Pentru a asigura desfasurarea legala a procedurii de executare s-a prevazut un mijloc procedural prin care partile din raportul de executare, sau terte persoane vatamate, se pot plange instantei competente in scopul de a obtine desfiintarea actelor ilegale de executare - calea contestatiei la executare.
Deoarece executarea silita este supusa de lege sub controlul instantei, art. 399 Cod procedura civila prevede principiul general ca impotriva executarii silite, precum si impotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare; de asemenea, daca nu s-a utilizat procedura prevazuta de art. 2811, se poate face contestatie si in cazul in care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum si in cazul in care organul de executare refuza sa inceapa executarea silita ori sa indeplineasca un act de executare in conditiile prevazute de lege. Nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita insasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal.
In cazul in care procedura urmaririi silite se desfasoara in baza altor titluri decat hotarari care emana de la organele cu activitate jurisdictionala, debitorul (sau cel care pretinde ca drepturile sale legitime ar fi efectuate prin executarea unor acte procedurale) are drept de a invoca, pe calea contestatiei, toate apararile de fond referitor la existenta, intinderea si valorificare creantei; aceasta posibilitate exista numai in masura in care legea nu deschide celui interesat o cale speciala.
Prin actiunea inregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta la 28.06.2007, reclamantii I.I. si S.C. A. S.A. i-au chemat in judecata pe paratii S.I., S.P. si A.I. pentru ca, prin hotararea ce se va pronunta, pe cale de contestatie la executare, sa se dispuna anularea publicatiei de vanzare din 05.06.2007, anularea executarii silite din dosarul nr. 32/2007, suspendarea executarii silite in dosarul sus-mentionat, cu obligarea paratilor la plate cheltuielilor de judecata.
La 17.07.2007, contestatorii au formulat o cerere modificatoare a actiunii, solicitand constatarea nulitatii partiale a contractului de imprumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de B.N.P. N.C., anularea procesului verbal privind calculul penalitatilor din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ M.I. in ceea ce priveste stabilirea penalitatilor de intarziere si a procesului-verbal de licitatie si anularea actului de adjudecare.
Prin sentinta nr. 16600/30.09.2008, Judecatoria Constanta a admis, in parte, contestatia la executare si a constatat nulitatea partiala a contractului de imprumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de BNP N.C. in ceea ce priveste inserarea clauzei penale de 1% pe zi de intarziere pentru depasirea termenului de 01.03.2007, a fost anulat in parte procesul verbal privind calculul penalitatilor din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ M.I. in ceea ce priveste stabilirea penalitatilor de intarziere datorate de catre debitorii S.I. si S.P. catre creditorul A.I., respingand ca nefondate celelalte capete de cerere ale contestatiei la executare.
Pentru a pronunta aceasta solutie, judecatoria a retinut ca I.I. si S.C. A. S.A nu justifica vreun drept de proprietate asupra imobilului urmarit, derivand din contractele de imprumut si de inchiriere cu debitorii urmariti, S.I. si S.P.
In data de 16.01.1997 s-a incheiat intre I.I., in calitate de creditor si S.I. si S.P., in calitate de imprumutati, un contract de imprumut autentificat sub nr. 34/16.01.1997 la B.N.P. D.G.; suma imprumutata - 15300 USD - a fost restituita de catre acestia, iar din probatoriile administrate in cauza nu a rezultat ca in contractul de inchiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la B.N.P. D.G., este stipulata vreo promisiune unilaterala de vanzare cumpararea avand ca promitenti vanzatori pe debitorii S.I. si S.P. si ca promitenti cumparatori pe contestatorii I.I. si S.C. A. S.A.
Judecatoria a constatat ca actul de inchiriere mentionat a fost incheiat pe o durata de 15 ani, chiria fiind achitata, in avans si in totalitate proprietarului la data de 27.12.1996, contract ce trebuia inscris in cartea funciara pentru opozabilitate, fiind incheiat dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 7/1996.
A mai retinut judecatoria ca valoarea imbunatatirilor aduse imobilului au fost incluse in pretul pentru care a fost adjudecat imobilul de la licitatie de catre creditorul A.I.
In ceea ce priveste cererea precizatoare, judecatoria a constatat nulitatea partiala a contractului de imprumut aut. sub nr. 142/31.01.2007 de B.N.P. N.C., deoarece acest contract stipuleaza o clauza penala.
Instanta a retinut ca in cauza sunt incidente dispozitiile art. 1 din Legea 313/1879, potrivit cu care "clauza penala este interzisa in contractele de imprumut", act normativ ce nu distinge intre un imprumut civil si unul comercial, astfel incat dispozitiile sale erau aplicabile si in speta.
Judecatoria a avut in vedere si dispozitiile art. 1 alin.2 din Codul comercial privind completarea legii comerciale cu dispozitiile C.civ. astfel ca, ori de cate ori in contractele de imprumut sunt inserate clauze penale, instanta va constata nulitatea absoluta a acestora si va respinge cererea eventualilor reclamanti de obligare a eventualilor parati la plata penalitatilor de intarziere.
Tinand cont de principiul accesorium sequitur principale, judecatoria a anulat in parte procesul verbal privind calculul penalitatilor din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ M.I. in ceea ce priveste stabilirea penalitatilor de intarziere datorate de catre debitorii S.I. si S.P. creditorului A.I.
Judecatoria a respins, ca nefondate, celelalte capete ale contestatiei la executare, deoarece contractul de imprumut autentificat sub nr. 142/2007 la B.N.P. N.C. este lovit doar de nulitate absoluta partiala, neputand avea drept consecinta nulitatea actului de adjudecare incheiat in dosarul nr. 32/2007 la BEJ M.I.
Impotriva sentintei civile sus mentionate au formulat apel contestatorii I.I. si S.C. A. S.A si recurs, calificat apel in temeiul art. 401 alin.2 C.pr.civ., precum si creditorul A.I., in raport de calitatea de terti fata de executare a contestatorilor.
In motivarea apelului lor, contestatorii I.I. si S.C. A. S.A au invederat ca executarea silita a fost pornita asupra unui bun care nu apartine debitorilor S.I. si S.P., deoarece prin actul aditional nr. 1/1997 la contactul de inchiriere autentificat sub nr. 22/14.01.1997, paratii au recunoscut dreptul de proprietate asupra extinderii realizate de catre S.C. A. S.A, in baza autorizatiei de construire nr. 629/28.05.1997.
Prin acest contract, S.I. si S.P. au permis chiriasului sa efectueze lucrari de reparatii, modernizari, precum si lucrari de extindere care au fost realizate in baza autorizatie de construire nr. 629/28.05.1997, iar la terminarea lucrarilor de construire a extinderii s-a incheiat procesul verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, care a fost inscris la Administratia Financiara si pentru care S.C. A. S.A plateste impozit.
Astfel, arata apelantii, dreptul de proprietate s-a dobandit prin faptul construirii in sensul extinderii unei constructii deja existente, fara a se pune problema accesiunii imobiliare, deoarece proprietarul terenului nu este S.I. si S.P., ci Municipiul Constanta.
Contestatorii au mai invederat ca prin expertiza efectuata in dosarul de executare de catre expert B.E., s-a stabilit valoarea de circulatie actuala a imobilului, valoare in care a fost inclus si imobilul ce se afla in proprietatea S.C. A. S.A - schimbat in mod esential prin reparatiile si modernizarile efectuate -, situatie ce este confirmata si in expertiza efectuata in cauza de expert S.O., rezultand ca prin licitatia publica efectuata in dosarul de executare au fost vandute si spatiile ce apartin S.C. A. S.A, astfel ca se impune executarea intregii executarii silite.
