Actiunea in revendicare formulata de fostul proprietar al imobilului se solutioneaza prin raportare la prevederile dreptului intern, cu respectarea dispozitiilor Legii nr.10/2001, dar si a celor internationale, instanta apreciind daca reclamantul are sau nu un bun in sensul art.1 din Primul Protocol
(CURTEA DE APEL BUCUREsTI - SECtIA A III-A CIVILA sI PENTRU CAUZE CU MINORI sI DE FAMILIE – DOSAR NR.18080/3/2009 – DECIZIA CIVILA NR.438A/21.04.2011)
Prin cererea inregistrata pe rolul acestei instante la data de 29.04.2009, reclamanta N.S., a chemat in judecata pe parata M.A.C., solicitand instantei sa lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul, compus din apartamentul nr. 1 si terenul aferent in suprafata de 200 mp, situat in Bucuresti, str. Intr. Dr. M.P. nr. 10, sector 4.
Reclamanta a evaluat obiectul cererii la suma de 550.000 lei.
In motivarea cererii, reclamanta a aratat ca prin contractul de donatie autentificat sub nr.14.106/18.11.1977, tatal sau G.O. i-a donat 1/2 din apartamentul nr. l situat in Bucuresti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4, compus din 4 camere, vestiar, bucatarie, camara, baie, spalatorie si boxa la subsol. Terenul in suprafata de 100 mp a fost preluat de Stat in baza Legii 58/1974. Totodata conform Certificatului de mostenitor nr. 484/1977 a dobandit dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul compus din teren in suprafata de 100 mp si apartamentul nr. l situat in Bucuresti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4, compus din 4 camere, vestiar, bucatarie, camara, baie, spalatorie si boxa la subsol.
Prin Decizia nr. 2449/20.12.1983, Statul a preluat in temeiul Decretului 223/1974 apartamentul nr. l situat in Bucuresti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4 si suprafata de 100 mp teren aferent
Reclamanta a aratat ca Decretul nr.223/1974 a fost un act neconstitutional si nelegal, in contradictie vadita cu normele si principiile de baza ale dreptului civil, un act normativ adoptat de catre organul executiv al statului, Consiliul de Stat. Decretul nr.223/1974 a fost inainte de a fi un act juridic, un act politic, al carui scop era sanctionarea celor care paraseau tara din cauza terorii instituite de catre regimul comunist. Decretul nr.223/1974 a incalcat chiar si legile adoptate de catre acelasi stat comunist, in primul rand Constitutia. Legea Fundamentala din 1965, care, din punct de vedere juridic era fara discutii deasupra tuturor celorlalte legi si decrete, prevedea in art.12 ca "terenurile si constructiile pot fi expropriate numai pentru lucrari de interes obstesc si cu plata unei juste despagubiri" si in art.36 ca "dreptul de proprietate este ocrotit de lege." Nicaieri in Constitutia din 1965 nu se restrange dreptul de proprietate dupa criterii de cetatenie sau domiciliu. In schimb, Decretul 223/1974 prevedea ca imobilele celor care plecau din tara in mod legal, fraudulos sau nu se mai intorceau, treceau in proprietatea statului, cu mentiunea ca daca plecai in mod legal puteai primi despagubiri pentru constructie. In acest fel Decretul 223/1974 era un act normativ neconstitutional.
Reclamanta a mai precizat ca Decretul 223/1974 a fost un act nelegal, incalcand dreptul intern, respectiv Codul Civil. Art.480 si 481 din Codul Civil nu au fost abrogate niciodata. Art.481 garanta ca "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire". Decretul 223/1974 era un act cu o forta juridica mai mica decat cea a Codului Civil, lege organica, cu toate ca o lege ordinara nu poate modifica sau abroga o lege organica.
De asemenea, Decretul 223/1974 a incalcat si dreptul international, respectiv pct.l si 2 din art.l al Primului Protocol Aditional al Conventiei Europene a Drepturilor Omului: " Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international".
