Actiunea in revendicare ce are ca obiect un imobil preluat abuziv, beneficiaza de un regim juridic special, fiind solutionata cu respectarea criteriilor speciale stabilite de instanta suprema prin decizia 33/2008.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.16326/299/2007 - DECIZIA CIVILA NR.177/17.02.2011)
Prin sentinta civila nr. 13136 pronuntata la data de 20 octombrie 2008, in dosarul nr. 16326/299/2007 de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, au fost respinse exceptia inadmisibilitatii actiunii si exceptia lipsei calitatii procesuale active, a fost admisa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Municipiul Bucuresti pentru primul capat de cerere, iar actiunea in revendicare formulata de reclamantii C.G.F. si C.T.S. in contradictoriu cu parata D.V. a fost admisa, in sensul obligarii acesteia sa lase reclamantilor in deplina proprietate si pasnica folosinta imobilul situat in B., str.G.C., nr.56, apartament 1.
Pe fond, a retinut ca imobilul proprietatea reclamantilor a fost nationalizat in baza Decretului nr. 92/1950 iar, dupa aparitia Legii 10/2001, a fost emisa Dispozitia 4556/8.09.2005 emisa de Primarul General al Municipiului Bucuresti prin care imobilul a fost restituit in natura reclamantilor, cu exceptia apartamentelor vandute in temeiul Legii nr. 112/1995, printre care si apartamentul nr. 1 al paratei.
Raportat la art. 46 din Legea nr. 10/2001, instanta a constatat ca actele juridice de instrainare avand ca obiect imobile preluate in mod abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt valabile conditionat de incheierea lor cu respectarea legilor in vigoare la data instrainarii, indiferent daca acestea au fost preluate cu sau fara titlu valabil, pentru cele din urma adaugandu-se si conditia bunei-credinte.
Raportat la aceasta, instanta a constatat ca imobilul a fost preluat fara titlu (Decretul 92/1950 neputand constitui un titlu valabil in sensul art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, deoarece contravenea dispozitiilor art. 8, 10 si 16 din Constitutia din 1948, art. 481 Cod civil si tratatelor internationale la care Romania era parte, respectiv Declaratia Universala a Drepturilor Omului), actul prin care parata a dobandit imobilul a fost incheiat cu incalcarea dispozitiilor art. 9 si 14 din Legea nr. 112/1995 (respectiv cu nerespectarea termenului de 6 luni ce permitea formularea optiunii chiriasului pentru cumparare abia dupa data de 26.07.1996), iar buna credinta a partilor contractante nu poate fi retinute (in conditiile in care exista un dubiu cu privire la valabilitatea titlului statului, iar cumparatoarea nu a facut minime diligente pentru a afla daca proprietarul deposedat abuziv a contestat sau nu valabilitatea titlului statului).
In considerentele sentintei prima instanta a concluzionat ca cererea reclamantilor este intemeiata si se impune constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare - cumparare nr. 269/112/1999 incheiat de parata cu Primaria Municipiului Bucuresti si obligarea acesteia la a lasa reclamantilor in deplina proprietate si linistita posesie imobilul revendicat.
Prin decizia civila nr.671 A din 21.05.2010, Tribunalul Bucuresti - Sectia a III-a civila, a admis apelul formulat de apelanta - parata D.V., in contradictoriu cu intimatii - reclamanti C.G.F. si C.T.S., cu intimatul - parat Municipiul Bucuresti prin Primar General, impotriva sentintei civile nr. 13136 pronuntata la data de 20 octombrie 2008, in dosarul nr. 16326/299/2007 de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti; a schimbat in parte sentinta apelata in sensul ca a respins cererea privind revendicarea imobilului (capatul al doilea al cererii de chemare in judecata), ca neintemeiata si a mentinut celelalte dispozitii ale sentintei.
Impotriva acestei decizii, la data de 2.08.2010, au declarat recurs intimatii - reclamanti C.G.F. si C.T.S., care a fost inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie, la data de 27.08.2010.
Prin motivele de recurs formulate de catre recurentii - reclamanti acestia solicita admiterea recursului, modificarea in tot a deciziei criticate in sensul respingerii apelului paratei D.V. si, pe cale de consecinta mentinerea sentintei nr. 13136/20.10.2008 ca fiind temeinica si legala, avand in vedere:
In fapt: instanta de apel a admis apelul paratei - persoane fizice si a schimbat in parte sentinta judecatoriei retinand ca:
- in principiu, actiunea in revendicare, pe dreptul comun, este neintemeiata in raport de Decizia I.C.C.J. nr. 33/09.07.2008 intrucat a uzat deja de prevederile legii speciale nr. 10/2001 si imobilul respectiv a fost cumparat cu buna credinta ca efect al prescriptiei dreptului la actiunea in constatarea nulitatii absolute in raport de art. 45 din Legea nr.10/2001.
Perspectiva dispozitiilor C.E.D.O. nu se aplica in cauza de fata avand in vedere art. 329 Cod procedura civila si, implicit Decizia nr. 33 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie
Motivul de recurs prevazut de alt. 304 pct. 9 Cod procedura civila - Hotararea este pronuntata cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.
