Admiterea actiunii in revendicare a fostului proprietar al imobilului in conditiile existentei unei hotarari irevocabile prin care anterior fusese admisa actiunea in revendicare a reclamantului in contradictoriu cu reprezentantul statului
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.33843/3/2008- DECIZIA CIVILA NR.215 A/22.03.2010)
Prin cererea inregistrata la data de 23 iulie 2007 pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti reclamantii Z.I. si Z.B.J. au chemat in judecata pe paratii I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. si C.D.S. solicitand obligarea acestora din urma sa lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul proprietatea reclamantilor situat in B., Calea G., nr. 47-49, parter, corp C, sector 1, imobil care se afla in posesia paratilor, si sa dispuna notarea in carte a funciara a interdictiei de instrainare a imobilului, pe perioada desfasurarii prezentului proces, cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinta civila nr. 7817 din 9 iunie 2008 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti in dosarul nr. 14974/299/2007 s-a admis exceptia necompetentei materiale si s-a declinat competenta solutionarii cauzei privind pe reclamantii Z.I., Z.B.J. si pe paratii I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. si C.D.S., in favoarea Tribunalului Bucuresti - Sectia Civila.
Prin sentinta civila nr. 1729 F din 17 noiembrie 2008, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila a respins ca neintemeiata actiunea formulata de reclamantii Z.I. si Z.B.J., in contradictoriu cu paratii I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. si C.D.S..
Pentru a se pronunta astfel instanta a retinut ca paratii, fosti chiriasi, au cumparat in baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat in B. str. Calea G. nr. 47 - 49, corp C, sector 1, cu contractul de vanzare-cumparare nr. 779/112/1997, contract in privinta caruia instanta a retinut ca este valabil incheiat, cata vreme nu s-a facut dovada ca ar fi fost anulat prin vreo sentinta definitiva si irevocabila, in conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale. Astfel, conceptul de norma speciala este dat de existenta a doua reglementari diferite, care vizeaza acelasi raport juridic. Nu exista nici o ratiune pentru a considera ca restituirea in natura ar fi obligatorie in toate cazurile, iar imprejurarea ca norma speciala deroga de la norma generala ar viza numai modalitatea de obtinere a acestei restituiri in natura de catre fostii proprietari, respectiv urmand procedura speciala prevazuta de Legea nr. 10/2001 sau printr-o actiune in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun.
In consecinta, actiunea reclamantilor nu poate fi solutionata facand abstractie de reglementarile speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate si modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabila fiind cu prioritate norma speciala, care prevede acordarea de despagubiri. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, in cazul in care imobilul a fost vandut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinta, trecute in proprietatea statului, cu modificarile ulterioare, persoana indreptatita are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piata corespunzatoare a intregului imobil, teren si constructii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 18 lit. c din acelasi act normativ, masurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent, in cazul in care imobilul a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor legale. Din aceste reglementari legale, rezulta ca legiuitorul a inteles sa acorde preferabilitate titlului fostilor chiriasi, care au cumparat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Impotriva acestei sentinte pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila a declarat apel reclamanta Z.B.J., prin care aceasta a criticat hotararea ca fiind netemeinica si nelegala, solicitand admiterea apelului, desfiintarea in totalitate a sentintei apelate, iar pe fondul cauzei, sa se admita actiunea in revendicare si sa se dispuna obligarea paratilor sa le lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul proprietate a reclamantilor situat in B., Calea G. nr. 47-49, parter, corp C, sectorul 1, si obligarea paratilor la plata cheltuielilor de judecata, constand in onorariu de avocat precum si orice alte cheltuieli prilejuite de ducerea acestui proces, cheltuieli efectuate atat in fata instantei de fond cat si in apel.
La data de 16 aprilie 2009 a formulat apel impotriva aceleiasi sentinte si Z.I., considerand ca sentinta apelata este nelegala si netemeinica.