In cererea de chemare in judecata s-a mai precizat ca „Trecerea in proprietatea statului" a fost de fapt o „confiscare", in sensul ca Decretul 223/1974 folosea termeni evazivi, care lasau loc la interpretari. Titlul Decretului era: Reglementarea situatiei unor bunuri. In fapt, se restrangea categoria titularilor dreptului de proprietate asupra imobilelor, "se reglementau" doar bunurile imobile si se instituiau sanctiuni pentru cei care paraseau tara. In art.2, 3 si 4 se vorbea de trecerea unor imobile in proprietatea statului, fara a se denumi din punct de vedere juridic acesta operatiune: vanzare, donatie, expropriere, confiscare, etc. Codul Civil enumera modurile de dobandire si transmitere a proprietatii: succesiune, conventie, traditiune, accesiune, prescriptie, lege, ocupatiune si cedare (art.644,645 si 481). Trecerea in proprietatea statului, in temeiul Decretului 223/1974, nu se facea in baza unei conventii (cu exceptia situatiei cand proprietarul pleca in mod legal), a succesiunii, traditiunii, accesiunii, prescriptiei, ocupatiunii. Din punct de vedere juridic mai ramaneau doua variante : legea si exproprierea.
Neputand fi definita juridic trecerea in proprietatea statului a imobilelor in conditiile prevazute de Decretul 223/1974, aceasta masura a reprezentat de fapt o confiscare a acelor bunuri, un abuz, o sanctiune politica. In acesta privinta, C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu si Al. Baicoianu, in Tratatul de Drept Civil Roman, sunt categorici (pct.88): "Confiscarea nu exista in dreptul privat modern, cel putin in principiu si in regula generala. Nimeni nu poate fi lipsit de bunul sau, de exercitiul si folosinta dreptului sau de proprietate, decat pentru un motiv de utilitate publica, si chiar in acest caz numai in schimbul unei despagubiri (Cas.III, 20 mai 1908, Bul. 1908, p.983; 14 aprilie 1909 Bul. 1909, p.471.)".
Cu privire la inaplicabilitatea Legii 112/1995, reclamanta a aratat ca la 19.07.1995, Curtea Constitutionala, prin Decizia nr.73, s-a pronuntat cu privire la constitutionalitatea Legii 112/1995 referitoare la reglementarea situatiei juridice a imobilelor cu destinatia de locuinte trecute in proprietatea statului, stabilind, cu privire la posibilitatea pentru fostii proprietari ai imobilelor nationalizate abuziv sau fara formalitati, de a obtine restituirea acestora sau despagubiri, dupa cum urmeaza : "... Situatia este diferita in cazul locuintelor care au fost luate de catre stat prin act administrativ ilegal, sau, pur si simplu, in fapt, deci fara titlu, fam ca constituirea dreptului de proprietate al statului sa aiba baza juridica. In asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu s-a stins. In mod legal, statul nefiind proprietar, asemenea bunuri nu pot fi incluse in categoria bunurilor vizate de legea al corei scop este reglementarea situatiei juridice a locuintelor trecute in proprietatea statului. Cu alte cuvinte, (...) masurile prevazute in prezenta lege nu sunt aplicabile locuintelor pentru care dreptul de proprietate al statului nu a fost constituit legal".
Reclamanta a concluzionat ca "dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiintat", statul nedevenind proprietar in situatia nationalizarilor fara titlu, in speta, nationalizarea fiind fara titlu datorita neincadrarii autorului sau in art.I din Decretul 92/1950.
In drept, reclamanta si-a intemeiat cererea pe dispozitiile art.480 si 481 Cod Civil, pct.l si 2 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art.1 din Primul Protocol Aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
In sustinerea cererii, reclamanta a solicitat incuviintarea probei cu inscrisuri, pe care le-a depus la dosar si proba cu interogatoriu.
Prin sentinta civila nr. 935 din 25.06.2010 Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a civila a respins cererea formulata de catre reclamanta N.S., in contradictoriu cu parata M.A.C., ca neintemeiata.
