Actiunea in revendicare ce are ca obiect un imobil preluat de stat trebuie solutionata cu respectarea criteriilor stabilite de decizia 33/2008, dar si in raport de reglementarile internationale
Domeniu - revendicare
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.2438/3/2011 - DECIZIA CIVILA NR.249 A/14.06.2012)
Prin cererea inregistrata la data de 10.02.2009 pe rolul Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti sub nr. 1598/300/2009, reclamantii C.A. si R.S.A. au chemat in judecata paratii D.I., H.G.E., N.LE., T.I. si M.B., prin P.G., solicitand ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna: 1. sa se constate ca statul nu a avut niciodata si nici nu are titlu valabil asupra imobilului situat in Bucuresti, str. L. nr. 14, sectorul 2; 2. obligarea paratilor persoane fizice sa lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul sus mentionat compus din teren in suprafata de 350 m.p. si constructie in suprafata de 200 m.p., compusa din trei camere, dependinte si subsol.
La data de 30.03.2009, parata N.L. a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea actiunii si, totodata a invocat exceptia de necompetenta materiala si exceptia de inadmisibilitate a cererii. In subsidiar, parata a formulat cerere de chemare in garantie a M.B., a S.C. R. S.A. si a M.F.P..
La data de 13.04.2009, chematul in garantie M.B., prin P.G., a formulat intampinare la cererea de chemare in garantie depusa de parata N.L., prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive. In subsidiar, a chemat in garantie M.F.P..
La data de 22.04.2009, paratul D.I. a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea actiunii si, totodata a invocat exceptia de necompetenta materiala si exceptia de inadmisibilitate a cererii. In subsidiar, paratul a formulat cerere de chemare in garantie a M.B., a S.C. A. S.A. si a M.F.P..
La data de 27.04.2009, chematul in garantie M.F.P. a formulat intampinare la cererea de chemare in garantie formulata de parata N.L., prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive cu privire la restituirea valorii de circulatie a imobilului.
La data de 11.08.2009, chematul in garantie M.B., prin P.G., a formulat intampinare la cererea de chemare in garantie depusa de paratul D.I., prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive. In subsidiar, a chemat in garantie M.F.P..
La data de 09.02.2009 a decedat paratul T.I., astfel ca la termenul din 16.11.2009 au fost introdusi in cauza, in calitate de parati, mostenitorii R.G. si T.L.R..
La data de 29.01.2010, chemata in garantie S.C. A. S.A. a formulat intampinare la cererea de chemare in garantie, prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive.
La termenul din 28.06.2010, reclamantii au aratat ca a fost stabilit cadrul procesual, respectiv au calitatea de parati D.I., N.L., T.I., H.E. si M.B., prin P.G..
Prin sentinta civila nr. 10049/2010, Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a admis exceptia de necompetenta materiala a instantei si a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucuresti, in baza art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedura civila, cu motivarea ca imobilul care face obiectul cauzei are o valoare de peste 500.000 lei.
Dosarul a fost inregistrat la 12.01.2011 pe rolul sectiei a IV-a Civila a Tribunalului Bucuresti sub prezentul nr. 2438/3/2011, iar la termenul din 19.09.2011, reclamantii si-au precizat cererea de chemare in judecata, in sensul ca inteleg sa cheme in judecata in calitate de parata si pe D.M..
La data de 19.09.2011, parata H.E. a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea actiunii si, totodata a invocat exceptia de inadmisibilitate a cererii. In subsidiar, parata a formulat cerere de chemare in garantie a M.B., a S.C. A. S.A. si a M.F.P..
La data de 14.11.2011, parata D.M. a formulat intampinare, prin care a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, exceptia lipsei calitatii procesuale active, exceptia de netimbrare si exceptia nulitatii cererii in baza dispozitiilor art. 112 alin. 3 Cod procedura civila si pe fond a solicitat respingerea cererii, iar, in subsidiar a formulat cerere de chemare in garantie a M.F.P., a M.B., a S.C. R. S.A. si a S.C. A. S.A.
Prin incheierea din 14.11.2011, tribunalul a dispus disjungerea tuturor cererilor de chemare in garantie si formarea unui nou dosar. Prin aceeasi incheiere, tribunalul a respins exceptia de inadmisibilitate a actiunii ca neintemeiata.
La termenul din 16.01.2012, au formulat intampinare si paratele R.G. si T.L.R., prin care au invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, exceptia lipsei calitatii procesuale active, exceptia de netimbrare si exceptia nulitatii cererii in baza dispozitiilor art. 112 alin. 3 Cod procedura civila si pe fond a solicitat respingerea cererii.
La acelasi termen de judecata, tribunalul a respins exceptia inadmisibilitatii, exceptia netimbrarii si exceptia nulitatii, invocate de paratele D.M., R.G. si T.L.R. prin intampinari si a unit cu fondul exceptia lipsei calitatii procesuale active.
Prin sentinta civila nr. 63/16.01.2012, Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, ca neintemeiata; a admis in parte actiunea formulata de reclamantii; a constatat ca imobilul situat in Bucuresti, str. L. nr. 14, sector 2, a fost preluat de stat fara titlu valabil; a respins capatul de cerere privind revendicarea, ca neintemeiat si a luat act ca paratii isi rezerva dreptul de a solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.
Pentru a hotari astfel, in ceea ce priveste exceptia calitatii procesuale active invocata de catre parati si unita cu fondul, tribunalul a apreciat ca aceasta este nefondata, intrucat imobilul a carei retrocedare se solicita a apartinut autorului reclamantilor, C.M..