Prin motivele de apel comune depuse la dosar, apelantii au solicitat primei instante sa constate ca titlul de proprietate al acestora asupra apartamentului in litigiu este preferabil titlului paratilor, deoarece acesta din urma provine de la un neproprietar, actiunea in revendicare formulata fiind intemeiata pe dispozitiile art. 480 si urmatoarele Cod civil.
In primul rand, prima instanta a comis o greseala, constatand ca titlu apelantei l-ar reprezenta doar decizia civila nr. 546A din 2 octombrie 2000 a Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila.
Asadar, prima instanta a apreciat in mod gresit ca in speta ar fi aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001, neavand in vedere ca apelantii au redobandit posesia de la stat anterior aparitiei Legii nr. 10/2001, iar nu in temeiul acestei legi. De altfel, aceste aspecte nici nu au fost puse in discutie de instanta de judecata in cadrul dezbaterilor.
Asadar hotararea instantei de fond este netemeinica si nelegala deoarece a aplicat gresit legea cand a statuat ca in speta ar fi incidente dispozitiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Apelantii mai invedereaza faptul ca decizia civila nr. 546A din 2 octombrie 2000, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila, in dosarul nr. 3644/2000, decizie prin care a fost admisa in mod definitiv actiunea acestora in revendicare, a fost pronuntata in octombrie 2000, deci inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, prin cererea de chemare in judecata introdusa la data de 15 octombrie 2004 la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, s-a solicitat constatarea nulitatii absolute a trei dintre cele cinci contracte de vanzare - cumparare, reclamantii solicitand ca instanta sa constate nulitatea absoluta a contractelor de vanzare-cumparare nr. 681/112/1997, nr. 237/112/1997 si nr. 13/112/2001 incheiate intre SC R.V. SA, in calitate de vanzatoare si parati, in calitate de cumparatori.
Prima instanta, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti prin sentinta civila nr. 2945 din 17 februarie 2006 pronuntata in dosarul nr. 18040/299/2004 (in format vechi 18873/2004) a dispus respingerea cererii de chemare in judecata, motivand ca, in temeiul art. 46 alin. 5 (actualmente art. 45 alin. 5) din legea nr. 10/2001, actiunea apelantilor ar fi prescrisa.
Instanta de apel, prin decizia civila nr. 1357 din 8 septembrie 2006, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila, in dosarul nr. 18040/299/2004, a respins apelul, inlaturand toate criticile formulate de catre apelanti.
Acestia au declarat recurs impotriva acestei decizii, recurs ce a facut obiectul dosarului nr. 18404/299/2004 al Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civila si fost admis.
Instanta de recurs a concluzionat in esenta ca Legea nr. 10/2001 nu este aplicabila in prezenta cauza si, in consecinta, actiunea apelantilor este imprescriptibila: "imobilul in litigiu, nefacand parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu i se pot aplica nici dispozitiile art. 46 alin. 5 din acelasi act normativ, privind prescriptia dreptului la actiune, eronat retinute de catre instanta de fond, ceea ce atrage incidenta motivului de recurs prevazut de art. 304 cpt. 9 Cod de procedura civila.
Prin sentinta civila nr. 17249 din 12 decembrie 2007, pronuntata in fond dupa casare, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, dupa ce a constatat ca paratii au fost de rea-credinta la incheierea contractelor a caror nulitate au solicitat-o a dispus admiterea cererii de chemare in judecata si constatat nulitatea absoluta a contractelor de vanzare-cumparare nr. 681/112/1997, nr. 237/122/2001 si nr. 13/112/2001 incheiate intre SC R.V. SA, in calitate de vanzator, si parati, in calitate de cumparatori.
Impotriva acestei sentinte au declarat apel M.B. prin P.G., J.M., J.M., J.G., I.V., I.E. si N.I., apel ce a facut obiectul dosarului nr. 7978/299/2007 al Tribunalului Bucuresti - Sectia a V-a Civila.
Instanta de apel, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila, prin decizia civila nr. 946 A din 16 iunie 2008 a dispus respingerea apelurilor apelantilor-parati, iar impotriva aceste decizii si impotriva sentintei civile nr. 17249 din 12 decembrie 2007 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, in dosarul nr. 7978/299/2007, apelantii-parati au declarat recurs.