Analizand actele si lucrarile dosarului tribunalul a retinut urmatoarele:
Prin contractul de donatie autentificat sub nr.14.106/18.11.1977, G.O. i-a donat reclamantei N.S.,1/2 din apartamentul nr. l situat in Bucuresti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4, compus din 4 camere, vestiar, bucatarie, camara, baie, spalatorie si boxa la subsol. Terenul in suprafata de 100 mp a fost preluat de Stat in baza Legii 58/1974. Totodata conform certificatului de mostenitor nr. 484/1977 reclamanta a dobandit dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul compus din teren in suprafata de 100 mp si apartamentul nr. l situat in Bucuresti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4, compus din 4 camere, vestiar, bucatarie, camara, baie, spalatorie si boxa la subsol.
Prin Decizia nr. 2449/20.12.1983, Statul a preluat in temeiul Decretului 223/1974 apartamentul nr. l situat in Bucuresti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4 si suprafata de 100 mp teren aferent.
Prin contractul de vanzare cumparare nr. 8113/06.11.1996 incheiat intre SC T. AL SA si parata D.S., in calitate de cumparatoare, aceasta din urma a dobandit proprietatea asupra apartamentului nr. l si terenul aferent in suprafata de 140,51 mp, situat in Bucuresti, str. Intr. Dr. M.P. nr. 10, sector 3.
Tribunalul a retinut ca dupa cele sustinute de reclamanta, aceasta nu a mai facut alte demersuri de recuperare a imobilului preluat de stat, in afara actiunii de fata.
Pentru a compara titlurile de proprietate ale partilor, instanta a avut in vedere si criteriile de preferinta prevazute de Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul in litigiu se incadra in categoria celor preluate abuziv in perioada martie 1945 - decembrie 1989.
Fata de aceste criterii instanta a apreciat ca titlul paratei - persoana fizica este preferabil celui detinut de catre reclamanta.
Astfel, tribunalul a retinut ca potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in interesul legii, nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, in toate situatiile posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare in temeiul dreptului comun.
Este asadar necesar sa se analizeze, in functie de circumstantele concrete ale cauzei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si daca actiunea in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice.
In principiu, cand obiectul contractului de instrainare consta intr-un bun ce nu apartine a vanzatorului, recunoasterea dreptului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului nemo plus juris ad allium transferre potest quam isse habet. Totusi, in conflictele de interes legitim dintre fostul proprietar si subdobanditorul de buna credinta al bunului imobil, este preferat acesta din urma, pentru asigurarea securitatii circuitului civil si a stabilitatii raporturilor juridice.
In aceasta situatie, in cadrul actiunii in revendicare intemeiate pe dispozitiile dreptului comun (art.480 Cod civil), tribunalul nu poate considera preferabil titlul reclamantei, asa cum sustine aceasta. Avand in vedere si consideratiile teoretice mentionate mai sus, tribunalul a constatat ca preferabil este titlul subdobanditorului de buna credinta, aceasta nefiind rasturnata in cauza, in conditiile in care la data cumpararii (sau ulterior) nu figura o cerere a fostului proprietar pentru restituirea in natura sau prin echivalent a imobilului.
In aceasta situatie, restituirea in natura a apartamentului cumparat de parata cumparatoare nu mai este posibila, pentru acoperirea prejudiciului suferit, reclamanta fiind indreptatita, in conditiile legii, la despagubiri.
In ceea ce priveste aplicarea in speta a Conventiei Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a retinut urmatoarele:
In cauza Lupas impotriva Romaniei, din 14.12.2006, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca in ipoteza in care, nici o instanta interna sau autoritate administrativa nu le-a recunoscut reclamantilor in mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile in litigiu, acestia nu au un „bun actual” in sensul jurisprudentei Curtii (cauza Kopecky impotriva Slovaciei).
Prin urmare, in sensul acestei jurisprudente a Curtii Europene a Drepturilor Omului, in ipoteza in care reclamanta nu a introdus pana la data prezentei cereri (29.04.2009) nicio actiune in justitie sau cerere la autoritatile administrative, in temeiul dreptului comun sau a unei legi speciale de reparatie, tribunalul a retinut ca reclamanta nu se poate prevala de existenta unui „bun” in sensul Conventiei Europene a Drepturilor Omului si jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Ramane de analizat daca reclamanta avea cel putin o „speranta legitima” de a i se recunoaste un drept de proprietate asupra imobilului.
