Prin decizia civila nr. 1219 din 18 februarie 2005, I.C.C.J. - sectia civila si de proprietate intelectuala - a decis ca procedura solutionarii notificarii, pe care persoana indreptatita o adreseaza detinatorului imobilului preluat in mod abuziv de stat, reglementata prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, este subsumata exercitiului unui drept subiectiv, are caracter necontencios, dar, obligatoriu, potrivit art. 109 Cod procedura civila.
Jurisprudenta a mai statuat ca prin respectarea termenului imperativ, de decadere, se valorifica in cazul multiplilor mostenitori dreptul de acrescamant, conform legii, precum si ca prin modificarea adusa Legii nr. 10/2001 prin Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu s-a procedat de catre legiuitor la o repunere in termenul de a formula notificare (decizia civila nr. 5081 din 25 mai 2006 a I.C.C.J.).
Art. 21 si urm din Legea nr. 10/2001
Titlul I din Legea nr. 247/2005
Prin sentinta civila nr. 8672/21.12.2012 a Tribunalului Tulcea a fost respinsa ca inadmisibila cererea reclamantei P.A. de repunere in termenul de formulare a notificarii pentru acordarea de masuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Impotriva acestei hotarari a formulat recurs, in termen legal, reclamanta, care a criticat-o in raport de dispozitiile invocate ale art. 304 pct. 8 si 9 cod proc. civila, solicitand admiterea caii de atac si modificarea solutiei, cu consecinta admiterii actiunii.
Recurenta reclamanta a aratat ca prin probele administrate a dovedit ca mama sa (ca persoana indreptatita la masuri reparatorii) avea la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 o varsta inaintata - 79 de ani, suferind in acelasi timp de o serie de afectiuni care faceau imposibila constientizarea realitatii si formularea in deplina cunostinta de cauza a unei notificari, fiind diagnosticata cu Alzheimer. S-a sustinut ca acesta a fost motivul pentru care a formulat notificare dupa decesul mamei, iar respingerea notificarii astfel depuse incalca legea, intrucat legiuitorul nu a stabilit vreo conduita din partea entitatii investite cu solutionarea unei notificari depuse peste termen, ci doar sanctiunea pierderii dreptului de a mai solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
Recurenta a apreciat ca fiind gresita dezlegarea data in acest sens cererii sale de catre prima instanta, pentru ca tribunalul urma sa constate daca in acest caz sunt incidente dispozitiile dreptului comun cat priveste institutia repunerii in termen, si daca, fata de prevederile legii speciale, decizia administrativa de respingere a notificarii este sau nu legala.
S-a mai apreciat ca textul art. 22 nu reglementeaza, dar nici nu interzice repunerea in termenul de depunere a notificarii, ramanand asadar la latitudinea entitatii investite cu solutionarea notificarii sa stabileasca daca a existat o impiedicare printr-o imprejurare mai presus de vointa sa de a depune notificarea in termen.
Recursul este nefondat.
Potrivit art.21 si urm. din Legea nr.10/2001, persoana indreptatita este obligata sa parcurga perioada administrativa, adica procedura directa de restituire, incepand cu notificarea (cererea de restituire) si terminand cu decizia sau dispozitia emisa de catre detinator, cu respectarea termenelor si a formelor prevazute in lege.
Textul, devenit art. 22 ca urmare a republicarii actului normativ, a stabilit ca persoanele indreptatite sa ceara restituirea imobilelor preluate abuziv de stat trebuie sa notifice unitatea detinatoare, in termen de 6 luni de la data intrarii in vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 si O.U.G. nr. 145/2001 si implinit asadar la 14 februarie 2002.
Asa cum corect a decis prima instanta, termenul prevazut de textul sus-citat este unul de decadere, iar nu un termen de prescriptie extinctiva, iar sanctiunea nerespectarii lui pentru inregistrarea notificarii este pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
Prin decizia civila nr. 6766 din 15 septembrie 2005 a I.C.C.J. - Sectia civila si de proprietate intelectuala s-a aratat de altfel ca, spre deosebire de termenele de prescriptie extinctiva, termenele de decadere sunt mai riguroase, nesusceptibile de suspendare, intreruperi sau repunere in termen. Sanctiunea decaderii consta in stingerea dreptului subiectiv neexercitat in termenul stabilit de lege, pe cand prescriptia extinctiva stinge dreptul material la actiune, astfel ca forta majora, ca si caz de suspendare a cursului prescriptiei, nu poate fi aplicabila.
Inalta Curte a aratat ca, din acest punct de vedere, termenul prevazut de art.21 alin. 5 din Legea nr.10/2001, este incompatibil cu institutia repunerii in termen. Ratiunea pentru care a fost instituit ca fiind termen de decadere rezulta din preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere in aplicare si finalizare a operatiunilor de retrocedare in natura sau prin echivalent a bunurilor trecute in proprietatea statului sau preluate in orice mod de acesta.