In ceea ce priveste contractul de imprumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la BNP N.C. intitulat contract de imprumut fara dobanda, acesta contine o clauza privind penalitatea de 1% pe zi de intarziere, ce are caracter de dauna moratorie, respectiv dauna cauzata pentru executarea cu intarziere a obligatiei, daune moratorii care in materia contractului de imprumut de numesc dobanzi, sens in care sunt si dispozitiile art. 6 din OG 9/2000, potrivit cu care prin dobanda se intelege nu numai sumele socotite in bani cu acest titlu, dar si alte prestatii sub orice titlu sau denumire la care debitorul se obliga drept echivalent al folosintei capitalului.
De asemenea, se mai invedereaza ca instanta de fond nu s-a pronuntat asupra nulitatii absolute a procesului verbal de distribuire si eliberarea a debitului incheiat de catre executorul judecatoresc care a incalcat si dispozitiile art. 570 alin.2 C.pr.civ., conform carora distribuirea si eliberarea pretului erau suspendate de drept,.
Prin motivele de apel, creditorul A.I. a criticat hotararea instantei de fond sub aspectul constatarii nulitatii partiale a contractului de imprumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la BNP N.C.
Prin incheiere pronuntata in sedinta publica din 26.03.2009, instanta a admis exceptia tardivitatii apelului formulat de apelantul creditor A.I., pentru considerentele expuse in acea incheiere.
Prin decizia civila nr. 317/18.05.2009, Tribunalul Constanta a admis apelul contestatorilor si, schimband in tot sentinta civila nr. 16600/30.09.2008 a admite contestatia la executare formulata si a constatat nulitatea absoluta partiala a titlului executoriu reprezentat de contractul de imprumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la Biroul Notarului Public N.C. - Constanta, in ceea ce priveste clauza referitoare la plata penalitatilor de 1%/zi de intarziere, din valoarea sumei imprumutate; de asemenea, a fost anulata executarea silita insasi precum si toate actele de executare efectuate in dosarul de executare nr. 32/2007 al Biroului Executorului Judecatoresc M.A., in baza titlului executoriu reprezentat de contractul de imprumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la Biroul Notarului Public N.C. - Constanta.
In fine, avand in vedere solutionarea exceptiei tardivitatii apelului formulat de apelantul creditor A.I., a fost respins apelul acestuia.
Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a retinut ca prin executarea silita pornita in dosarul nr. 32/2007 al B.E.J. M.I. impotriva debitorilor S.I. si S.P. s-a scos la licitatie imobilul situat in Constanta b-dul F. nr. 51B, compus din parter compus initial din doua camere si dependinte, extins cu inca doua camere si un hol si mansarda, compusa din camera, hol, grup sanitar si o chicineta.
Tribunalul a observat ca titlul de proprietate al debitorilor S.I. si S.P. il constituie contractul de vanzare cumparare nr. 28365/27.12.1996, prin care au dobandit dreptul de proprietatea asupra constructiei compusa din 2 camere, cu o suprafata utila de 40,56 mp, concluzionand astfel ca imobilul scos la licitatie - cum a fost identificat in raportul de expertiza intocmit de exp. B.E. - nu apartine debitorilor in intregime.
De asemenea, tribunalul a considerat ca, in cauza, nu sunt incidente nici dispozitiile art. 492 cod civil, deoarece debitorii S.I. si S.P. nu sunt proprietarii terenului pentru a prezuma ca sunt, prin accesiune, si proprietarii constructiei.
Tribunalul a mai constatat ca reclamantii-contestatori au facut insa dovada ca imobilul asupra caruia s-a pornit executarea se afla in proprietatea S.C. A. S.A., in baza autorizatiei de construire nr. 629/28.05.1997 si a procesului verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, societatea fiind cea care a edificat constructia, iar pana la dovada contrara, societatea cerea a edificat constructia, fiind prezumata ca proprietara.
In ceea ce priveste nulitatea clauzei penale inserata in contractul de imprumut aut sub nr. 142/31.01.2007, tribunalul a considerat ca aceasta intervine in baza art. art. 1 din Legea 313/1979, care interzice clauza penala in contractele de imprumut, dispozitii care sunt inca in vigoare si constitutionale, astfel cum in mod corect a retinut si instanta de fond.
Nulitatea clauzei penale atrage nulitatea partiala a contractului de imprumut aut sub nr. 142/31.01.2007, cu privire la clauza ce reglementeaza plata penalitatilor de 1% pe zi de intarziere, din valoarea sumei imprumutate.
Retinand ca imobilul asupra caruia s-a pornit executarea nu apartine debitorilor si faptul ca s-a constatat nulitatea partiala a titlului executoriu in baza caruia s-a pornit executarea, tribunalul a stabilit ca actele de executare - printre care si procesul verbal de distribuire a pretului - si executarea insasi sunt nelegale.
Impotriva acestei decizii au formulat recurs paratul A.I., prin care a criticat hotararea instantei de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 8 si 9 C. pr. civ., solicitand modificarea in parte a deciziei civile nr. 317/18.05.2009 a Tribunalului Constanta, in sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de contestatorii I.I. si S.C. A. S.A. impotriva sentintei civile nr. 16600/30.09.2008 a Judecatoriei Constanta, cu consecinta mentinerii hotararii instantei de fond, ca legala si temeinica.
In motivarea caii de atac s-a aratat ca aratat ca instanta de apel a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, a omis a avea in vedere dispozitii legale aplicabile cauzei sau le-a aplicat eronat ca, interpretand gresit actul juridic dedus judecatii si eludand si aplicand eronat dispozitiile legale incidente in speta, instanta de apel a retinut ca proprietatea imobilului urmarit silit, situat in Constanta, bd. F. nr. 51B, nu ar apartine in intregime debitorilor urmariti S.I. si S.P., "acestia legitimandu-se ca proprietari numai asupra constructiei compusa din doua camere, cu o suprafata utila de 40,56 mp, situata la parter", aspect de natura a conduce la anularea executarii silite insesi.
Recurentul a precizat ca faptul edificarii unei constructii (fie el chiar si dovedit prin prezentarea unei autorizatii de construire si a unui proces - verbal de receptie la terminarea lucrarilor) nu reprezinta un mod (originar sau derivat) de dobandire a proprietatii, astfel cum eronat a retinut instanta de apel.
Pe de alta parte, statuand in sensul ca imobilul supus urmaririi silite nu s-ar afla doar in proprietatea debitorilor S., ci si in cea a con testatoarei S.C. A. S.A., instanta de apel s-a marginit a analiza - formal - autorizatia de construire nr. 629/28.05.1997 si procesul-verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, retinand (eronat) ca acestea ar face dovada proprietatii S.C. A. S.A. asupra constructiei si nu analizat raporturile juridice dintre debitori si contestatori, conventiile lor si dispozitiile art. 977, art. 982 si art. 984 din C. civ.
S-a mai aratat ca, prin contractul de inchiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la BNP D.G. ce s-a incheiat intre debitori, in calitate de locatori, si contestatoarea S.C. A. SA, in calitate de locatar, s-a intentionat asigurarea folosintei imobilului proprietatea debitorilor (art. 1 din Contract), pentru o perioada determinata de 15 ani, in schimbul platii chiriei achitate integral in avans.
Un al doilea contract perfectat intre debitori si contestatorul I.I. (reprezentant al SC A. SA) este Contractul de imprumut garantat cu ipoteca, autentificat sub nr. 34/16.01.1997 la BNP D.G., in temeiul caruia contestatorul a imprumutat debitorilor suma de 15.300 USD a carui restituire a fost garantata prin instituirea unei ipoteci asupra imobilului situat in Constanta, bd. F. nr. 51B, proprietatea debitorilor imprumutati.
Astfel, invedereaza recurentul, la data eliberarii autorizatiei de construire nr. 628/28.05.1997, raporturile juridice dintre contestatori si debitori erau guvernate de conventiile mai sus mentionate: un contract de inchiriere, pe de o parte si un contract de imprumut dublat de o promisiune bilaterala de vanzare-cumparare, pe de alta parte.