In aceasta problema Curtea Europeana a Drepturilor Omului, a statuat ca o creanta nu poate fi considerata ca o „valoare patrimoniala” decat atunci cand are o baza suficienta in dreptul intern, de exemplu atunci cand este confirmata printr-o jurisprudenta bine stabilita a instantelor (cauza Lupas impotriva Romaniei).
In cauza, asa cum am aratat mai sus, potrivit jurisprudentei Inaltei Curti de Casatie si Justitie (Decizia nr. 33/2008 – in interesul legii), aplicarea altor dispozitii legale decat cele ale legii speciale, trebuie sa se faca fara a se aduce atingere drepturilor aparate de Conventie apartinand altor persoane.
Avand in vedere aceste considerente, tribunalul a retinut ca nu se poate retine ca reclamanta ar avea o „speranta legitima” privind restituirea in natura a imobilului vandut paratei.
Mai mult decat atat, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca legislatia cu privire la restituirea imobilelor preluate de stat trebuie sa faca posibila luarea in considerare a circumstantelor particulare ale fiecarei cauze, astfel incat persoanele care au dobandit bunuri cu buna credinta, sa nu fie puse in situatia de a suporta responsabilitatea, care apartine Statului, pentru faptul de a fi confiscat candva aceste bunuri (paragraful 58, cazul Raicu impotriva Romaniei). De asemenea, nici consecinta insecuritatii raporturilor juridice nu poate fi ignorata. Dreptul la un proces echitabil in fata unei instante garantat de art. 6 alin. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului trebuie interpretat in lumina preambulului acesteia, care enunta preemineta dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Avand in vedere toate aceste considerente, apreciind ca titlul paratei este mai caracterizat tribunalul a respins actiunea in revendicare ca neintemeiata.
Impotriva acestei sentinte la data de 30.09.2010, a declarat apel reclamanta N.S., care a fost inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie la data de 01.11.2010.
Prin motivele de apel depuse in sedinta publica de la 27.01.2011, apelanta - reclamant N.S., arata urmatoarele:
In fond, actiunea in revendicare este intemeiata. In cadrul compararii titlurilor de proprietate invocate, instanta de judecata trebuie sa dea castig de cauza titlului sau. Este mai bine caracterizat, este mai vechi, provine de la adevaratul proprietar, a efectuat formalitatile de publicitate imobiliara inaintea intimatei-parate.
Conventia Europeana a Drepturilor Omului garanteaza dreptul sau de proprietate. Nu exista niciun argument pentru care prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului ar fi in favoarea subdobanditorului unui imobil preluat fara titlu. Daca ar exista o alta interpretare, Conventia ar legifera hotia si garantia dreptului de proprietate ar fi golita de continut. Asadar, Conventia garanteaza dreptul de proprietate al primului proprietar si al succesorilor acestora daca transmiterea proprietatii a respectat legea.
In cazul de fata au existat doua abuzuri comise, primul de Statul Roman, al doilea de Statul Roman in complicitate cu chiriasul cumparator. Primul abuz a avut loc in 1950 cand imobilul a fost practic confiscat, astfel cum a aratat si in cererea de chemare in judecata. Al doilea abuz a avut loc in 1996 cand s-a intamplat o a doua „nationalizare" prin vanzarea imobilului catre chirias. Statul a vandut ceva ce nu-i apartinea, iar chiriasul nu a cumparat de la adevaratul proprietar. Ambele abuzuri au incalcat prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului si trebuie sa fie sanctionate de catre instanta de judecata prin admiterea actiunii. Chiriasul a cumparat un imobil care nu intra sub dispozitiile Legii 112/1997 deoarece nu fusese preluat de stat cu titlu.
Prevederile Legii 10/2001 nu constituie o piedica in admiterea actiunii in revendicare. Este adevarat ca Legea 10/2001 este o lege speciala in raport cu Codul Civil. Este adevarat ca Inalta Curte de Casatie si Justitie a decis ca in caz de concurs, legea speciala prevaleaza. Insa, aceeasi Inalta Curte de Casatie si Justitie a decis ca "in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate."
