiul art 55 litb). Ca atare aceasta nu a fost supusa unui termen de preaviz, astfel ca a produs efecte imediat de la semnarea acesteia de către angajat si angajator. Chiar si in situaţia unei veritabile demisii, angajatorul poate el renunţa la preaviz, total sau parţial (n art. 81, alin. 7), atunci cand nu are nevoie deloc sau doar intr-o anumita măsura de serviciile salariatului demisionar. XXX este un act unilateral de voinţa al salariatului exprimat in scris, prin intermediul căruia se aduce la cunoştinţa angajatorului incetarea contractului de munca dupa implinirea unui termen de preaviz, ceea cu nu este pretabil prezentei cauze.
Prin urmare, incetarea prin acordul pârtilor si incetarea ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre parti sunt doua modalităţi distincte de incetare a raportului juridic de munca desprins dintr-un contract de munca, fiind doua instituţii diferite.
Cat priveşte afirmaţia reclamantului, precum ca actul este lovit de nulitate ( el stăruind ca este o cerere de demisie) deoarece nu este motivata va supunem atenţiei ca art. 81 alin. 3) prevede ca salariatul are dreptul de a nu motiva demisia.
Cat priveşte afirmatile reclamantului precum ca a fost constrâns sa isi dea demisia, aceste afirmaţii sunt total nefondate si nereale, atat solicitarea de incetare cat si emiterea deciziei de incetarea CIM au fost făcute si semnate de către angajat in deplina cunoştinţa de cauza, nimeni nu 1-a forţat sa întocmească niciun act, ci a fost manifestarea lui de voinţa conştienta, asumata si neviciata. In data de 24.10.2025, acesta a semnat la fel din propria iniţiativa XXX de Licidare-Debite Lichidate, fapt ce atesta ca acesta de bunăvoie a dorit incetarea raporturilor de munca. Faptul ca ulterior acesta s-a răzgândit si a dorit sa renunţe la cererea făcuta nu obliga in niciun fel angajatorul sa accepte aceasta a doua cerere. Atat cererea de demisie cat si întocmirea înregistrarea deciziei de incetare sunt acte irevocabile dupa ce au fost înregistrate.
In drept, au fost invocate dispoziţiile Codului muncii, Cod procedura civila, Cod civil;
Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei Tribunalul reţine următoarele:
Reclamantul a fost angajat al paratului, în funcţia de brancardier pe Secţia Clinica Chirurgie Generala iar prin cererea din data de 16/10.2025 înregistrată la angajator sub nr. 76257, a solicitat conducerii unităţii sanitare încetarea activităţii pentru motive personale. Ca urmare a acestei solicitări angajatorul a emis Decizia nr. XXX/16.10.2025, prin care s-a decis încetarea CIM in temeiul art. 55 lit.b) din Legea 53/2003-Codul Muncii.
Reclamantul apreciază decizia de încetare a raporturilor de muncă ca fiind abuzivă, avand in vedere ca a semnat cererea într-o stare evidentă de constrângere psihologică şi dezechilibru emoţional, consimţământul său nu a fost liber şi neviciat iar ulterior a revenit asupra cererii sale solicitând expres anularea acesteia.
În speţă, aspectul disputat de părţi este cel al semnării cererii de încetare a raporturilor de muncă pe care reclamantul o neagă ca manifestare de voinţă, fiind obligat la semnarea acestui document.
În termeni juridici, reclamantul invocă un viciu de consimţământ la data semnării cererii de încetare a raporturilor de muncă.
Raportând situaţia de mai sus la prevederile legale în materie şi la întregul material probator administrat în cauză Tribunalul apreciază că cererea de faţă este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Încetarea raporturilor de muncă este prevăzută de Art. 55. din Codul muncii care stipulează „ Contractul individual de muncă poate înceta astfel: a) de drept; b) ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea; c) ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege.
În ipoteza încetării contractului de muncă în baza acestui temei este necesar ca părţile să-și materializeze acordul de voință printr-un consimțământ care să întrunească cerințele dreptului comun. Într-o atare situație, pentru a proceda la încetarea contractului în baza art. 55 lit. b) C.muncii, angajatorul trebuie să aibă în vedere o eventuală cerere ori altă manifestare neîndoielnică din care să rezulte intenția clară a salariatului de a părăsi unitatea.
XXX esenţială dedusă judecăţii este aprecierea caracterului liber sau viciat al manifestării de voinţă a reclamantului în sensul încetării raporturilor de muncă prin acordul părţilor, întrucât angajatul invocă violenţa morală ca viciu care i-a alterat voinţa.
Violenţa ca viciu de consimţământ este prevăzută de dispoziţiile art. 1216 C. civ., potrivit căruia: „1. poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fară drept, de cealaltă parte sau de un terţ. 2. Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent. 3. Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat. 4. în toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce ar fi putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului”.
Violenta alterează libertatea consimţământului în dimensiunea sa volitivă, în sensul că persoana este conştientă de faptul că încheie un act dezavantajos, însă o face pentru a evita un pericol grav şi iminent.