A. Considera ca instanta de apel a pronuntat o hotarare netemeinica si nefondata, prin care a omis sa se raporteze la: prevederile art. 20 din Constitutia Romaniei care instituie obligatia pentru instantele si autoritatile romane ca legile interne ale statului roman sa fie interpretate in conformitate cu tratatele privind drepturile omului (semnate de Romania); jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (care se impune cu precadere), si a dat dreptate celui care a cumparat un imobil preluat si vandut abuziv de catre stat, prelungind - astfel - starea incerta a proprietatilor in Romania.
Recurenti - reclamanti arata ca nu vad care sunt ratiunile pentru care instanta de apel a dat intaietate unei Decizii a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in fata prevederilor Constitutiei si a Jurisprudentei C.E.D.O. cu atat mai mult cu cat chiar aceasta decizie confirma faptul ca, in cazul in care exista neconcordante intre Legea nr. 10/2001 si C.E.D.O., aceasta din urma are prioritate.
Revenind la motivare a deciziei criticate, considera ca instanta de apel nu a facut decat sa dezvolte teoria inadmisibilitatii actiunii de drept comun raportandu-se numai la decizia 33 a Inaltei Curti, fara a arata textele legale incalcate de o astfel de actiune in revendicare si care sunt prevederile Legii nr. 10/2001 care arata - fara echivoc - faptul ca aceasta este singura cale de recuperare a unui imobil preluat abuziv de catre statul comunist.
Actiunea in revendicare prin comparare de titluri poate fi indreptata de catre proprietar si impotriva persoanelor care invoca un titlu in baza Legii nr. 112/1995 si satisface - pe deplin - cerintele impuse de art. 21 din Constitutia Romaniei si art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, respectiv permite accesul proprietarului la justitie in mod real si efectiv.
Mai mult, arata recurentii - reclamanti ca in cauza de fata nu se aplica dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 ("bunurile preluate de stat fara titlu valabil ... pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie") intrucat acesta se refera la situatia cererilor de restituire pentru bunurile preluate de stat si aflate in patrimoniul acestuia (sau a unitatilor administrative - teritoriale) nu si la situatia bunurilor care nu se mai afla in patrimoniul acestora ci in patrimoniul unor terti, persoane fizice sau juridice.
Legea nr. 10/2001 stabileste cadrul legal pentru acordarea de masuri reparatorii, reglementand raporturile dintre stat - prin unitatile considerate prin lege ca fiind detinatoare si, respectiv institutiile publice cu atributii specifice in acest sens si fostii proprietari. Masurile reparatorii reglementate de aceasta lege sunt masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
Dreptul comun, respectiv art. 480 si urmatoarele Cod civil, invocat ca temei de drept, de data aceasta in raporturile dintre dobanditorii ulteriori ai imobilului (incepand cu persoanele care au cumparat imobilele de la stat) sunt pe deplin aplicabile intrucat nu contin norme contradictorii astfel incat nu pot fi exceptate de la aplicare.
Arata recurentii - reclamanti ca, Lege nr.10/2001 nu numai ca nu interzice in mod expres apararea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, dar mai mult, din cuprinsul sau rezulta contrariul. Procedura administrativa instituita de Legea nr. 10/2001 a fost reglementata ca o cale facila si mai rapida pentru persoanele indreptatite la restituire, fara ca aceasta sa insemne ca intentia legiuitorului a fost aceea de a limita in vreun fel accesul liber la justitie.
Au in vedere dispozitiile art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 potrivit carora: nerespectarea termenului de a depune notificari conduce la pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii sau in echivalent. Aceasta prevedere nu poate avea o alta semnificatie si un alt efect decat acela de pierdere a beneficiului Legii nr. 10/2001, cata vreme nu contine nicio referire la modalitatea de aparare a dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor actiuni pe care solicitantul le-ar promova in justitie, cum este si actiunea in revendicare.
In caz contrar s-ar adauga nepermis la lege.
Daca legiuitorul ar fi inteles sa limiteze posibilitatea de aparare a unui drept fundamental (dreptul de proprietate), la un mijloc special de aplicabilitate limitata in timp, atunci ar fi facut-o in mod expres.
Mai mult, dispozitiile art. 2 alin. 2 din Lege nu sunt altceva decat o expresie a principiilor de drept comun continute in art. 480 Cod civil, dand vocatie titularului dreptului de a uza de toate mijloacele legale, administrative si judiciare pentru a obtine recunoasterea si protectia acestui drept intr-o maniera adecvata interesului sau.
Asadar, dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu cuprind nicio prevedere care sa impiedice promovarea unei actiuni in revendicare, pe drept comun, impotriva unor persoane fizice si nici nu putea sa impuna o astfel de limitare cata vreme aceasta lege nu reglementeaza obligatia unitatii detinatoare de a restitui un bun pe care nu il mai are in patrimoniu, bunul fiind instrainat in temeiul Legii nr. 112/1995.