Mentioneaza apelanta – reclamanta ca, Legea 10/2001 contravine Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Cauza Katz impotriva Romaniei, cererea nr. 29739/03, hotararea din 20 ianuarie 2009
„.... Examinand toate elementele cauzei, Curtea considera ca Guvernul nu a adus nici un argument care sa determine Curtea sa ajunga la o alta concluzie. Curtea reaminteste ca in contextul legislatiei care guverneaza revendicarile imobiliare a imobilelor nationalizate in perioada comunista, vanzarea bunului altuia catre un tert de buna credinta, chiar inainte de confirmarea definitiva a dreptului de proprietate a reclamantului, constituie o privare de proprietate. O asemenea privare, acompaniata de lipsa totala de compensatii este contrara art. 1 din Primul Protocol Aditional. Cat despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietate, Curtea reaminteste ca aceasta nu corespunde exigentelor Conventiei, deoarece nu este susceptibil sa acorde In mod efectiv o compensatie echivalenta. Din aceste considerente, datorita imposibilitatii reclamantului de a obtine restituirea imobilului si a lipsei totale de compensatii, Curtea considera ca In cauza art. 1 din Protocolul 1 a fost incalcat.
Cu privire la aplicarea art. 46 arata apelanta – reclamanta arata ca, in opinia Curtii Europene a Drepturilor Omului ,incalcarea art. 1 din Protocolul 1 releva o problema structurala, rezultata din legislatia defectuoasa cu privire la restituirea imobilelor nationalizare, vandute ulterior de catre stat unor terti de buna - credinta. Curtea nu poate ignora faptul ca multiplele modificari legislative nu au condus la ameliorarea situatiei. Curtea reaminteste ca aceasta problema a fost relevata prima data in cauza Strain, urmata de peste o suta de cauze deja decise, si in mai multe care exista pe rolul Curtii. De asemenea, exista pericolul real ca plangeri, avand o situatie de fapt similara sa mai fie inregistrate in viitor la Curte intr-un numar foarte mare. Curtea apreciaza ca incapabilitatea statului de a-si face ordine in sistemul sau legislativ nu numai ca agraveaza raspunderea statului in baza Conventiei, ci reprezinta un pericol la efectivitatea sistemului de protectie pus in aplicare de Conventie. Astfel, inainte de a discuta aplicarea art. 41 din Conventie, Curtea este nevoita sa examineze care sunt consecintele acestei situatii cu privire la art. 46 din Conventie. Conform art. 46, un stat parte la Conventie este obligat sa execute deciziile Curtii in toate cauzele aduse impotriva sa, iar Comitetul de Ministrii a Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementarii deciziilor Curtii. De aici rezulta ca in situatia in care Curtea hotaraste ca statul i-a incalcat unui individ drepturile protejate de Conventie, pe langa acordarea satisfactiei echitabile la care este obligat de Curte, statul este obligat, sub controlul Comitetului de Ministrii, sa aleaga masurile generale, sau acolo unde se impune, individuale, care sunt in masura sa corecteze deficientele sistemului legislativ, in asa fel incat cauza incalcarii sa fie eliminata. Cu toate ca nu este rolul Curtii de a decide care sunt remediile potrivite pentru executarea obligatiilor in baza art. 46, dat fiind sistemul structural propriu al statului, in situatia comentata Curtea observa ca se impune in mod indubitabil necesitatea adoptarii unor masuri generale la nivel national "
In drept a invocat dispozitiile art. 282 si urm. Cod procedura Civila.
Constatandu-se legal investita si competenta sa solutioneze calea de atac promovata, Curtea, analizand actele si lucrarile dosarului si hotararea atacata prin prisma criticilor formulate si a dispozitiilor legale aplicabile, apreciaza apelul ca nefondat pentru urmatoarele considerente:
Examinand motivarea apelului declarat de catre reclamanta, Curtea constata ca aceasta a invocat intreaga problematica a revendicarii imobilelor preluate abuziv de catre stat in perioada regimului comunist, sustinand in esenta ca este succesoarea adevaratului proprietar, astfel ca dreptul sau este garantat de art. 1 din primul protocol Aditional la CEDO, statul a preluat imobilul abuziv de fapt de doua ori in anul 1950 cand a avut loc nationalizarea si in anul 1996 cand a instrainat imobilul catre parata intimata, incalcandu-se prevederile CEDO, aceasta incalcare putand fi sanctionata prin admiterea actiunii in revendicare, in conditiile in care potrivit deciziei civile nr 33/2008, instanta suprema a statuat ca se poate acorda prioritate Conventiei intr-o actiune in revendicare atunci cand legea speciala se dovedeste a fi incompatibila Conventiei. Apelanta a citat cateva pasaje din hotararea pronuntata de Curtea Europeana in cauza Katz contra Romaniei referitoare la ineficacitatea sistemului reparatoriu al legii 10/2001.