Caracterul obligatoriu al acestei proceduri administrative prealabile rezulta neindoielnic din lege, dar aceasta nu constituie un obstacol in accesul liber la justitie (art. 6 CEDO si art. 21 Constitutie), cat timp titularul dreptului poate, oricand, utiliza faza judiciara. Astfel, instanta suprema a aratat intr-o speta similara ca insasi Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, in Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, ca "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum si ca "exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar in afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept"; ca Statul poate sa reglementeze intr-un anumit mod accesul la justitie si chiar sa il supuna unor limitari sau restrictii, cu conditia ca dreptul sa fie efectiv.
O modalitate prin care un stat-parte la Conventie poate limita sau restrange dreptul la un proces echitabil este si obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justitie presupune in mod necesar insa ca, dupa parcurgerea procedurilor administrative, partea interesata sa aiba posibilitatea sa se adreseze unei instante judecatoresti. In lipsa unei asemenea posibilitati, dreptul de acces la instanta ar fi atins in substanta sa. In masura in care aceste exigente sunt respectate, dreptul de acces la justitie nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar si modalitatile de a ataca in justitie masurile dispuse in cadrul acestei proceduri (decizia nr. 3923 din 22 iunie 2010 a I.C.C.J, Sectia civila si de proprietate intelectuala).
S-a mai decis (decizia civila nr. nr. 1219 din 18 februarie 2005 I.C.C.J., sectia civila si de proprietate intelectuala) ca procedura solutionarii notificarii, pe care persoana indreptatita o adreseaza detinatorului imobilului preluat in mod abuziv de stat, reglementata prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, este subsumata exercitiului unui drept subiectiv, are caracter necontencios, dar, obligatoriu, potrivit art. 109 Cod procedura civila.
Jurisprudenta a mai statuat ca prin respectarea termenului imperativ, de decadere, se valorifica in cazul multiplilor mostenitori dreptul de acrescamant, conform legii, precum si ca prin modificarea adusa Legii nr. 10/2001 prin Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu s-a procedat de catre legiuitor la o repunere in termenul de a formula notificare (decizia civila nr. 5081 din 25 mai 2006 a I.C.C.J.).
Prin urmare, instanta de fond a facut o corecta aplicare si interpretare a legii, pentru ca notificarea defineste faza administrativa a procedurii speciale, neputand fi definita ca act procedural, cum sustine recurenta - pentru a-i fi aplicate dispozitiile art. 103 cod proc. civila si institutia repunerii in termen.
Norma sus-citata din legea speciala nu cuprinde mentiuni privitoare la posibilitatea repunerii in termen, dar nici nu era necesar sa o faca, fata de natura termenului instituit si de scopul urmarit de legiuitor, de a da posibilitatea persoanelor indreptatite sa actioneze, intr-un termen rezonabil, declansand etapa administrativa a procedurii.
Recurenta nu poate evoca faptul ca, ceea ce nu este explicit interzis prin lege este permis, pentru ca disocierea intre termenele prevazute de lege (de decadere ori de prescriptie) este indubitabila in raport de conduita impusa, de dreptul ocrotit si de sanctiunea stabilita, partile fiind in acest caz tinute sa depuna notificare pana la expirarea termenului, adica pana la 14 februarie 2002.
Ori, la acea data, autoarea reclamantei - persoana care ar fi putut pretinde ca are calitate de persoana indreptatita la masuri reparatorii - traia, decesul sau survenind in anul 2010; imprejurarea ca mama recurentei se afla intr-o vadita stare de boala, fiind in imposibilitate obiectiva de a-si exercita singura drepturile si de a-si asuma obligatii, nu constituia un impediment in ochii legii pentru a actiona - prin mandatar ori curator - in conformitate cu norma incalcata.
Legea permite exercitarea si de catre aceste persoane a dreptului subiectiv supus decaderii, prin masurile de ocrotire si reprezentare in toate demersurile pe care le implica valorificarea dreptului.
In egala masura, criticile referitoare la gresita inlaturare a considerentelor legate de netemeinicia deciziei vor fi inlaturate; entitatea investita cu solutionarea notificarii are ca principala obligatie sa verifice depunerea ei in termenul prevazut de actul normativ, neputandu-se nega acesteia (pe considerentul ca nu este instanta) aptitudinea de a lamuri chestiunile prealabile analizarii fondului pretentiilor - tardivitatea notificarii, inexistenta actelor ce atesta dreptul de proprietate, neconcordantele din actele de stare civila etc.
Astfel fiind, constatand ca solutia primei instante este legala si temeinica, recursul reclamantei urmeaza a fi respins.