In contextul in care, prin contractul de imprumut, se convenise si cu privire la o eventuala vanzare-cumparare a bunului imobil la pretul determinat de 15.300 USD, pentru recurent este evident ca, prin modificarea art. 7 din Contractul de inchiriere prin Actul aditional nr. 1/05.05.1997, nu s-a urmarit recunoasterea vreunui drept al contestatoarei SC A. SA asupra extinderii, ci faptul ca, in eventualitatea instrainarii, debitorii nu vor pretinde majorarea pretului vanzarii cu contravaloarea acesteia.
In acelasi sens, recurentul solicita a fi avuta in vedere si declaratia autentificata sub nr. 890/28.05.1998 la B.N.P. D.G., in cuprinsul careia debitorii nu recunosc dreptul de proprietate al contestatoarei asupra extinderii aduse imobilului, ci arata numai ca nu au pretentii asupra acesteia la o eventuala vanzare a imobilului catre contestatoare.
In plus, acestia se obliga a plati catre S.C. A. S.A. suma de 28.000 USD reprezentand contravaloarea lucrarilor de consolidare si renovare a spatiului de la parterul imobilului, iar in situatia nerespectarii obligatiilor asumate prin aceasta declaratie, prin contractul de inchiriere si prin actul aditional la acest contract, se obliga sa plateasca SC A. SA contravaloarea lucrarilor de consolidare si renovare, diferenta chiriei platite anticipat si o despagubire in cuantum de 30.000 USD.
Nu in ultimul rand, recurentul considera ca, in mod gresit, instanta de apel a retinut ca debitorii nu se pot legitima ca proprietari ai intregii constructii (inclusiv ai extinderii), intrucat nu sunt proprietari ai terenului, astfel ca, prin raportare la dispozitiile art. 492 din C. civ., nu pot fi prezumati proprietari ai constructiei edificate pe acesta.
Se invedereaza ca instanta de apel a nesocotit insa faptul ca, in regula generala, accesiunea, ca mod de dobandire a proprietatii, reprezinta incorporarea materiala a unui bun considerat mai putin important intr-un bun mai important, cu efectul dobandirii dreptului de proprietate asupra primului bun de catre proprietarul celui de-al doilea.
In acest sens, art. 488 din C. civ. - dispozitie ce nu a fost avuta in vedere de instanta de apel - dispune ca "tot ce se uneste si se incorporeaza cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului".
Recurentul pretinde ca, deoarece art. 492 din C. civ. nu isi afla aplicabilitatea in cauza, intrucat debitorii nu sunt proprietari ai terenului pe care se afla constructia litigioasa, astfel ca situatia de fapt dedusa judecatii nu se bucura de o reglementare proprie, apreciaza ca fiind incidente dispozitiile art. 516 din C. civ., potrivit caruia principiile regulilor de mai sus vor servi judecatorilor si in deciziunea cazurilor analoge cu cele precedente".
Recurentul considera astfel aplicabile, prin analogie, regulile defipte de art. 504 - 505 din C. civ care conduc la concluzia ca debitorii se legitimeaza ca proprietari ai intregului imobil, caci lucrarile efectuate de contestatori asupra acestuia nu pot fi privite decat ca fiind realizate pentru uzul si pentru completarea constructiei initiale ce are caracter de bun principal.
Chiar daca nu se va aprecia astfel, recurentul pretinde ca la aceeasi concluzie conduce si art. 507 din C. civ., aplicabil tot prin analogie, caci valoarea intregului imobil din Constanta, bd. F. nr. 51 B este, potrivit Raportului de expertiza efectuat in cauza de expert S.O., de 496.440 lei, dintre care 156.944 lei reprezinta contravaloarea lucrarilor (inclusiv extinderilor) realizate de contestatori, iar diferenta in cuantum de 339.496 lei este valoarea constructiei initiale.
In fine, recurentul considera criticabila si opinia instantei de apel, potrivit careia constatarea nulitatii absolute partiale a titlului executoriu ar fi de natura a conduce la anularea in tot, iar nu doar in parte, a actelor de executare si a executarii silite.
Analizand decizia recurata prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurent, raportat de situatia de fapt retinuta de instantele de fond, curtea constata ca recursul este neintemeiat si urmeaza a fi respins ca atare.
Prealabil verificarii solutiilor pronuntate de cele doua instante de fond se impune relevarea situatiei de fapt retinuta doar fragmentar in cele doua hotarari.
Astfel, prin contractul de vanzare-cumparare nr. 28355/27.12.1996, intimatii S.I. si S.P. au dobandit de la Municipiul Constanta proprietatea unui apartament format din 2 camere in suprafata utila de 40,56 mp si folosinta terenului aferent locuintei in aceeasi suprafata; s-a mentionat in contract interdictia de instrainare - stabilita de art. 9 din Legea nr. 112/1995 in baza careia s-a vandut locuinta - timp de 10 ani a bunului astfel dobandit; bunul situat in Constanta, B-dul F. nr. 51 B, parter, a fost identificat printr-o schita din care reiese ca apartamentul masoara in total 55,3 mp.
Pentru acest imobil, proprietarii S.I. si S.P. au incheiat cu reclamanta S.C. A. S.A., reprezentat de I.I., un contract de inchiriere pentru o perioada de 15 ani incepand cu 01.02.1997, pentru care chiria a fost calculata la suma de 8.298 lei, partile stipuland ca a fost achitata in avans proprietarilor la 27.12.1996.
In contractul de inchiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la B.N.P. D.G., s-a mentionat ca da acordul chiriasului sa execute in numele si pe cheltuiala sa lucrari de reparatii, modificari, modernizari, extinderi, constructii si alte amenajari, obtinerea avizelor si autorizatiilor intrand in sarcina si pe cheltuiala chiriasului (art.6 pct.1 si 2).
In contract, s-a mai prevazut ca la data incetarii locatiunii (31.01.2012), proprietarul va achita contravaloarea lucrarilor prevazute la art. 6, efectuate si justificate cu documente inregistrate in evidenta contabila; in situatia in care nu va fi posibila efectuarea acestei plati, inchirierea urma a se prelungi cu un numar egal de luni si cu contravaloarea lucrarilor impartita la o chirie lunara de 46, 1 USD pe luna (art. 7 pct. 1 si 3); de asemenea, s-a instituit un drept de preemtiune conventional in favoarea chiriasului in eventualitatea in care proprietarul se va hotari sa vanda apartamentul.
La doua zile de la incheierea contractului de inchiriere, s-a incheiat intre proprietarii S.I. si S.P. si administratorul S.C. A. S.A., I.I., "contract de imprumut garantat cu ipoteca imobiliara" autentificat sub nr. 34/16.01.1997, prin care familia S. primea de la contestator suma de 15.300 USD pentru care s-a stabilit ca termen de restituire data de 15.04.2007; restituirea a fost garantata prin instituirea unei ipoteci asupra unui apartament al debitorilor (altul decat cel cumparat prin contractul nr. 28365/27.12.1996).
Fara legatura aparenta cu imprumutul, s-a mai stipulat ca - daca pana la implinirea termenului de restituire, legea va permite instrainarea imobilului dobandit conform Legii nr. 112/1995 - debitorii se obliga sa incheie cu creditorul un contract de vanzare-cumparare in forma autentica pentru apartamentul situat in Constanta, b-dul F. nr. 51, parter, pretul constituindu-l imprumutul de 15.300 dolari USD; in situatia incheierii acestui contract de vanzare-cumparare creditorul se obliga sa radieze ipoteca si sa nu mai pretinda restituirea imprumutului.