Raspunzand criticilor formulate de apelanta reclamanta in ordinea logica, Curtea considera ca trebuie clarificata mai intai chestiunea admisibilitatii actiunii in revendicare intemeiate pe dreptul comun fata de legea 10/2001, care are caracterul unei legi speciale de reparatie edictata de legiuitor pentru rezolvarea situatiei imobilelor preluate abuziv de catre stat in perioada regimului comunist.
Examinand coroborativ prevederile legii anterior mentionate sub aspectul concursului intre legea speciala si actiunea de drept comun, Curtea constata ca legea 10/2001 contine prevederi doar cu privire la actiunile in revendicare introduse anterior adoptarii acestui act normativ si recunoaste fostilor proprietari un drept de optiune intre a continua procedura de drept comun a actiunii in revendicare sau a alege calea reglementata le legea speciala, cu posibilitatea suspendarii judecatii actiuni in revendicare pana la finalizarea procedurii Legii nr.10/2001 sau a renuntarii la judecata actiunii in revendicare.
De asemenea, este adevarat ca Legea nr.10/2001 nu trateaza raporturile dintre fostii proprietari si fostii chiriasi, cumparatori ai imobilelor in temeiul legii 112/1995, decat sub aspectul constatarii nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare, care reprezinta titlul de proprietate al fostului chirias, in conditiile art.45 din Legea nr.10/2001. In primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalitatii, prin recunosterea valabilitatii contractelor incheiate cu respectarea dispozitiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulitatii absolute a contractelor de instrainare incheiate avand ca obiect imobile trecute in proprietatea statului fara titlu valabil, cu exceptia bunei credinte, in alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit ca sunt lovite de nulitate absoluta actele de instrainare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, daca au fost nesocotite dispozitiile legale imperative ale legilor in vigoare la data instrainarii. In alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu fata de regimul juridic al nulitatii absolute( care este imprescriptibila), in sensul ca dreptul la actiune se prescrie in termen de 1 an de la data intrari in vigoare a legii 10/200, prelungit ulterior pana la data de 14.02.2002 prin intermediul a doua ordonante de urgenta.
In conceptia sistemului reparator al Legii nr.10/2001, retrocedarea in natura a imobilelor vandute in baza legii 112/1995 este posibila numai daca se obtine de catre fostul proprietar anularea contractului de vanzare cumparare in conditiile dispozitiilor art.45 din Legea nr.10/2001.
Problema raportului dintre legea speciala de reparatie si actiunea in revendicare de drept comun, atat sub aspectul admisibilitatii cat si din punct de vedere al interesului legitim de a formula o actiune in revendicare in baza prevederilor art. 480 Cod civil, a fost transata de instanta suprema prin decizia pronuntata in interesul Legii nr.33/2008.
Instanta suprema a retinut ca nu se poate recunoaste posibilitatea celor care nu au obtinut restituirea imobilelor in cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr.10/2001 de a urma calea revendicarii de drept comun deoarece o astfel de conceptie ignora principiul de drept care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala – specialia generalibus derogant – si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat in fiecare lege speciala.
Avand in vedere ca pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1989 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede in ce conditii aceste imobile se pot restitui in natura persoanelor indreptatite, nu se poate sustine ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica in concurs cu acesta.
Pentru a-si argumenta acest punct de vedere, Inalta Curte a luat in considerare faptul ca legea speciala se refera atat la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat si la cele preluate fara titlu valabil (art. 2), precum si la relatia dintre persoanele indreptatite la masuri reparatorii si subdobanditori, carora le permite sa pastreze imobilele in anumite conditii expres prevazute (art. 18 lit. c, art. 29), asa incat argumentul unor instante in sensul ca nu ar exista o suprapunere in ce priveste campul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.