Mai mult, mentioneaza recurentii - reclamanti ca, Legea nr.10/2001 nu impune, ca o conditie speciala de admisibilitate, ca inainte de formularea actiunii in revendicare, sa se formuleze actiunea in constatare a nulitatii contractului de vanzare cumparare incheiat in baza Legii nr. 112/1995 (asa cum gresit a retinut instanta de fond in pag.5 ultim aliniat din motivarea sentintei).
Recurentii au mai aratat ca desi Legea nr.10/2001 prevede si o faza judiciara, aceasta nu este suficienta pentru a asigura accesul efectiv la justitie, conform dispozitiilor art. 21 din Constitutie si art. 6 din CEDO, pentru ca nu se pot in discutie toate problemele de fapt si de drept, verificandu-se doar respectarea prevederilor Legii nr.10/2001.
Actiunea in revendicare urmareste redobandirea imobilului in integralitatea sa, in conditiile in care legea 10/2001 nu are aceeasi finalitate.
In opinia recurentilor - reclamanti, decizia criticata este nemotivata sub aspect legal, atata vreme cat tribunalul si-a restrans motivarea sentintei bazandu-se numai pe interpretarea data de catre Inalta Curte prin Decizia 33/2008, fara a analiza chiar prevederile Legii nr. 10/20011
Astfel, din cuprinsul Legii nr.10/2001 nu reiese ca aplicarea acesteia suprima actiunea in revendicare, ba mai mult, potrivit art. 47 (devenit art. 46 dupa republicare) persoana a carei actiune se afla pe rol la data aparitiei legii poate alege calea Legii nr. 10/2001, renuntand la judecarea cauzei sau solicitand suspendarea cauzei.
Acest text legal indruma (nu obliga) pe reclamantul dintr-o actiune pornita pe dreptul comun (art. 480 - 481 Cod civil), lasand la latitudinea sa daca renunta la judecarea acesteia, sau o suspenda pana la emiterea unei dispozitii/decizii de restituire/respingere, sau o continua, sau promoveaza alta actiune.
Cu atat mai mult, Legea nr. 10/2001 nu interzice nici pornirea unei astfel de actiuni in revendicare prin compararea titlurilor odata cu contestarea unei decizii/dispozitii nelegale si nici dupa eventuala pronuntare a unei hotarari definitive si irevocabile intr-o astfel de contestatie.
B. Instanta de apel a retinut faptul ca desi reclamantii invoca existenta unui "bun" in acceptiunea doctrinei C.E.D.O. si parata le poate opune existenta unui alt bun.
Considera ca si sub acest aspect Tribunalul a incalcat jurisprudenta C.E.D.O. in ceea ce priveste cazuri similare.
Astfel, si in cazul recurentilor - reclamanti se poate vorbi de faptul ca speranta legitima in recuperarea unui bun echivaleaza cu existenta acestui bun. Cu atat mai mult cu cat acordandu-se intaietate titlului paratei nu ar face decat sa prelungeasca un lung sir de nedreptati si de ingerinte in dreptul de proprietate al autorului meu si implicit in dreptul lor de proprietate.
In ceea ce priveste practica europeana, in cererile contra Romaniei judecate de C.E.D.O. (Horia Jean Ionescu contra Romaniei, Julescu contra Romaniei, Paduraru contra Romaniei, etc ... ), aceasta considera ca vanzarea de catre Stat a bunului altcuiva catre terti, chiar daca anterior confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociata cu absenta totala a despagubirilor, constituie o privare contrara art. 1 din Protocolul nr. 1.
De asemenea, in sentinta Paduraru (Cererea nr. 63252/2000), decizia din 1.12.2005, C.E.D.O. decide ca "actiunea in revendicare este o actiune petitorie imprescriptibila si tinde sa stabileasca direct existenta dreptului de proprietate al reclamantului".
In consecinta, nerespectarea acestui drept, atat in situatia in care persoanele indreptatite au urmat procedura administrativa obligatorie, cat si in situatia in care aceasta procedura nu a fost incheiata, ar constitui o incalcare a prevederilor art. 21 din Constitutie, care consacra accesul liber la justitie, a art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene si a art. 6 alin. 1 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, ratificata de Romania prin Legea nr. 30 din 18.05.1994.
Instanta de apel nu a facut decat sa intoarca sensul acestor Hotarari C.E.D.O. in favoarea paratei pregatind astfel terenul pentru o noua plangere la C.E.D.O.
Totodata recurentii - reclamanti, mai arata ca pentru a intari aplicabilitatea celor expuse mai sus , mentioneaza precizarea facuta de catre Curtea Constitutionala in Decizia nr. 145/2004: "Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile ".
Potrivit aceleiasi Hotarari C.E.D.O. pronuntata in cauza Sebastian Taub impotriva Romaniei s-a retinut, ca: "44. Chiar daca reclamantul nu a respectat procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, Curtea observa ca societatea pe actiuni Proprietate nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectiva a unei despagubiri. Prin urmare, Curtea considera ca privarea reclamantului de dreptul de proprietate asupra apartamentului .... combinata cu lipsa totala de despagubire, l-au facut sa suporte o sarcina disproportionate si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunului sau, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1"
C. Cat priveste titlul recurentilor - reclamanti, acesta este mai caracterizat, provine de la adevaratul proprietar (tatal acestora), este un titlu obtinut cu buna credinta si, deci, este preferabil titlului obtinut de parata care a cumparat in baza Legii nr. 112/1995.