La 28.05.1995, S.C. A. S.A. a obtinut autorizatia de construire nr. 628/1997 prin care lui S.I. pentru S.C. A. S.A. si S.C. C. S.R.L. i s-a permis sa execute lucrari de extindere a constructiei existente in b-dul F. nr. 51 B, cu doua birouri si hol la parter si la etaj mansardarea in vederea realizarii a 2 garsoniere; autorizatia a fost emisa in baza certificatului de urbanism obtinut tot de S.I. si L.P. pentru S.C. A. S.A. si S.C. C. S.R.L.
Dupa obtinerea autorizatiei de construire, S.I. si S.P. si S.C. A. S.A. au incheiat un act aditional la contractul de inchiriere (autentificat sub nr. 586/05.06.1997) prin care s-a modificat art. 7, ale carei noi prevederi stipulau ca "proprietarul nu are si nu va avea nici un fel de pretentii asupra extinderilor realizate de catre S.C. A. S.A. in baza autorizatiei nr. 628/1997, respectiv doua camere si grup sanitar la parte si o garsoniera la mansarda peste etajul 1"; de asemenea, s-a convenit ca "la data intocmirii actului de vanzare cumparare a imobilului ce face obiectul contractului de inchiriere proprietarii nu vor pretinde nici o suma de bani pentru extinderea care urmeaza a fi instrainat catre S.C. A. S.A.
Dupa cum reiese din procesul-verbal de receptie nr.128/10.04.1998, lucrarile de extindere au fost finalizate la 25.03.1998, actul confirmand respectarea prevederilor autorizatiei de constructiei nr. 628/1997.
In fine, dupa terminarea constructiei partile au mai incheiat un contract intitulat "declaratie" (autentificata sub nr. 890/28.05.1998 la B.N.P. D.G., Ovidiu), prin care proprietarii S.I. si S.P. au recunoscut ca toate drepturile si obligatiile izvorate din autorizatia de construire nr. 628/1997 trec in sarcina S.C. A. S.A., aceasta societate fiind cea care avea obligatia de a executa lucrarile de extindere (parter, 2 camere si garsoniera la etajul 2) si de achitare a contravalorii acestora catre terti, familia S. neavand nicio obligatie; de asemenea, familia S. s-a declarat de acord ca inregistrarea fiscala sa se efectueze in numele S.C. A. S.A. (lucru care s-a si facut), asigurand ca nu vor avea nicio pretentie, societatea fiind cea care are toate drepturile izvorate din extindere.
De asemenea, S.I. si S.P. au recunoscut ca S.C. A. S.A. a efectuat lucrari de consolidare-renovare la imobilul inchiriat in valoare de 28.000 USD, pentru care, in situatia in care, la 30.01.2007 nu o vor putea achita, creditorul S.C. A. S.A. va putea trece la executarea silita asupra imobilului din Constanta, b-dul F. nr. 51 B.
Prin contractul autentificat sub nr. 142/31.01.2007, la B.N.P. N.C., S.I. si S.P. au primit cu titlu de imprumut de la recurentul A.I., suma de 120.000 euro pentru care s-a stabilit drept termen de restituire data de 01.03.2007 a carui nerespectare atrage o penalitate in cuantum de 1% pentru fiecare zi de intarziere.
In baza acestui contract de imprumut - titlu executoriu conform art.66 din Legea nr. 36/1995 -, creditorul A.I. s-a adresat B.E.J. M.I. pentru recuperarea sumei; acesta a deschis dosarul de executarea nr. 32/2007, in care a pornit la executarea silita a bunului apartinand debitorilor, situat in Constanta, b-dul F. nr. 51 B, identificat de expert B.E. (la solicitarea executorului judecatoresc) ca fiind alcatuit din 2 camere si beci modernizat in suprafata totala de 65, 33 mp si mansarda in suprafata de 32, 94 mp (camera, hol, incinta terasei, grup sanitar) toate in valoare de 151.780 euro la data intocmirii raportului -19.05.2007.
Executorul judecatoresc a procedat la calcularea penalitatilor datorate de S.I. si S.P. in baza contractului nr. 142/2007 pana la data de 06.07.2007, rezultand un total a acestor penalitati de 152.400 euro, care astfel se adauga la debitul initial de 120.000 euro.
Executarea silita s-a concretizat prin scoaterea, in data de 06.07.2007, la licitatie a imobilului din b-dul F. nr. 51 B, care a fost adjudecat in favoarea creditorului urmaritor A.I. in contul creantei sale de 272.400 euro.
In urma pronuntarii sentintei civile nr. 16600/30.09.2008 a Judecatoriei Constanta prin care - intre altele - s-a admis, in parte, contestatia la executare si a constatat nulitatea partiala a contractului de imprumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de BNP N.C. in ceea ce priveste inserarea clauzei penale de 1% pe zi de intarziere pentru depasirea termenului de 01.03.2007 si drept consecinta a respingerii ca tardiv formulat a apelului lui A.I. in care se critica aceasta hotarare, solutia de nulitate a clauzei penale are caracter irevocabil.
Consecinta este aceea ca debitul pentru care se putea porni executarea silita era doar creanta nominala din contractul nr. 142/2007, respectiv imprumutul de 120.000 euro.
De asemenea, analiza coroborata a hotararii instantei de fond raportata la solutia de respingere a apelului lui A.I. contureaza si limitele investirii instantei de recurs conform principiului tantum devolutum, qantum judicatum: recursul nu mai poate viza solutia de anulare a procesului verbal de calcul a penalitatilor din 06.07.2007 (analiza devenind irevocabila prin respingerea apelului), ci doar hotararea de anulare a executarii silite insasi si a tuturor actelor de executare-altele decat procesul-verbal de calcul a penalitatilor.
Solutia tribunalului se intemeiaza (intr-o motivare extrem de sumara, dar totusi inteligibila) pe doua considerente: 1. constatarea ca bunul urmarit nu apartine in intregime celor impotriva carora s-a pornit executarea silita si 2. faptul ca nulitatea partiala a titlului executoriu atrage si nulitate tuturor actelor de executare si a executarii insasi.
Ambele argumente in pronuntarea deciziei sunt pertinente deoarece debitorii urmariti intr-adevar, nu erau proprietarii intregului bun scos la licitatie situat in Constanta, b-dul F. nr. 51 b, astfel cum a fost identificat inca dinaintea vanzarii, de expert B.E. iar nulitatea partiala a titlului executoriu, cu consecinte asupra sumei de recuperat pentru care s-a pornit executarea silita, afecteaza legalitatea tuturor actelor de executare.
In mod corect, tribunalul a considerat ca intimatii S.I. si S.P. sunt doar proprietarii partii de constructie formata din 2 camere, 2 holuri si bucatarie in suprafata totala de 55,3mp (util 40,56) astfel cum apartamentul era individualizat in schita anexa a contractului nr. 28365 /27.12.1996.
Astfel, intimatii S.I. si S.P. nu sunt proprietarii extinderii de la parter in suprafata de 28,78 mp (util 24,77 mp) rezultand din adaugarea unei camere, refacerea si marirea holului principal, mutarea grupului sanitar, refacerea holului camere de intrare si mutarea usii de acces principal in apartamentul initial (schita de la fila 33 dosar judecatorie, prin comparatie cu cea de la fila 17).
De asemenea, intimatii nu sunt proprietarii garsonierei de la mansarda in suprafata de 47,88 mp (util 32,94 mp) alcatuita din camera, chicineta, grup sanitar si terasa.
Referitor la proprietatea "extinderilor", in primul rand, curtea observa ca in apararile din actiunea introductiva (pe care intimatul-recurent le-a concretizat abia in concluziile scrise, desi a beneficiat de aparare calificata inca de la primul termen de judecata) s-a aratat ca debitorii S.I. si S.P. ar avea in proprietate aceste noi constructii "in baza principiului accesiunii imobiliare artificiale" (dosar judecatorie); nu se indica in continuare care dintre dispozitiile legale reglementand institutia accesiunii ar fi incidente in cauza.