Recursul a facut obiectul dosarului nr. 7978/299/2007 al Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a IV-a Civila, instanta de recurs, prin decizia civila nr. 475 din 17 martie 2009 dispunand respingerea recursului si mentinerea solutiilor primei instante, cu aceeasi motivare ca actiunea apelantilor de anulare a contractelor de vanzare-cumparare anterior mentionate nu intra sub incidenta Legii nr. 10/2001.
Examinand sentinta apelata si probele administrate in raport de criticile de apel formulate si de prevederile legale incidente in cauza, Curtea constata urmatoarele:
Curtea considera in prealabil ca se impune a se preciza ca a fost legal investita cu judecarea unor cereri de apel, avand in vedere dispozitiile art. 282-2821 C.proc.civ. raportate la valoarea imobilului revendicat stabilita prin expertiza in cauza, valoare ce depaseste plafonul de 100.000 lei (1 miliard ROL) stabilit in privinta litigiilor evaluabile in bani de aceste prevederi legale la care intimatii au facut referire prin intampinare pentru o eventuala recalificare a caii de atac ca fiind recurs.
De asemenea, nu pot fi primite sustinerile intimatilor in legatura cu nulitatea caii de atac exercitate pentru nemotivarea sa in cadrul cererii de apel, tinand seama ca in cauza a fost respectat termenul de depunere a motivelor de apel prevazut de art. 287 alin.2 C.proc.civ., aceste sustineri fiind oricum fara niciun suport legal in conformitate cu dispozitiile art. 292 alin.2 C.proc.civ. care impun instantei de apel, in caz de nemotivare a apelului sa se pronunte, in fond, pe baza celor invocate la prima instanta.
Prin urmare, analizand criticile de apel comune formulate de apelantii-reclamanti in cauza, vizand exclusiv modul de solutionare al cererii de revendicare de catre prima instanta, Curtea le apreciaza ca fiind fondate pentru considerentele expuse in continuare.
Tribunalul a avut in vedere la pronuntarea solutiei regula de drept conform caruia concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, retinand astfel in cauza incidenta Legii nr. 10/2001, cu toate consecintele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulata de reclamanti.
De altfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectiile Unite s-a statuat ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil, caci ar insemna sa se incalce principiul specialia generalibus derogant.
Pe de alta parte, Curtea constata ca prin dispozitiile Legii nr. 1/2009, act normativ intrat in vigoare ulterior, s-a prevazut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect retinut deja si prin decizia aratata, in interpretarea textelor legale anterioare.
Trebuie insa remarcat ca si intr-o asemenea ipoteza, in care imobilul ar intra sub incidenta legii speciale de reparatie, prin aceeasi decizie mai sus aratata, Inalta Curte a sesizat faptul ca in procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, in absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei, prioritatea normei din Conventie, care, fiind ratificata prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, asa cum se stabileste prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentala.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei actiuni intemeiate pe dreptul comun ca si un remediu efectiv, care sa acopere, pana la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale, Inalta Curte a mai retinut ca nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, in toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare, caci este posibil ca reclamantul intr-o atare actiune sa se poata prevala la randul sau de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.
Este adevarat ca legea speciala se refera si la relatia persoanelor indreptatite la masuri reparatorii si subdobanditorii acestora, carora le permite sa pastreze, imobilele in anumite conditii expres prevazute, situatie in care, dupa epuizarea cailor procedurale oferite de legea speciala de reparatie, reclamantii nu ar mai putea obtine restituirea in natura, ci doar masuri reparatorii in echivalent.
Curtea retine insa in prezenta cauza ca prin decizia civila nr. 546A din 2 octombrie 2000 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila, in dosarul nr. 3644/2000, a fost admisa in mod definitiv actiunea in revendicare a reclamantilor in speta formulata in contradictoriu cu C.G.M.B. si S.C. R.V. S.A., privind imobilul situat in B., Calea G. nr. 47-49, sectorul 1.