Pentru a concluziona, recurentii - reclamanti considera ca au suferit o incalcare majora a dreptului de proprietate, prin lipsirea de bunul lor pentru o perioada foarte indelungata de timp, cu incalcarea flagranta a dispozitiilor Constitutiei (art. 8 - in vigoare la data preluarii si art. 44 in prezent), art. 480 - 481 Cod Civil si art. 1 din protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Cat priveste titlul acestora, acesta este mai caracterizat, provine de la adevaratul proprietar (tatal lor), este un titlu obtinut cu buna credinta si, deci, este preferabil titlului obtinut de intimatii - parati prin vanzare cumparare in baza Legii nr. 112/1995.
D. Mai mult, in cazul actiunilor in revendicare a unor imobile prin metoda compararii celor titlurilor de proprietate nu are importanta buna credinta pe care o invoca una dintre partile litigiului!
Parata nu poate invoca nici buna credinta in apararea titlului lui intrucat se afla pe calea actiunii in revendicare si nu pe calea unei actiuni in nulitate. Apararea chiar daca ar fi justificata, este insuficienta pentru a conduce la aprecierea titlului paratilor drept preferabil fata de cel pe care isi intemeiaza pretentiile recurentii - reclamanti.
Deci nu conteaza daca reclamantii au pornit o actiune in nulitatea contractului de vanzare cumparare al paratei si, cu atat mai mult nu are importanta daca o astfel de actiune este prescrisa din punct de vedere legal.
Criteriile legale pe care instanta trebuia sa le aiba in vedere de preferinta sunt mai multe: astfel ca titlul autorului reclamantilor (si implicit al acestora) este mai vechi decat al paratilor; are o data certa anterioara - fiind transcris inca din 1946 - de cand dreptul era transferat in patrimoniul autorului lor prin contractul de vanzare cumparare nr. 8172/1938; indeplinind cerintele de publicitate imobiliara ale vremii.
De asemenea dreptul acestora este dobandit cu buna credinta de la adevaratul proprietar.
Asadar, titlul acestora cumuleaza toate atributele unui titlu preferabil, nu doar acela de a fi dobandit cu buna credinta, iar acest aspect reiese din toate probele administrate in cauza si pe care instanta de fond nu le-a avut in vedere.
Recurentii - reclamanti mentioneaza faptul ca trebuie retinut si urmatorul aspect: fostul chirias are posibilitatea reala de a recupera o suma de bani echivalenta cu pretul actual pe piata imobiliara a imobilului respectiv (conform art. 50 alin. 3 si art. 501 din Legea nr.10/2001 republicata si modificata prin Legea nr.1/2009) mult mai mare decat cea platita initial pe imobilul respectiv la momentul cumpararii pe cand recurentii - reclamanti nu pot decat sa spere la unele actiuni la Fondul Proprietatea (a carei ineficacitate a fost constatata chiar de C.E.D.O. in repetate randuri).
Pentru a concluziona, considera recurentii - reclamanti ca au suferit o incalcare majora a dreptului de proprietate, prin lipsirea de bunul lor pentru o perioada foarte indelungata de timp, cu incalcarea flagranta a dispozitiilor Constitutiei (art. 8 - in vigoare la data preluarii si art. 44 in prezent), art. 480 - 481 Cod Civil si art. 1 din protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
In drept recurentii - reclamanti intemeiaza recursul pe dispozitiile art. 299 si urmatoarele, art. 304 pct. 9 Cod procedura civila precum si textele de lege aratate in cuprinsul motivelor de recurs.
La data de 19.11.2010 , prin serviciul registratura, intimata - parata D.V., a repus intampinare, prin care solicita respingerea recursului ca nefondat si mentinerea deciziei civile nr. 671A, pronuntata de Tribunalul Municipiului Bucuresti - Sectia a III-a Civila, pe care o considera temeinica si legala, pentru urmatoarele:
In fapt, recurentii, prin motivele de recurs, critica decizia 617A a Tribunalului Municipiului Bucuresti - Sectia a III-a Civila, pe care o considera ca netemeinica si nelegala si solicita admiterea recursului si pe fond mentinerea sentintei civile nr. 13136/2008, pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.
In motivele de apel, a criticat sentinta Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, ca fiind netemeinica si nelegala, deoarece instanta de fond pentru a pronunta o astfel de solutie a analizat in considerentele sentintei aspecte care erau straine cauzei (exemplu: - Decizia 369/16.07.2000 a Curtii de Apel Bucuresti). De asemenea, a analizat aspecte cu care nu a fost investita si nici nu au fost puse in discutie in sedinta publica - constatarea nulitatii a contractului de vanzare-cumparare nr. 269/112/1999.