Violenţa ca viciu de consimţământ presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: temerea să fie justificată, în sensul să fie determinantă pentru încheierea actului, indusă fără drept, la momentul încheierii actului.
Tribunalul, în raport de probatoriul administrat de părţi, respectiv cererea depusă la societate la data de 16.10.2025 prin care reclamantul solicită să-i fie aprobată încetarea relaţiilor de muncă din motive personale, constată că manifestarea de voinţă a acestuia cu privire la încetarea din iniţiativa sa a contractului individual de muncă este clară şi fără echivoc, astfel că susţinerea în sensul că a fost determinată de presiunile la care ar fi fost supus din partea conducerii societăţii apare nefondată.
Reclamantul nu probează că a fost ameninţat în vreun fel sau că a fost exercitată asupra sa vreo violenţă fizică sau psihică, deşi sub acest aspect sarcina probei îi revine exclusiv conform art. 10 coroborat cu art. 249 din Codul de procedură civilă. Acesta nu face dovadă niciunei împrejurări care să poată fi apreciată, în mod rezonabil, că ar fi fost de natură să-i producă o temere care să îl determine să solicite în scris încetarea contractului de muncă.
Prin urmare, se reţine astfel că susţinerile reclamantului în sensul că cererea de încetare a raporturilor de muncă a fost semnată sub imperiul unei constrângeri sunt nedovedite în acest sens, astfel că nu pot fi reţinute de către instanţă. Instanţa apreciază că aceste simple susţineri nu pot ţine loc de eroare, dol sau violenţă pentru a putea fi incidente prevederile codului civil.
În speţă, reclamantul nu face dovada faptului că a fost ameninţat cu un rău care să îi producă o temere ce l-a determinat să semneze cererea de încetare a raporturilor de muncă, cerere pe care altfel nu ar fi semnat-o.
Consimţământul ambelor părţi este explicit şi exclude orice echivoc, fiind consemnat în scris conform actelor de la dosarul cauzei, reclamantul solicitând explicit încetarea raporturilor de muncă , iar pârâta a luat act de această opţiune exprimându-şi acordul în acest sens.
Tribunalul mai reţine că pârâtul angajator a fost înştiinţată în scris, voinţa reclamantului în sensul încetării raporturilor de muncă fiind exprimată prin cererea nr. 76257/16.10.2025 ce emană de la acesta.
Deoarece aceasta încetare a raporturilor de munca este făcuta cu acordul ambelor părţi, la o data stabilita de acestea, se considera ca ea este cunoscuta deja ambelor părţi, si nu mai este necesara comunicarea acesteia angajatului.
Împrejurarea că ulterior realizării acordului de voinţă (16.10.2025), reclamantul îşi manifestă dorinţa de a continua raporturile de muncă, este lipsită de relevanţă în condiţiile în care acordul de voinţă în privinţa încetării raporturilor de muncă s-a realizat şi produce efecte juridice; o eventuală renunţare la cerere produce efecte numai până la data realizării acordului nu şi ulterior, iar continuarea raporturilor de muncă nu ar putea avea loc faţă de caracterul consensual al contractului individual de muncă, decât prin acordul părţilor.
XXX în vedere că pentru a opera încetarea unui contract de muncă în temeiul art. 55 lit. b din Codul muncii este necesar ca manifestarea de voinţă să emane de la părţile contractului individual de muncă, să fie cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie serioasă, nealterată de vreun viciu de consimţământ, să fie exprimată expres şi explicit,
Tribunalul concluzionează că, în speţă, cererea formulată de reclamant reprezintă manifestarea sa de voinţă în acest sens, liberă şi neviciată, astfel că, măsura încetării raporturilor de muncă concretizată prin decizia nr. XXX/16.10.2025 emisă de angajatorul pârât în baza cererii nr. nr. 76257/16.10.2025, conform 55 lit. b din Codul muncii, este legală. Nulitatea acestei măsuri putea fi constatată numai în lipsa intenţiei de a înceta raportul de muncă - aspect nedovedit de către reclamant, sau în lipsa unei cereri a acestuia adresată angajatorului - ori, decizia a fost emisă tocmai în baza cererii reclamantului.
XXX de concluzia la care s-a ajuns în privinţa capătului principal din acţiune şi capetele de cerere având ca obiect reintegrarea în funcţia deţinută anterior încetării contractului de muncă, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante şi plata dobânzii aferente de la data concedierii şi până la reîncadrarea efectivă , apar ca neîntemeiate,faţă de caracterul accesoriu al acestora .
Pentru considerentele anterior expuse Tribunalul va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂŞTE:
Respinge acţiunea formulată de reclamantul XXX, CNP – XXX, cu domiciliul în Bucureşti, XXX, XXX, XXX, XXX, XXX, sector 4, în contradictoriu cu pârâtul SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENŢĂ BUCUREŞTI, cu sediul în Bucureşti, Splaiul Independenţei, nr. 169, sector 5, ca neîntemeiată.
Cu apel în 10 zile de la comunicare, care se depune la Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a.
Pronunţată astăzi, 13.03.2026, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.