Referitor la inopozabilitatea acestei decizii, invocata de parati in cauza si retinuta de prima instanta in considerentele hotararii apelate, Curtea apreciaza ca, desi o asemenea hotarare judecatoreasca produce efecte, fara indoiala, numai intre partile litigante, modificand doar situatia juridica dintre acestea prin aplicarea unor norme legale in raport de imprejurarile de fapt existente, fara a da nastere la drepturi sau obligatii in beneficiul sau in sarcina tertilor care nu au fost atrasi in proces, hotararea poate fi totusi invocata ca mijloc de dovada, iar ceea ce se invoca intr-o actiune in revendicare de drept comun, cum este actiunea de fata, nu este caracterul absolut al titlului ci prezumtia de proprietate decurgand din existenta sa.
In plus, analizand relevanta hotararii prin prisma jurisprudentei C.E.D.O., se constata ca, pentru a exista o protectie a unui drept subiectiv al persoanei indreptatite in sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la Conventie, este necesar, sa fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat in patrimoniul sau, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscuta printr-o hotarare judecatoreasca sau pe calea unor masuri legislative de restituire, concretizand in patrimoniul partii, existenta unei sperante legitime de redobandire a bunului in materialitatea sa.
Este de necontestat ca in raport de aceasta decizie reclamantii au un bun, situatie in care acestia pot pretinde protectia dreptului lor de proprietate si valorificarea sa inclusiv prin intermediul prezentei actiuni.
Acest aspect a fost recunoscut si prin Decizia civila nr. 495R/2.03.2007 pronuntata in dosarul nr. 18404/299/2004 al Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civila, decizie prin care s-a statuat ca "apelantii au redobandit proprietatea asupra imobilului in litigiu in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ. si nu in urma parcurgerii procedurii de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001", avandu-se in vedere ca "la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul in litigiu era restituit, prin decizia civila nr. 546A/2.10.2000 definitiva si executorie, nemaifacand obiectul acestei legi care nu poate produce efecte retroactiv".
Se observa in plus ca, prin decizia sus-mentionata, opozabila de aceasta data si intimatilor-parati care au fost parti si in procesul anterior, instanta de recurs a concluzionat, in esenta, ca Legea nr. 10/2001 nu este aplicabila in cauza, "imobilul in litigiu, nefacand parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001".
Efectul pozitiv al acestei hotararii definitive si irevocabile - in sensul ca ce s-a transat deja jurisdictional reprezinta realitatea raportului de drept adus in fata instantei - se impune noii situatii litigioase deduse judecatii, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparatie, ca o consecinta a admiterii a cererii de revendicare indreptate de reclamanti impotriva C.G.M.B., intrand in puterea lucrului judecat.
Curtea are in vedere in acest sens si jurisprudenta constanta a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin.1 din Conventie, ce trebuie interpretat in lumina preambulului Conventiei, care afirma preeminenta dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat in jurisprudenta CEDO fiind principiul securitatii raporturilor juridice.
Sunt deci intemeiate criticile apelantilor-reclamanti privind gresita aplicare a Legii nr. 10/2001 in speta in raport de cele statuate prin hotararile definitive pronuntate anterior intre aceleasi parti.
In pricina de fata, Curtea retine deci ca prima instanta a fost investita cu o actiune in revendicare de drept comun, avand ca obiect un imobil preluat de stat fara titlu valabil, indreptata impotriva fostilor chiriasi, cumparatori de la stat ai imobilului revendicat, in baza Legii nr.112/1995.
In concursul dintre apelantii reclamanti si intimatii parati Curtea observa ca primii se afla in posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv si in mod nerevocabil, prin recunoasterea nevalabilitatii preluarii imobilului de catre stat, si, admiterii cererii in revendicare in contradictoriu cu C.G.M.B., si, implicit, se impune recunoasterea existentei valabile si neintrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului in patrimoniul sau.
Totodata, demersurile actuale de recuperare a bunului in materialitatea sa sunt consecinta directa a incalcarii dreptului de proprietate, prin preluarea abuziva realizata de stat, prin vinderea imobilului catre terti si, in acelasi timp, prin absenta oricarei reparari concrete a prejudiciului suferit de reclamanta, care sa puna capat acestei incalcari.