Din pozitia procesuala exprimata in aceste concluzii si din cea reiesind din lipsa oricarei opuneri la sustinerile contestatorilor potrivit carora ei au edificat noile constructii, reiese ca ar fi aplicabile dispozitiile art. 494 Cod civil (art. 492 si 493 Cod civil fiind excluse prin chiar afirmatia intimatului A.I. ca S.C. A. S.A. a ridicat constructia, respectiv de inscrisurile aflate la dosarul cauzei - in special procesul-verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, dar si recunoasterile S.I. si S.P. - din care rezulta ca noile lucrari s-au facut cu cheltuiala altor persoane decat proprietarii apartamentului de la parterul imobilului situat in b-dul F. nr. 51 B).
Accesiunea - ce constituie temeiul juridic al apararii paratului - este un mod de dobandire a proprietatii prin care, tot ce se uneste cu un lucru sau se incorporeaza in acesta, devine proprietatea celui caruia ii apartine lucrul la care s-a facut unirea sau incorporatiunea.
Accesiunea imobiliara reglementata de art. 489-503 Cod civil are la baza ideea centrala ca pamantul este considerat lucrul principal, iar tot ce se incorporeaza in acesta are caracter accesoriu.
Unul dintre cazurile de accesiune imobiliara artificiala (ce presupune interventia omului si implica si plata unor despagubiri catre cel in detrimentul caruia opereaza conform principiului imbogatirii fara justa cauza) este reglementat de art. 494 Cod civil, ce vizeaza situatia in care constructiile sunt facute de o persoana cu materialele sale pe terenul proprietatea altcuiva.
Niciuna dintre cele doua ipoteze reglementate de art. 494 Cod civil (in lipsa indicarii din partea intimatului A.I. daca cel care a edificat lucrarile a actionat cu buna sau cu rea-credinta), nu se regaseste in cazul de fata.
Oricum distinctia dintre buna sau reaua credinta a constructorului facuta de art. 494 Cod civil nu produce consecinte de natura a crea in patrimoniul paratilor S.I. si S.P. a unui drept de proprietate asupra noilor edificii, ci doar cu privire la posibilitatea de a solicita ridicarea constructiilor, respectiv la intinderea obligatiei de dezdaunare.
Cand tertul a construit fara a sti ca terenul apartine altcuiva, proprietarul acestui teren nu va putea cere ridicarea lucrarii. El devine proprietar al edificiilor si este obligat sa-l dezdauneze pe constructor, insa conform unui drept de optiune ce prevede alegerea intre contravaloarea materialelor si pretului muncii si sporul de valoare.
In materia accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra constructiei se naste in patrimoniul proprietarului terenului odata cu incorporarea constructiei in teren, dreptul de accesiune - adica legea - fiind cel care creeaza in favoarea proprietarului un titlu legal de proprietate.
Concluzia este justificata de conceptia Codului civil, conform caruia accesiunea se produce de plin drept, la momentul edificarii constructiei, nefiind conditionata de existenta unui acord intre constructor si proprietarul terenului.
Observatia care se impune in concluzia celor expuse este aceea ca, vorbind despre "proprietatea pamantului", nici art. 494 Cod civil nu isi gaseste aplicarea lui prin analogie si la situatia in care noile lucrari sunt facute asupra unor constructii.
Chiar si in lipsa acestei excluderi (care ar putea rezulta dintr-o interpretare logica cu argumentul a pari), dispozitiile legale privind accesiunea imobiliara artificiala nu este incidenta in situatia unei intelegeri dintre proprietarul lucrului cu care se face incorporarea si tertul care efectueaza noi lucrari.
Art. 494 al. 3 Cod civil, face o diferentiere (rezultand dintr-o interpretare per a contrario) a situatiei juridice pentru doua ipoteze: constructorul este de buna-credinta respectiv, constructorul este de rea-credinta.
Deoarece legiuitorul nu a considerat necesar sa dea un inteles specific notiunii de "persoana de buna credinta", reiese ca semnificatia acestei sintagme se va extrage din reglementarea cu caracter general continuta de art. 1898 alin. 1 Cod civil conform caruia buna-credinta este credinta posesorului ca, cel de la care a dobandit imobilul, avea toate insusirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Va fi deci considerat constructor de buna-credinta persoana care ridica noi constructii sau lucrari pe teren despre care considera - in mod legitim, in opinia sa - ca ii apartine in proprietate, apreciind ca persoana de la care l-a dobandit avea, la randul ei, calitatea de proprietar.
Avand in vedre atitudinea psihica a constructorului de a se crede proprietar, reiese ca nu poate fi vorba despre o "intelegere" dintre cele doua persoane: constructor si titularul dreptului de proprietate pe teren, din moment ce, in opinia constructorului, el intruneste cea de-a doua calitate.
Cea de-a doua situatiei - constructorul de rea-credinta - isi gaseste intelesul in interpretarea contrarie a prevederilor art. 1898 alin. 2 Cod civil: constructorul poseda un teren despre care stie ca este in proprietatea altei persoane, teren fata de care intelege sa se comporte insa ca un adevarat proprietar.
Curtea considera ca situatia constructorului de rea-credinta se regaseste doar in ipoteza posesiei si nu a detentiei care, in esenta ei este o stare de drept.
Desi art. 1846 al. 2 C. civ. defineste posesia drept "detinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru", totusi, in mod riguros, posesia este caracterizata ca fiind stapanirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.
Spre diferenta, detentia constituie intotdeauna o stare de drept rezultand - astfel cum prevede si art.1853 C. civ. - din dreptul de folosinta ce include incheierea anumitor contracte (de locatie, de depozit, de uzufruct etc.).
Analiza prevederilor aliniatului 2 al art.1853 C. civ., duce la aceeasi concluzie desi formularea este aparent diferita. "Ingaduinta proprietarului" este in fapt tot un contract (ca si cel de locatiune, uzufruct etc.) care insa nu s-a concretizat prin intocmirea unui act scris instrumentum - ca in situatia alin. 1-, fiind un negotium iuris ce urma a fi dovedit cu alte mijloace de proba decat inscrisuri.
In acest mod, detentorul, care detine bunul de la o alta persoana, intotdeauna in puterea unui act juridic, nu stapaneste bunul pentru sine, ci pentru altul.
Astfel, detentorul nu neaga ci, dimpotriva, recunoaste dreptul de proprietate a celui de la care si pentru care detine bunul, intotdeauna pe baza unei situatii juridice nascuta dintr-un act juridic si nu dintr-o situatie de fapt.
De aceea, avand in vedere caracterul de stare juridica, reglementata intre parti printr-un act juridic, situatia edificarii unor noi constructii de catre detentor isi va regasi rezolvarea fie in intelegerea partilor, fie in actul de imbogatire fara justa cauza.
Rezulta ca - pentru ipoteza art. 494 al.3 Cod civil - constructorul de rea-credinta avand calitatea de posesor - element constitutive ale posesiei fiind intrunite cumulativ: elementul material - contractul direct cu lucrul concretizat in orice acte materiale (ex. acte de folosinta, culegerea fructelor, efectuarea unor transformari etc.) si elementul psihologic - intentia celui care stapaneste bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar -, nu poate actiona nici el in temeiul unui acord cu proprietarul terenului.
Or, in cazul de fata, S.C. A. S.A. a executat lucrarile de extindere si adaugare in temeiul unei intelegeri cu proprietarii - atat cu proprietarii constructiei initiale, cat si cu proprietarii bunului principal-terenul.
Astfel, din toate contractele pe care societatea le-a incheiat cu S.I. si S.P. (in ciuda formularilor ezitante, contradictorii si insuficiente, desi au fost intocmite de un specialist - un notar public) reiese cu evidenta un aspect: S.C. A. S.A. are dreptul sa execute "in numele si pe cheltuiala sa" (art. 6 alin. 1 din contractul de inchiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997), lucrari de reparatii, modificari, modernizari, extinderi, s.a.