In ceea ce priveste imobilele preluate de stat fara titlu valabil, instanta suprema a avut in vedere si dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 , care prevede ca pot fi revendicate de fostii proprietari sau de mostenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie.
Coroborand prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanta suprema a statuat ca legea nr. 10/2001 reglementeaza masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situatie.
Pentru conturarea acestei optici, instanta suprema pornit de la faptul ca legea nr. 10/2001 instituie atat o procedura administrativa prealabila, precum si anumite termene si sanctiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice nascute in legatura cu imobilele preluate abuziv de stat.
In mod similar s-a pronuntat Inalta Curte asupra raportului dintre legea speciala si legea generala si in privinta dispozitiilor art.35 din Legea nr.33/1994, stabilind ca aceste dispozitii nu se aplica actiunilor avand ca obiect imobile expropriate in perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 (dec. nr. LIII din 4 iunie 2007) stabilind, in cuprinsul considerentelor, faptul ca Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonandu-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special.
Prin aceeasi decizie, s-a aratat ca Legea nr. 10/2001, in limitele date de dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun in materia retrocedarii imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, in perioada 6.03.1945 – 22.12.1989.
Totodata, se apreciaza ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.
In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.
Sintetizand, Curtea retine ca Inalta Curtea de Casatie si Justitie a statuat ca, desi nu exista un drept de optiune pentru persoanele indreptatite la retrocedarea proprietatilor imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu inseamna ca actiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozitiile Legii nr.10/2001. Facand aplicarea regulii generale de drept, in sensul ca specialul deroga de la general, instanta suprema a stabilit ca in concursul dintre legea 10/2001 si actiune in revendicare intemeiata pe dispozitiile art.480 cod civil, are prioritate legea speciala de reparatie. In acelasi timp, instanta suprema a aratat ca, neexcluzand de plano posibilitatea exercitarii actiunii in revendicare, datorita deficientelor de reglementare ale legi 10/2001, actiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, pana la o eventuala interventie legislativa care sa inlature neconcordantele legii 10/2001 cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Astfel, instanta suprema recunoaste necesitatea de a acorda prioritate Conventiei in cadrul unei actiuni in revendicare in ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Conventiei, o solutie contrara mergand catre ideea unei privari de proprietate precum si a unei incalcari a dispozitiilor art 6 din CEDO, care consacra dreptul la un proces echitabil si care are drept componenta de baza accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretentiei reclamantului.
Din decizia Inaltei Curti se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Conventiei in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor Legii nr.10/2001 in speta dedusa judecatii, securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil , sa nu se aduca atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Din aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta la celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamantilor de a formula o actiune in revendicare intemeiata pe dreptul comun, cat si admisibilitatea unei astfel de actiuni rezida in existenta unui bun in patrimoniul reclamantilor, in sensul Conventiei. Aceasta conceptie promovata de instanta suprema prin decizia pronuntata in interesul legii porneste de la natura care i se atribuie actiunii in revendicare in actualul context legislativ si anume aceea de remediu procedural, pana la interventia legiuitorului in vederea acoperirii acestor deficiente de ordin legislativ si institutional care exista in sistemul reparatoriu al legii 10/2001si care il fac ineficient sub aspectul acordarii unei reparatii echitabile, in ceea ce priveste cuantumul si timpul pana la momentul efectiv al platii.