Prin motivele de recurs, recurentii isi exprima nemultumirea ca instanta de apel a dat intaietate dispozitiilor Deciziei nr. 33/2008 ICCJ, fata de jurisprudenta C.E.D.O. sau a Constitutiei Romaniei. In cuprinsul sau, Decizia 33/2008 ICCCJ analizeaza aspectele de ordin general cu privire la aplicarea Legii nr.10/2001 - sens in care se poate arata ca din interpretarea acestor norme legale rezulta ca in situatia in care un imobil cu destinatie de Iocuinta a fost instrainat fostului chirias, rezolvarea actiunii formulate impotriva subdobanditorului nu se poate face in temeiul dreptului comun, prin cumpararea titlurilor de proprietate ci, numai in baza dispozitiilor Legi nr.10/2001.
Se impune astfel cercetate succesiv valabilitatea titlului cumparatorului, buna sa credinta si respectarea imperativa a dispozitiilor legii in vigoare la data instrainarii - ori succesorii fostului proprietar ni i-au contestat in nici un moment valabilitatea contractului nr. 269/112/1999 - incheiat intre intimata - parata si fosta unitate detinatoare.
Legea nr. 10/2001, prin art. 18, lit. c, stabileste ca in cazul in car au fost respectate dispozitiile Legii nr. 112/1995, cu ocazia instraina imobilului catre fostul chirias, restituirea in natura nu mai este posibila, in aceasta situatie fostii proprietari fiind despagubiti prin acordarea de masuri reparatorii in echivalent. Legea nr.10/2001 nu urmareste sa acord fostului proprietar deposedat abuziv un drept de optiuni ci reglementeaza situatiile juridice ale imobilelor care face obiectul sau. Art. 480 Cod Civil cum a fost interpretat de jurisprudenta si literatura de specialitate, nu garanteaza restituirea bunurilor in natura, fiindca este posibil sa existe cauze obiective care sa constituie un impediment in acest sens. Astfel persoana deposedata abuziv de bun nu ar putea sa obtina de despagubiri. Accesul la justitie nu implica si admiterea cererii.
Se apreciaza de catre recurenti ca decizia nr. 671A a tribunalului este motivata sub aspectul temeiului de drept deoarece tribunalul isi restrange motivarea numai sub aspectul Deciziei 33 a ICCJ, ceea ce este nefondat, avand in vedere ca in pag. 5 a considerentelor deciziei tribunalului se face referire la Legea 10/2001, precum si jurisprudenta C.E.D.O. si analizeaza.
B. Cu privire la al doilea motiv, instanta de apel nu incalca jurisprudenta C.E.D.O. cand arata ca "atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie sa creeze noi pagube disproportionate", persoanele care au dobandit cu buna credinta bunurile (si-n speta de fata buna credinta nu a fost rasturnata de recurenti prin neatacarea contractului de vanzare - cumparare nr. 269/112/1999) nu trebuie sa suporte responsabilitatile statului care a certificat acest bun. In motivarea recursului, recurentii invoca o speta contra Romaniei, judecate de C.E.D.O. din anul 2005 cu privire la actiunea in revendicare intemeiata pe art. 480 Cod civil, ori ICCJ prin Decizia 33/2008 face aplicarea principiului de drept, conform caruia concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale.
In ceea ce priveste motivul de recurs invocat de recurenti ca este o privare contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 a C.E.D.O. si jurisprudenta C.E.D.O., considera intimata - parata ca nu este suficient ca fostul proprietar sa se legitimeze cu titlul original de proprietate asupra imobilului revendicat ci si ca acest titlu sa fi fost reconfirmat cu efect retroactiv si irevocabil printr-o hotarare judecatoreasca, prin care sa se fi recunoscut nevalabilitatea titlului statului vanzator asupra imobilului si implicit existenta valabila si neintrerupta a bunului In patrimoniul reclamantilor, ceea ce in speta de fata nu este cazul.
Simpla afirmatie a recurentilor - reclamanti, din prezenta cauza, ca imobilul a fost preluat de stat in baza Decretului 92/1950 si neavand o hotarare definitiva si irevocabila de anulare a titlului statului nu inseamna ca au fost incalcat dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 - neexistand o hotarare definitiva si irevocabila de natura celor prevazute de art. 2 din Legea 10/2001.
Fata de cele aratate intimata - parata solicita respingerea recursului ca nefondat.
Constatandu-se legal investita si competenta sa solutioneze calea de atac promovata, Curtea, analizand actele si lucrarile dosarului si hotararea atacata prin prisma criticilor formulate si a dispozitiilor legale aplicabile, apreciaza ca recursul este fondat pentru urmatoarele considerente:
Calea de atac a recursului este intemeiata pe dispozitiile art. 304 pct. 9 cod procedura civila, reclamantii recurenti sustinand ca solutia instantei de apel este pronuntata cu aplicarea gresita a legii, invocand din aceasta perspectiva intreaga problematica a actiunilor in revendicare avand ca obiect imobile preluate abuziv in perioada regimului comunist, structurandu-si motivele de critica pe urmatoarele patru aspecte: admisibilitatea actiunii in revendicare fata de aparitia legii 10/2001, existenta unui bun in sensul CEDO in ceea ce priveste fostul proprietar, preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantilor fata de titlu infatisat de parata si n lipsa de relevanta a bunei credinte in cadrul unei actiuni in revendicare.