Apoi in actul de modificare a art. 7 din contractul de inchiriere, precum si in declaratia autentificata sub nr. 890/28.05.1998, intimatii S.I. si S.P. au aratat ca nu au si nu vor avea nici un fel de pretentii asupra extinderilor (conform formularii din actul aditional), respectiv ca "toate drepturile si obligatiile izvorate din autorizatia de constructie nr. 628/1997 trec in sarcina S.C. A. S.A." ("declaratie").
Coroborat cu continutul autorizatiei de constructie si certificatului de urbanism in care S.I. actiona pentru S.C. A. S.A., rezulta ca in temeiul intelegerilor expuse si autorizatiei de construire, societatea contestatoare a devenit inca de la edificare, proprietara extinderilor de la parter si a garsonierei de la mansarda.
Aceasta deoarece - contrar sustinerii recurentului care a invocat prevederile art. 644 Cod civil - faptul edificarii in temeiul unei conventii cu proprietarii constructiei si terenului si in baza unei autorizatii de constructie constituie o modalitate de dobandire a proprietatii: efectele coroborate ale conventiei si legii.
In privinta acordului proprietarilor terenului la infaptuirea lucrarilor de extindere, este neindoielnic ca el exista, fiind concretizat intr-o forma specifica (si atipica in cazul de fata) prin eliberarea autorizatiei de construire: terenul apartine Municipiului Constanta care este una si aceeasi persoana cu emitentul autorizatiei.
Autorizatia de construire este actul de autoritate al administratiei publice locale in baza caruia se pot edifica/desfiinta constructii cu respectarea prevederilor legale referitoare la amplasarea proiectarea, executarea si functionarea constructiei, in concordanta cu cerintele deciziei de urbanism si amenajare a teritoriului (art. 2 din Legea nr. 50/1991, in forma publica in Monitorul Oficial nr. 3/13.01.1997).
Astfel definita autorizatia de constructie, reiese ca, in principiu, aceasta nu confirma decat respectarea imperativelor de urbanism si disciplina in constructii; situatia ca proprietarul terenului era chiar autoritatea care a emis autorizatia de constructie, face ca, prin forta acestei situatii, prin chiar eliberarea autorizatiei aceasta autoritate sa isi exprima neechivoc acordul la edificarea de catre un tert a unor lucrari, tert ce va deveni astfel proprietarul noilor constructii si titularul dreptului de folosinta pe teren.
In privinta titularului autorizatiei, este neindoielnic ca acestia nu sunt paratii S.I. si S.P. (care nu au pretins ca ar fi proprietarii extinderilor niciodata, desi prin executare silita pierdeau un bun foarte valoros) caci, pentru obtinerea autorizatiei Stefan Ion nu a actionat in nume propriu ci "pentru S.C A. S.A.".
Or, efectul contactului de mandat ce rezulta din art. 6 al contractului de inchiriere, era acela ca drepturile si obligatiile rezultate din indeplinirea acestuia reveneau direct persoanei care a dat insarcinarea (aici, S.C. A. S.A.) si nu celui care s-a indatorat a executa mandatul (in speta S.I. si S.P.), conform art. 1532 si 1546 Cod civil.
In fine, intentia partilor ca extinderile sa devina proprietatea societatii contestatoare reiese si din continutul actelor succesive referitoare la apartamentul dobandit de S.I. si S.P. conform Legii nr. 112/1995.
Interpretarea coroborata a prevederilor contractului de inchiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 si a contractului de imprumut autentificat sub nr. 34/16.01.1997 (desi ambele contracte au fost intocmite de notar a carui pregatire juridica ar fi trebuit sa faca inutila operatiunea de lamurire a continutului si sensului clauzelor in scopul justei lor aplicari si incadrarii in diferite situatii ce s-ar putea ivi, totusi acest demers este imperios necesar) duc la concluzia indubitabile ca S.I. si S.P. au intentionat sa instraineze apartamentul cu 2 camere situat in b-dul F. nr. 51 B, incercand sa eludeze interdictia continuta de art. 9 din Legea nr. 112/1995).
Astfel, pentru bunul in cauza partile au incheiat o locatiune pe o perioada extrem de lunga a carei contravaloare a fost achitata integral in avans la 27.12.1996 - chiar data cumpararii apartamentului; dovada ca nu le prisosea folosinta acestui bun - astfel incat sa simta nevoia unei bune administrari a bunului, prin inchiriere - este si declaratia autentificata sub nr. 3459/24.08.2000 la B.N.P. E.T. (aflata in copia dosarului de executare atasat la cel al judecatoriei) din care reiese ca S.I. si S.P. au inchiriat un alte apartament in loc. Ovidiu.
Imediat dupa "inchiriere" administratorul societatii locatare a acordat proprietarilor un imprumut fara dobanda in suma de 15.300 USD pentru care s-a stabilit un termen de restituire de peste 10 ani (15.04.2007), epoca in care expira si interdictia de instrainare a locuintei (achizitionate la 27.12.1996 cu plata integrala, in aceeasi zi in care S.I. si S.P. primisera suma ce reprezinta chiria pe 15 ani).
Dupa cum precizeaza si recurentul in calea de atac, conventia de imprumut era dublata de o promisiune bilaterala de vanzare-cumparare a imobilului inchiriat (doua negotium continute de un singur instrumentum), prin care S.I. si S.P. se obligau sa incheie un contract de vanzare-cumparare in forma autentica a apartamentului in care pretul asupra caruia partile au convenit sa fie exact suma imprumutata a carei restituire promitentii cumparatori se obligau sa nu o mai solicite.
Or, faptul ca paratii S.I. si S.P. au parasit in fapt locuinta (situatie necontestata in cauza) inca de la intocmirea contractului de inchiriere primind anticipat suma reprezentand chiar contravaloarea proprietatii, desi au cedat doar folosinta au promis numai vanzarea ulterioara, duce la concluzia ca acestia au intentionat parasirea definitiva a locuintei.
De aceea, vointa de scoatere a bunului din patrimoniul lor are drept consecinta concluzia ca S.I. si S.P. nu au avut niciodata intentia de a emite vreo pretentie asupra extinderilor (dupa cum reiese din actul aditional la contractul de imprumut si declaratia din 28.05.1998).
Pentru aceste motive - conventia partilor prin care s-a dat acordul la edificarea noilor lucrari, eliberarea autorizatiilor pe numele S.C. A. S.A. si vointa interna a contractantilor S.I. si S.P., respectiv S.C. A. S.A., de a vinde-cumpara apartamentul de la parter pe care l-au predat-primit anticipat - curtea considera ca, in mod corect, tribunalul a stabilit ca urmarirea silita s-a pornit asupra unui bun care nu apartine in intregime debitorilor S.I. si S.P.
Referitor la aceasta constatare, curtea observa ca invocarea prevederilor art. 504-505 raportat la art. 516 Cod civil (dupa ce, in prealabil, recurentul a recunoscut - contrar pozitiei anterioare constante din prima instanta si apel - inaplicabilitatea prevederilor art. 492 Cod civil) constituie o cauza noua, prohibita in recurs.
Potrivit art. 294 Cod procedura civila (aplicabil conform art. 316 Cod procedura civila si in recurs), in apel/recurs nu se poate schimba calitatea partilor, cauza sau obiectul cererii de chemare in judecata si nici nu se pot face alte cereri noi. Exceptiile de procedura si alte asemenea mijloace de aparare nu sunt considerate cereri noi.
Recursul este o cale de atac comuna, extraordinara, de reformare si nedevolutiva in temeiul careia partile pot invoca doar nemultumiri legate de nelegalitatea fata de hotararea primei instante/instantei de apel (in functie de incidenta art. 2821 Cod procedura civila).