In ceea ce priveste chestiunea existentei unui bun in sensul CEDO, in patrimoniul reclamantilor, Curtea are in vedere urmatoarele aspecte care se degaja din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului in cauzele contra Romaniei. Notiunea de bun in sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenta unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile prin care s-a admis actiunea in revendicare formulata de fostul proprietar, partea adversa fiind obligata la restituirea imobilului( cauza Brumaresu contra Romaniei). Tot sub incidenta acestei notiuni regasim si situatia in care fostul proprietar se prevaleaza de recunoasterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoastere care poate fi realizata fie printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila, atat sub aspectul considerentelor cat si al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativa. Asa cum rezulta din cele statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauzele Strain si Katz, o astfel de recunoastere este de natura sa conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de solutia pronuntata in actiunea de constatare a nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare incheiat in temeiul legii 112/1995. Pornind de la cele retinute de instanta de contencios european in cauza Paduraru, Curtea constata ca se poate retine existenta unui interes patrimonial, care de asemenea intra in sfera de protectie a prevederilor art 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO in ipoteza in care imobilul este instrainat anterior recunoasterii caracterului abuziv al preluarii de catre stat, la aceasta concluzie ajungandu-se prin raportare la dispozitiile art 2 alin 2 din legea 10/2001, pana la momentul abrogarii prin legea 1/2009. O astfel de valoarea patrimoniala, care atrage incidenta prevederilor art 1 din Protocolul Aditional nr.1 la CEDO, se poate identifica si in situatia in care fostul proprietar face dovada formularii unor notificari in temeiul legilor speciale de reparatie edictate de legiuitor in perioada care a urmat dupa revolutia din 1989, prin care a solicitat acordarea masurilor reparatorii. si pentru aceasta ipoteza, trebuie avute in vedere si prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, care au fost abrogate prin legea 12009. Este adevarat ca aceste dispozitii legale au fost abrogate, insa in opinia instantei de apel acest lucru nu este de natura sa aduca o modificare majora, in ceea ce priveste calificarea drepturilor de care se prevaleaza fostul proprietar ca facand parte din domeniul de aplicare a notiunii de bun, avand in vedere ca prevederile alineatului 2 ale art 2 dadeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalitatii aplicat in cazul particular al preluarii abuzive a unui imobil de catre statul comunist, principiu care-si gaseste in continuare aplicarea, chiar si fara consacrarea legala expresa.
De asemenea, Curtea Europeana a facut referire de multe ori in cazuistica sa la conceptul de speranta legitima in favoarea fostului proprietar, in conditiile in care interesele patrimoniale reclamante beneficiaza de o baza legala suficient de bine stabilita in dreptul intern sustinuta de o practica judiciara constanta pe acest aspect.
Dand curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenta CEDO, in ipoteza in care fostul proprietar nu a facut demersuri in temeiul legilor speciale de reparatie, neformuland notificari in baza legii 112/1995 si sau a legii 10/2001 si nici actiune in constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare incheiat in baza legii 112/1995( respectiv neobtinand castig de cauza intr-un astfel de demers judiciar) precum nici in temeiul dreptului comun, nepromovand sau neobtinand o hotarare judecatoreasca de admitere a revendicarii sau a constatari nevalabilitatii titlului statului, Curtea retine ca se poate recunoaste in favoarea fostului proprietar cel mult o speranta legitima.
Facand aplicarea acestor aspecte teoretice in speta de fata, Curtea retine ca apelanta reclamanta nu a inteles sa se prevaleze nici de dispozitiile dreptului comun si nici de cele ale legilor speciale, motiv pentru care considera ca reclamanta are cel mult o speranta legitima.
Pe cale de consecinta, sustinerile reclamantei referitoare la ineficacitatea sistemului reparatoriu creat de legea 10/2001 sunt nerelevante, in conditiile in care aceasta nu a urmat calea pusa la dispozitie de legiuitor prin formularea notificarii catre unitatea detinatoare a imobilului, in conditii de regularitate procedurala.
In egala masura, instanta constata ca reclamanta nu a solicitat, in conditiile art.45 din Legea nr.10/2001, constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare incheiat in baza legii112/1995 de catre intimata parat, astfel ca prin expirarea termenului special de prescriptie stabilit de prevederile alineatului final al textului de lege anterior mentionat, acesta s-a consolidat, astfel ca nu mai pot fi aduse in discutie in acest cadru procesual chestiuni legate de incheierea sa valabila. Din aceasta perspectiva, intimata parata, in calitate de titular actual la dreptului de proprietate asupra imobilului, dovedit cu contractul de vanzare cumparare perfectat in temeiul Legii nr.112/1995, beneficiaza de un bun in sensul Conventiei.
Pentru toate aceste considerente, vazand si dispozitiile art 296 cod procedura civila, Curtea apreciaza sentinta atacata ca fiind legala si temeinica si va respinge apelul ca nefondat.