In acelasi timp, intimatii-parati detinatori ai unui titlu asupra imobilului in litigiu, respectiv contractul de vanzare-cumparare nr. 779/112/1997, dispun, la randul lor, de un "bun", Curtea neputand ignora in acest context nici imprejurarea ca prin Legea nr. 1/2009 s-a stabilit si opozabilitatea ca titluri de proprietate a contractelor de vanzare-cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 112/1995 (art. I pct.11).
Astfel, intrucat partile litigante aratate detin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, si au un "bun", in sensul art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in conflictul dintre ele, Curtea va recunoaste, dreptul apelantilor reclamanti de a li se restitui bunul imobil, asupra caruia, li s-a recunoscut de catre instantele judecatoresti, cu efect retroactiv si nerevocabil, dreptul de proprietate.
Curtea observa ca intr-o asemenea situatie s-a considerat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului ca "in contextul legislativ roman care guverneaza actiunile in revendicare imobiliara si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vanzarea de catre stat a unui bun al altuia unor terti de buna credinta, chiar daca aceasta este anterioara confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, insotita de lipsa totala de despagubiri, se analizeaza intr-o privare de bunuri" (cauza Strain contra Romaniei), privatiune contrara articolului 1 al Protocolului nr. 1, in conditiile in care "dreptul roman in vigoare la vremea respectiva si in special legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despagubire efectiva pentru asemenea privatiuni" (cum s-a statuat si in cauza Porteanu contra Romaniei).
In evaluarea proportionalitatii masurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, insa si de asigurarea unui just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului, intelese, in materia dreptului la respectarea proprietatii, sub forma unei compensari rezonabile, proportionale a deposedarii, prevazuta ca atare in legislatia nationala.
In aceste circumstante, restituirea in natura se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vanzarea imobilului reclamantilor catre chiriasi, vanzare ce reprezinta o ingerinta in dreptul de proprietate al apelantilor-reclamanti.
Pe de alta parte, in jurisprudenta actuala a Curtii, s-a retinut ca, in ipoteza in care paratul din actiunea in revendicare detine un "bun", in sensul Conventiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdaunarii sale integrale, proportionale, prin efectul exercitarii actiunii in evictiune intemeiata pe dispozitiile art.1337 si urmatoarele Cod civil, evictiune intervenita, in speta, ca urmare a admiterii cererii in revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a cailor de atac interne, in sensul art.35 din Conventie, ca o conditie de a te plange Curtii pentru o pretinsa incalcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor si Tudor contra Romaniei).
In acest context, analizand doctrina si jurisprudenta interne in materie, Curtea Europeana a retinut, in cauza, caracterul concret, eficient si accesibil al actiunii in garantie pentru evictiune, intemeiata pe Codul civil. De mentionat ca instanta de contencios european a avut in vedere implicit atat sistemul reparator instituit de legea speciala, cat si dreptul comun, constatand ca persoana interesata poate obtine cel putin pretul platit reactualizat sau chiar o despagubire la valoarea de piata, dar si plata imbunatatirilor aduse bunului.
In conditiile in care intimatii-parati I.V. si I.E. nu au sesizat in prezenta cauza instanta cu o cerere de chemare in garantie a statului, nimic nu ii impiedica pe acestia sa solicite dezdaunarea cu privire la bunul de care au fost evinsi, ulterior, in conditiile sesizarii instantei competente cu o cerere avand acest obiect.
Curtea retine totodata ca ceilalti intimati, parati in cauza, nu au exhibat vreun titlu de proprietate prin care sa combata dreptul de proprietate pretins de reclamanti.
In consecinta, in temeiul art. 296 C.proc.civ., Curtea va admite apelul si va schimba in tot sentinta apelata in sensul ca va admite cererea de revendicare imobiliara si ii va obliga pe parati sa le lase reclamantilor in deplina proprietate si posesie imobilul in litigiu.