Recursul nu provoaca o noua judecata in fond cu privire la toate problemele de fapt, cat si cele de drept, ci implica doar verificarea corectei aplicari a legii la o situatie de fapt definitiv stabilita in limita a doua reguli: una impusa de aplicarea principiului disponibilitatii si in calea de atac a recursului si cealalta de atributiile de control judiciar ce se exercita de instanta prin intermediul cailor de atac.
Efectul enuntat anterior este deci restrans de regula "tantum devolutum quantum judicatum" potrivit carora prin recurs nu se poate largi cadrul procesual stabilit in fata primei instante. Astfel, instanta superioara este chemata sa judece numai ce a judecat si prima instanta, nefiind posibile modificarea elementelor cererii de la prima instanta si nici sa se formuleze cereri noi.
Controlul judiciar trebuie inteles ca fiind ansamblul drepturilor si obligatiilor pe care le au - in cadrul unui sistem judiciar - instantele de judecata superioara de a verifica, in conditiile si procedura prevazuta de lege, legalitatea si temeinicia hotararilor pronuntate de instantele inferioare lor si de a desfiinta acele hotarari care sunt gresite sau de a le confirma pe cele care sunt legale si temeinice.
Revenind la prevederile art. 294 alin. 1 Cod procedura civila, prin acest text este instituita regula conform careia in recurs nu se poate schimba obiectul cererii de chemare in judecata (printre altele) si a cauzei.
Obiectul cererii il constituie pretentia concreta a reclamantului - restituirea unei sume, executarea unei obligatii, etc. Lucrul reclamant nu poate fi, insa, conceput independent de calificarea juridica in virtutea careia s-a facut cererea si in virtutea careia ar putea fi primita de judecator.
De aceea, pretentia nu este doar un lucru (sume, bunul, etc.), ci un drept subiectiv asupra lucrului reclamat, prin care pretentia devine juridica.
Strans legata de problema obiectului cauzei este si notiunea de "cauza" din perspectiva dispozitiilor art. 294 Cod procedura civila, textul referindu-se "cauza dreptului - causa debendi", inteles ca fundamentul dreptului invocat de cel care a formulat pretentia.
Or, intemeindu-si apararile si apelul - in privinta problemei de drept in discutie - doar pe dispozitiile art. 492 C. civ., creditorul urmaritor A.I. nu poate invoca, direct in recurs, pentru prima oara, prevederile art. 504-505 C. civ., deoarece actiunea a fost analizata de instantele de fond numi prin prisma art. 492 C. civ., astfel ca nu se poate stabili nelegalitatea deciziei din punctul de vedere al altor prevederi legale decat cele referitor la care partile si-au exprima pozitia in conditii de contradictorialitate, oralitate si respectarea dreptului la aparare.
Si cel de al doilea argument al tribunalului care a dus la admiterea apelului contestatorului - conform caruia nulitatea partiala a titlului executoriu in baza caruia s-a pornit executarea atrage anularea tuturor actelor de executare si a executarii insesi - este corect, din perspectiva continutului executarii silite, al solutiilor ce se pot pronunta in contestatia la executare si al posibilitatii invocarii nelegalitatii unor acte de executare pe calea executarii silite.
Executarea silita este o procedura prin intermediul careia creditorul (titularul unui drept recunoscut printr-o hotarare judecatoreasca sau un alt titlu executoriu) constrange - cu concursul organelor competente - pe debitorul sau, care nu isi executa de buna voie obligatiile decurgand dintr-un asemenea titlul, de a-si aduce la indeplinire in mod silit.
In cazul in care obligatia stabilita printr-un titlu executoriu nu se aduce la indeplinire de buna voie, legea prevede posibilitatea recurgerii la procedura executarii silite pana la realizarea integrala a dreptului recunoscut prin titlul care se executa, inclusiv debite sau penalitati precum si a cheltuielilor la executare.
Procedurile de executare sunt realizate de executorul judecatoresc cu incuviintarea/sub controlul instantei judecatoresti, pentru ca exista si posibilitatea interventiei instantei pentru rezolvarea unor incidente procedurale ivite in cursul executarii sau pentru solutionarea contestatiei la executare.
De aceea, executarea silita trebuie vazuta ca un proces complex, de acte succesive si interdependente, intocmite de organul competent cu respectarea stricta a unor dispozitii legale imperative (de ordine publica pentru ca, in cele mai multe cazuri, este o faza de continuare a procesului civil, care urmeaza judecatii) care se circumscriu unui scop unic, realizarea efectiva a unui drept recunoscut printr-un titlu executoriu.
In temeiul raspunderii debitorului cu toate bunurile sale, mobile si imobile, in baza dreptului de gaj general si comun al creditorilor chirografari, persoana care are a-si realiza o creanta baneasca, poate cere ca executarea silita sa se indrepte impotriva unor bunuri aflate in patrimoniul debitorului sau, care, fiind indisponibilizate si apoi valorificate, in conditiile legii, permit ca, din sumele astfel detinute, sa fie indestulata creanta pusa in executare.
Actele de executare trebuie indeplinite cu stricta respectare a prevederilor legale pentru a nu prejudicia dreptul partilor sau au altor persoane. De aceea, pentru a asigura desfasurarea legala a procedurii de executare s-a prevazut un mijloc procedural prin care partile din raportul de executare, sau terte persoane vatamate, se pot plange instantei competente in scopul de a obtine desfiintarea actelor ilegale de executare - calea contestatiei la executare.
Deoarece executarea silita este supusa de lege sub controlul instantei, art. 399 Cod procedura civila prevede principiul general ca impotriva executarii silite, precum si impotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare; de asemenea, daca nu s-a utilizat procedura prevazuta de art. 2811, se poate face contestatie si in cazul in care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum si in cazul in care organul de executare refuza sa inceapa executarea silita ori sa indeplineasca un act de executare in conditiile prevazute de lege. Nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita insasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal.
Art. 399 Cod procedura civila, in alin. 1 si alin. 2, stabileste obiectul contestatiei: se poate pune in discutie legalitatea executarii silite insasi sau a oricarui act de executare, precum si - in cazuri particulare - legalitatea chiar a titlului executoriu.
Contestatia la executare poate avea temeiuri diferite precum alegerea procedurii executionale, vicii de forma ale titlului sau ale altor acte de executare (ex.: somatia de executare sau publicatia de vanzare), incalcarea oricaror forme in cadrul executarii, modul in care se desfasoara executarea, inopozabilitatea titlului executoriu fata de o terta persoana cu drepturi proprii asupra bunului urmarit.
In cazul in care procedura urmaririi silite se desfasoara in baza altor titluri decat hotarari care emana de la organele cu activitate jurisdictionala, debitorul (sau cel care pretinde ca drepturile sale legitime ar fi efectuate prin executarea unor acte procedurale) are drept de a invoca, pe calea contestatiei, toate apararile de fond referitor la existenta, intinderea si valorificare creantei; aceasta posibilitate exista numai in masura in care legea nu deschide celui interesat o cale speciala.
Conditia de admisibilitate a contestatiei la executare astfel impusa este in concordanta cu natura juridica a contestatiei la executare - o adevarata actiune in realizare si nu o cale de atac (ea judecandu-se dupa procedura pentru judecarea in prima instanta) - putandu-se astfel obtine reducerea sumelor datorate cand titlul executoriu este modificat in conditiile stabilite de lege.
Solutia ce se poate pronunta in urma analizarii contestatiei la executare difera in functie de ratiunile care au fundamentat actiunea si actele vizate de contestatie: daca admite contestatia la executare, instanta, dupa caz, anuleaza actul de executare contestat sau dispune indreptarea acestuia, anularea ori incetarea executarii insesi, anularea ori lamurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a carui indeplinire a fost refuzata (art. 404 alin. 1); solutiile sunt in concordanta cu cele prevazute de art. 399, in special alin. 2 potrivit caruia nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita insasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal
Se observa o abatere de la regimul general al nulitatii procedurale stabilite de art. 105 alin. 2 conform caruia actele indeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un functionar necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate inlatura decat prin anularea lor.