Cu privire la chestiune invocata de recurentii, referitoare la inadmisibilitatea actiuni in revendicare dupa intrarea in vigoare a Legii nr.10/2001, Curtea constata ca instanta de apel a facut o corecta aplicare a celor statuate de instanta suprema pe acest aspect, pe calea unei decizii pronuntate intr-un recurs in interesul legii cu luarea in considerare a dispozitiilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a jurisprudentei create prin aplicarea acesteia.
Avand in vedere ca imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de catre stat in perioada regimului comunist, in baza Decretului nr.92/1950, Curtea constata ca instanta suprema s-a pronuntat asupra acestei chestiuni pe calea unei decizii in interesul legii, este vorba de decizia civila nr 33/2008, care, potrivit prevederilor art. 330 indice 7 alin 3 Cod procedura civila, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, are caracter obligatoriu pentru instantele de judecata sub aspectul solutionarii problemelor de drept.
Inalta Curtea de Casatie si Justitie a statuat ca, desi nu exista un drept de optiune pentru persoanele indreptatite la retrocedarea proprietatilor imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu inseamna ca actiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozitiile Legii nr. 10/2001. Facand aplicarea regulii generale de drept, in sensul ca specialul deroga de la general, instanta suprema a stabilit ca in concursul dintre Legea nr. 10/2001 si actiune in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil, are prioritate legea speciala de reparatie. In acelasi timp, instanta suprema a aratat ca, neexcluzand de plano posibilitatea exercitarii actiunii in revendicare, datorita deficientelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, actiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, pana la o eventuala interventie legislativa care sa inlature neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Astfel, instanta suprema recunoaste necesitatea de a acorda prioritate Conventiei in cadrul unei actiuni in revendicare in ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Conventiei, o solutie contrara mergand catre ideea unei privari de proprietate precum si a unei incalcari a dispozitiilor art. 6 din CEDO, care consacra dreptul la un proces echitabil si care are drept componenta de baza accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretentiei reclamantului.
Din decizia Inaltei Curti se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Conventiei in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor Legii nr. 10/2001 in speta dedusa judecatii, securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, sa nu se aduca atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Din aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unei bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta la celorlalte chestiuni, anterior enumerate.
Curtea constata ca instanta de apel a dat in mod corect relevanta acestor criterii de analiza impuse de instanta suprema, retinand ca reclamantii, in calitate de mostenitori ai fostului proprietar nationalizat au urmat procedura Legii nr.10/2001, formuland notificare in conditiile art.22 din acest act normativ, care a fost solutionata favorabil prin emiterea unei dispozitii de restituire partiala a imobilului, cu exceptia apartamentelor instrainate potrivit dispozitiilor Legii nr.112/1995. Avand in vedere ca pe calea procedurii administrative a sistemului reparatoriu reglementat de Legea nr.10/2001, reclamantilor li s-a recunoscut calitatea de proprietar asupra imobilului, Curtea constata ca cele retinute de instanta de apel sub aspectul existentei unui bun in patrimoniul reclamantilor corespund dispozitiilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum au fost interpretate in jurisprudenta Curtii precum si cu cele statuate de Inalta Curte prin decizia pronuntata in interesul legii.
In ceea ce priveste cel de-al doilea criteriu referitor la neconventionalitatea Legii nr.10/2001, instanta suprema a statuat in decizia anterior mentionata ca reprezinta un aspect ce trebuie examinat in raport de particularitatile concrete ale fiecarei cauze in parte.
Coroborand dispozitiile art.18 ali.1 lit. c cu art.20 al.2 si art.26 al.1 din Legea nr.10/2001, in ipoteza in care imobilul preluat abuziv a fost vandut de catre chiriasi potrivit dispozitiilor Legii nr.112/1995, entitatea competenta sa solutioneze notificarea (in prezent Primaria Municipiului Bucuresti), va acorda masuri reparatorii prin echivalent, acestea putand consta fie in bunuri sau servicii, fie in despagubiri calculate potrivit dispozitiilor Legii nr.247/2005 titlul VII. Avand in vedere ca este de notorietate ca modalitatea acordarii masurilor reparatorii prin echivalent sub forma bunurilor sau serviciilor in compensare nu-si gaseste aplicabilitate practica, inseamna ca in cazul de fata se impune acordarea de despagubiri la valoarea de piata a apartamentului in litigiu, sens in care Primaria Municipiului Bucuresti a emis o dispozitie motivata de propunere a acordarii despagubirilor, urmand a inainta dosarul la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, potrivit dispozitiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pe langa aceasta Comisie, s-a infiintat Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor careia i s-a acordat competenta de a valida sumele finale de plata si de a emite titluri de plata sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnati pentru stabilirea valorii bunurilor.
Astfel, in speta, reclamantilor li s-a propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent (sub forma despagubirilor banesti), in conditiile prevederilor legii 247/2005, titlul VII pentru apartamentele are au fost vandute in baza Legii nr.112/1995. In functie de valoarea stabilita de Comisia Centrala, pe baza titlurilor de despagubire, care incorporeaza dreptul de creanta al persoanelor indreptatite asupra statului, la optiunea detinatorului, se vor emite fie titluri de plata in limita sumei de 500.000 ron fie actiuni la Fondul Proprietatea.
In vederea platii despagubirilor stabilite de Comisia Centrala a fost infiintat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul sau fiind constituit in majoritate din active ale statului la diferite intreprinderi. Desi actiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursa, pana in prezent nu exista nicio dovada ca acest fond ar fi inceput sa functioneze de o maniera care sa fie considerata echivalenta cu acordarea unei despagubiri efective, cum statueaza Curtea Europeana a Drepturilor Omului in hotararea pronuntata in cauza Faimblat contra Romaniei. In orice caz, listarea la bursa a Fondului proprietate reprezinta o initiativa de eficientizare a sistemului reparator instituit de legea 10/2001, aspect caruia instanta de apel intelege sa-i dea relevanta cuvenita in actualul context legislativ.
Examinarea celorlalte criterii referitoare la respectarea principiului stabilitatii circuitului civil si a principiului bunei credinte a fostului chirias, cumparator al apartamentului in baza legii 112/1995, trebuie sa se realizeze luand in considerare si pozitia paratului, in sensul daca acesta se poate prevala de un bun conform prevederilor art. 1 din Protocolul Aditional nr 1 la CEDO.
In mod corect, instanta de apel a retinut ca parata este actualul titular al dreptului de proprietate asupra apartamentului, contractul de vanzare cumparare incheiat in temeiul dispozitiilor Legii nr.112/1995 nefiind contestat in justitie sub aspectul validitatii in conditiile prevederilor art. 45 din legea 10/2001, ceea ce indreptateste concluzia ca intimata parata este beneficiarul unui bun, intrand sub protectia oferita de dispozitiile conventionale anterior mentionate.
Intr-o a astfel de situatia, in care ambele parti litigante se pot prevala de existenta unui bun in patrimoniul lor, instanta suprema, dand eficienta regulilor dreptului comun in materia revendicarii imobiliare, principii care de altfel au stat si la baza sistemului reparatoriu instituit de legea speciala, a statuat ca in cazul in care exista o imposibilitate fizica sau juridica de restituire a bunului in patrimoniul revendicantului, dreptul acestuia se converteste in despagubiri. Pe cale de consecinta, Curtea, fata de prevederile art. 330 indice 7 alin 4 Cod procedura civila, care consacra caracterul obligatoriu al deciziilor pronuntate in interesul legii sub aspectul solutie date problemelor de drept, apreciaza ca reclamantii recurenti au un drept de creanta, contand in valoarea reala de piata a apartamentului revendicat, care se bucura de protectia oferita de dispozitiile art 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la CEDO.
Pentru aceste motive, Curte apreciaza ca actiunea in revendicare este admisibila dar nu poate fi considerata intemeiata, reclamantilor recunoscandu-li-se existenta unui bun sub forma dreptului de creanta si de a dreptului real, de proprietate.
In ceea ce priveste cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la existenta unui bun in patrimoniul partilor, Curtea considera ca prin analiza intreprinsa anterior, a raspuns deja acestor critici.
Faptul ca Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in numeroase cauze instrainarea imobilului, in baza Legii nr.112/1995, chiar anterioara confirmarii definitive, pe cale judiciara, a dreptului de proprietate a fostului proprietar, combinata cu absenta unei reparatii echitabile, reprezinta o ingerinta contrara prevederilor art. 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO nu este de natura sa conduca la o alta concluzie. Pentru fundamentarea acestei opinii, Curtea are in vedere faptul ca tot Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca actualii proprietari ai imobilelor care le-au cumparat in baza Legii nr.112/1995 nu trebuie pusi in situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului, care ii revine acestuia pentru abuzurile comise in perioada regimului comunist, in conditiile au dobandit cu buna credinta imobilul. De asemenea Curtea are in vedere si semnificatia conferita actiunii in revendicare de instanta suprema, potrivit deciziei civile nr.33/2008, in sensul ca este un remediu menit sa acopere deficientele sistemului reparator al legii 10/2001(care il fac incompatibil cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului), astfel ca solutia actiunii in revendicare trebuie sa fie data cu observarea modalitatii de acordare a masurilor reparatorii de catre legiuitor in cadrul legii speciale. In egala masura, Curtea are in vedere si faptul ca fostii proprietari au la dispozitie calea actiunii in despagubiri, reprezentate de valoarea reala de piata a imobilelor neretrocedate in natura, demers judiciar validat de practica judiciara, astfel ca actiunea in pretentii anterior mentionata reprezinta o procedura judiciara caracterizata prin certitudine sub aspectul admisibilitatii, devenind in aceste conditii o modalitate legala si reala pentru fostul proprietar, de obtine o reparatie echitabila, care sa raspunda principiului proportionalitatii atat sub aspectul cuantumului despagubirii cat si din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, reclamantii au sustinut preferabilitatea titlului lor, in principal pe motivul dobandirii imobilului de la adevaratul proprietar. Curtea nu contesta justetea acestei afirmatii, insa in acelasi timp contata ca reclamantii nu au inteles sa uzeze de prevederile art 45 din Legea nr.10/2001, in baza carora ar fi putut solicita in termenul special de prescriptie, constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare prin care intimata parata a dobandit apartamentul in litigiu. Prin expirarea acestui termen, actul de instrainare care reprezinta titlul de proprietate al intimatei parate s-a consolidat, astfel ca la acest moment si in acest context procedural valabilitatea sa nu poate fi pusa in discutie.