De aceea, ori de cate ori se va constata "nerespectarea dispozitiilor _" instanta investita cu contestatia va pronunta una dintre solutiile conturate de art. 404 alin. 1 Cod procedura civila, indiferent daca vatamarea poate sau nu fi inlaturata altfel decat anularea actelor de executare.
In urmarirea silita care face obiectul prezentei actiuni s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, ca prevederea contractuala - din contractul de imprumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la B.N.P. N.C. privind stabilirea unei penalitati de 1% pentru fiecare zi de intarziere de la expirarea termenului de restituire - este nula absolut.
Desi aceasta nulitate nu afecteaza existenta obligatiei principale - restituirea sumei imprumutate de 120.000 euro -, caracterul complex al procedurii executarii silite, situatia ca executarea se concretizeaza intr-o serie de acte intocmite de organele competente, cu respectarea unei proceduri guvernate de norme imperative, aceasta succesiune gasindu-si singura justificare in obiectul executarii silite, realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, face ca intreaga executare silita contestata sa fie afectata de nulitate.
Astfel, curtea observa ca, in chiar cererea de executare silita inregistrata la B.E.J. M.I. sub nr. 22/05.03.2007, creditorul urmaritor a solicitat ca urmarirea silita sa se efectueze asupra imobilului proprietatea debitorilor din Constanta, b-dul F. nr. 51 B, iar suma de recuperat sa includa si penalitatile de 1% pe zi de intarziere.
Pentru realizarea acestei creante, executorul judecatoresc a emis, la 28.03.2007, o somatie de executare, in care a pus in vedere debitorilor urmaritii S.I. si S.P. ca in termenul de 15 zile, sa achite suma de 120.000 euro si penalitatile de 1% pentru fiecare zi de intarziere de la 02.032007, in caz contrar urmand a se trece la vanzarea prin licitatie publica a imobilului proprietatea acestora format din constructie parter patru camere si mansarda cu terasa (imobil astfel identificat cu largul concurs al reprezentantei conventionale debitorilor).
Pentru evaluarea acestui bun s-a numit un expert (proces-verbal din 20.04.2007) si, dupa stabilirea valorii de 151.780 euro s-a emis publicatia de vanzare din 05.06.2007, stabilindu-se termen de licitatie 06.07.2007; chiar in ziua emiterii publicatiei de vanzare, executorul judecatoresc a inregistrat o noua cerere a creditorului A.I. de calculare a penalitatilor la suma de 152.400 euro (stabilita de executor la data vanzarii, intamplator probabil, chiar la suma de 152.400 euro).
Dupa adjudecarea bunului de catre creditor, in contul creantei si satisfacerea creantelor altor persoane care si-au depus titlurile pana la concurenta sumei de 115.205 lei, s-a emis actul de adjudecare si s-a procedat la distribuirea sumelor rezultate din executarea silita.
Actele enumerate (amintite tocmai in dovedirea caracterului interdependent si al situatiei ca fiecare dintre ele sunt o consecinta fireasca a celor anterioare) sunt lovite de nulitate.
Pentru executarea silita imobiliara, legea a stabilit minutios un cadru ce cuprinde o serie de formalitati premergatoare ce se constituie in tot atatea operatiuni distincte in executare.
Dupa primirea cererii (si eventual, incuviintarea executarii silite de instanta) se intocmeste actul incepator de executare - somatiei de executare - care, datorita caracterului sau de act autentic cu continut formal bine stabilit, nu reprezinta doar o simpla instiintare premergatoare executarii silite.
Din punctul de vedere al debitorului, somatia il incunostinteaza despre initierea procedurii, dar ii permite sa ia toate masurile sau sa stinga urmarirea inceputa, platind - pana la termenul fixat pentru vanzare - intreaga datorie si cheltuielile, de orice natura, exigibile in momentul platii.
De asemenea, debitorul se poate folosi de facultatea conferita de art. 499 Cod procedura civila potrivit caruia, dupa primirea somatiei, acesta poate cere instantei de executare, in termen de 10 zile de la comunicare, sa-i incuviinteze ca plata integrala a datoriei, inclusiv dobanzile si cheltuielile de executare, sa se faca din veniturile imobilului urmarit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni. (alin. 1).
Continutul somatiei de executare este stabilit - in mod imperativ - de art. 387 Cod procedura civila, potrivit caruia, in afara de cazurile in care legea prevede altfel, executarea poate incepe numai dupa ce se va comunica debitorului o somatie care va cuprinde urmatoarele: 1. denumirea si sediul organului de executare; 2. data emiterii somatiei si numarul dosarului de executare; 3. numele si domiciliul sau, dupa caz, denumirea si sediul debitorului; 4. aratarea titlului executoriu anexat in baza caruia urmeaza sa se faca executarea silita; 5. termenul in care cel somat urmeaza sa-si execute de bunavoie obligatia prevazuta in titlul executoriu si aratarea consecintelor nerespectarii acesteia; 6. semnatura si stampila organului de executare; in plus, legiuitorul a stabilit ca incalcarea dispozitiilor art. 384, 385, 387 si 389 atrage anularea executarii (art. 391 Cod procedura civila).
Rezultat de aici, caracterul esential al somatiei, importanta sa capitala in ansamblul executarii silite, orice abatere de al continutul art. 387 Cod procedura civila este sanctionata cu nulitatea intregii executari.
Este si cazul somatiei emise la 28.03.2007 care, contrar prevederilor art. 387 pct. 5, nu contine indicatia obligatiei prevazute in titlul executoriu - astfel cum ea a fost stabilita in urma constatarii nulitatii absolute partiale.
Lipsa indicarii cuantumului creantei a carei realizare se intentioneaza a se face silit, priveaza de orice efect practic termenul acordat pentru executarea de buna voie stabilita conform art. 387 pct. 5 Cod pr. civ. (fiind evident ca neprecizarea obligatiei se face imposibila plata cand, potrivit art. 3715 Cod pr. civ., executarea silita ar inceta; de asemenea, este frustrat de consecinte art. 3714 Cod pr. civ., partile nemaiputand conveni ca vanzarea sa se faca prin buna invoiala, din moment ce suma care se urmareste nu este cunoscuta).
Pentru aceleasi argumente, dispare posibilitatea acordata de art. 499 alin. 1 de acordare a unui termen - altul decat cel stabilit de art. 500 alin. 1 Cod pr. civ. - pentru plata integrala a datoriei; determinarea exacta a cuantumului sumei datorate are relevanta si asupra incidentei prevederilor art. 510 alin. 2 Cod pr. civ. - aplicat in vanzarea silita de fata - cand creditorul urmaritor are facultatea de a adjudeca bunuri oferite spre vanzare la un pret de cel mult 75 % valoarea imobilului (in aceasta situatie este evident ca procentul fixat de lege va da un alt pret de adjudecare daca el se raporteaza la creanta nominala sau si la penalitatile nelegale - spre exemplu, in cazul de fata, A.I. nu ar fi putut adjudeca bunul in contul creantei).
Pentru aceste argumente (expuse doar pentru a justifica solutia legala de anulare a intregii executari, pentru ca art. 391 Cod procedura civila nu conditioneaza anularea executarii de producerea unei vatamari, in sensul ca este suficienta constatarea ignorarii dispozitiilor legale, fara a fi necesar sa rezulte si o paguba efectiva pentru parte sau tertul interesat - ca in cazul de fata), curtea constata ca, in mod legal, tribunalul a procedat la anularea tuturor actelor de executare (in care sunt deci incluse publicatia, somatia de executare, pana la ultimul, in cazul de fata procesul-verbal de distribuire a sumelor rezultate din executare) motiv pentru care recursul se impune a fi respins.