De asemenea Curtea nu neaga sustinerile reclamantilor ca au suferit o incalcare a dreptului de proprietate dar totodata observa ca exista mijloace legale pentru remedierea acestei ingerinte la care au fost supusi recurentii: pe de o parte exista sistemul reparator al Legii nr.10/2001, care este in proces de eficientizare, prin listarea la Bursa a Fondului Proprietatea, iar pe de alta parte, reclamantii pot uza de caile dreptului comun, formuland o actiune in despagubiri pentru a obtine valoarea reala de circulatie a imobilului.
Cu privire la ultimul motiv de recurs, referitor la gresita relevanta pe care instanta de apel a acordat-o bunei credinte a intimatei parate in cadrul actiunii in revendicare, Curtea retine faptul ca in contextul unei actiuni in revendicare imobiliare clasice, buna credinta nu are relevanta in operatiunea de comparare a titlurilor infatisate de parti, acest lucru explicandu-se prin faptul ca instanta verifica doar legalitatea transmiterii dreptului de proprietate, nu valabilitatea titlurilor partilor din perspectiva conditiilor de validitate reglementate de lege, precum si prin efectul specific al actiunii in revendicare, in sensul ca in caz de admitere instanta nu se pronunta asupra nevalabilitatii titlului paratului, anulandu-l ci doar admitand actiunea, obliga la restituirea bunului. Admiterea actiunii in revendicare nu determina anularea titlului de proprietate al paratului ci duce doar la ineficientizarea acestuia. Buna credinta reprezinta o aplicare a principiului validitatii aparentei in drept si-si gaseste aplicarea in materia nulitatii actului juridic, salvand actul de nulitate si permitand dobanditorului cu titlu oneros de buna credinta sa pastreze bunul.
In cazul in care revendicarea are ca obiect un imobil preluat abuziv, aceasta actiune beneficiaza de un regim juridic special, in sensul ca solutionarea acestei actiuni se realizeaza cu observarea criteriilor speciale stabilite de instanta suprema prin decizia civila nr 33/2008. In cadrul acestora, o importanta aparte se acorda bunei credinte a fostului chiriasi, cumparator in baza legii 112/1995, Inalta Curte facand trimitere la cele statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Raicu. Aceasta conceptie este in acord cu solutia data de legea 10/2001 in ipoteza in care chiriasul se dovedeste a fi de buna de credinta iar contractul sau de vanzare cumparare s-a consolidat fie prin expirarea termenului de prescriptie pentru constatarea nulitatii absolute fie prin respingerea irevocabila a actiunii cu acest obiect. Avand in vedere ca exceptia dobanditorului de buna credinta cu titlu oneros reprezinta o aplicare a teoriei proprietarului aparent, ce conduce la validarea actului de instrainare, care se impune a fi examinata in cadrul unei actiuni in revendicare, potrivit celor statuate de instanta suprema in susmentionata decizie, Curtea apreciaza ca a raspuns acestei chestiuni invocate de parata in sustinerea ultimului motiv de recurs.
In finalul motivelor de recurs reclamantii au invocat faptul ca fostii chiriasi au posibilitatea sa obtina , in conditiile art. 50 din Legea nr.10/2001, pretul de piata al imobilului pe care l-au pierdut in urma admiterii actiunii in constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare. De asemenea Curtea retine ca aceasta reglementare, menita sa asigure fostilor chiriasi o reparatie echitabila, nu este de natura sa conduca la o alta concluzie, in conditiile in care fostii proprietari au posibilitatea legala si reala sa obtina valoarea reala de circulatie a imobilului pe calea actiunii in despagubiri indreptata impotriva statului, iar dispozitiile art. 50 din Legea nr.10/2001 stabilesc unele distinctii care nu permit in toate cazurile obtinerea unei despagubiri de catre fostii chiriasi egale cu valoarea de piata a imobilului. Pentru fundamentarea acestei conceptii, Curtea are in vedere si faptul ca instanta suprema prin decizia civila nr.33/2008 a statuat in sensul ca aplicarea dreptului comun nu se poate face decat cu respectarea drepturilor aparate de Conventie apartinand altor persoane.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, fata de prevederile art. 312 cod procedura civila, va respinge recursul ca nefondat.
2