Calitatea procesuala activa presupune o identitate intre persoana reclamantului si persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecatii, conditie care este intrunita in speta dedusa judecatii, reclamantii fiind mostenitorii defunctului C.M..
In ceea ce priveste sustinerea paratilor in sensul ca lipsa calitatii procesuale activa s-ar datora lipsei de identitate intre imobilul asupra caruia se pretinde dreptul de proprietate si imobilul ce formeaza obiectul actiunii si care este detinut efectiv de catre parati, tribunalul a aratat ca, in primul rand aceasta este o chestiune care ar atrage eventual respingerea actiunii ca neintemeiata si nicidecum ca formulata de persoana fara calitate procesuala activa.
In ceea ce priveste fondul actiunii in revendicare, tribunalul a retinut ca imobilul a carui retrocedare se solicita a apartinut autorului reclamantilor, C.M., care l-a dobandit la data de 10.09.1906, prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 8787 de Tribunalul Ilfov si transcris sub nr. 3372/1906.
Dupa anul 1907, casa a fost demolata si s-a construit de catre C.M. actualul imobil format din trei camere, dependinte si pivnita.
In urma decesului defunctului C.M., casatorit cu C.F. au ramas ca mostenitori I.C. si M.R., iar in urma altor decese succesive, au ramas ca mostenitori reclamantii din prezentul dosar, conform certificatelor de mostenitori depuse la dosarul cauzei.
In anul 1950, intreg imobilul a fost nationalizat in baza Decretului nr.92/1950, de la R.G. si I.C., acestia fiind inscrisi la pozitia 6589 conform adresei nr. 824692/6075/2009 emise de Primaria Municipiului Bucuresti - Directia Evidenta Proprietatii.
Prin contractul de vanzare - cumparare nr. 684/2/1997, N.A.N. si N.L. au dobandit in baza Legii nr. 112/1995 de la vanzatorul Primaria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin S.C. R. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat in Bucuresti, str. L. nr. 14, parter, ap. 1, sectorul 2.
Prin contractul de vanzare - cumparare nr. 292/1996, D.I. a dobandit in baza Legii nr. 112/1995 de la vanzatorul Primaria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin S.C. A. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat in Bucuresti, str. L. nr. 14, parter, ap. 2, sectorul 2.
Prin contractul de vanzare - cumparare nr. 2422/1997, H.E. a dobandit in baza Legii nr. 112/1995 de la vanzatorul Primaria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin S.C. A. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat in Bucuresti, str. L. nr. 14, sectorul 2.
Prin contractul de vanzare - cumparare nr. 2518/1997, T.I. a dobandit in baza Legii nr. 112/1995 de la vanzatorul Primaria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin S.C. A. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat in Bucuresti, str. L. nr. 14, sectorul 2.
Prin contractul de vanzare - cumparare nr. 2421/1997, D.M. a dobandit in baza Legii nr. 112/1995 de la vanzatorul Primaria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin S.C. A. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat in Bucuresti, str. L. nr. 14, sectorul 2.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 "fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unitatilor administrativ teritoriale si bunurile dobandite de stat in perioada 06.03.1945-22.12.1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania era parte si a legilor in vigoare la data preluarii lor de catre stat", iar potrivit alin. final al aceluiasi articol "instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului".
In consecinta, tribunalul a apreciat ca din interpretarea acestui articol rezulta ca instantele au obligatia de a constata valabilitatea unui titlu al Statului daca reclamantul formuleaza capat de cerere in acest sens.
Tribunalul a retinut ca Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ constitutional in raport de Constitutia din 1948 in vigoare la acea data.
Potrivit art. 8 din Constitutia in vigoare la acel moment "proprietatea particulara si dreptul de mostenire sunt recunoscute si garantate prin lege. Proprietatea particulara, agonisita prin munca si economisire, se bucura de o protectie speciala". Iar potrivit art. 10 "pot fi facute exproprieri pentru cauza de utilitate publica pe baza unei legi si cu o dreapta despagubire stabilita de justitie".
Decretul nr. 92/1950, act normativ de rang inferior Constitutiei, incalca aceste prevederi, de vreme ce nu ocrotea proprietatea cetatenilor romani, deposedandu-i de aceasta in cazul in care aveau o anumita calitate si o anumita profesie si crea, contrar principiului constitutional prevazut de art. 17, o diferentiere intre cetatenii romani, in sensul unei ocrotiri reale a dreptului de proprietate numai in cazul anumitor categorii de cetateni romani.
Decretul nr. 92/1950 este contrar si Declaratiei universale a dreptului omului (adoptata de Adunarea Generala ONU la 10.12.1948), la care Romania era parte semnatara si care prevedea in art. 17 pct. 1 si 2 ca orice persoana are dreptul la proprietate, atat singura, cat si in asociere cu altii; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, incalca si dispozitiile art. 481 Cod civil. potrivit carora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire" tocmai prin faptul ca obliga cetatenii romani sa cedeze proprietatea in favoarea statului fara sa existe o cauza de utilitate publica.
Constitutia din 1948, sub imperiul careia a fost adoptat Decretul nr.92/1950, prevedea in art. 11 ca mijloacele de productie, bancile si societatile de asigurare pot deveni proprietate de stat, bun al intregului popor.
Or, se poate lesne observa ca doar cele de la punctul 3 din Decretul nr.92/1950 puteau fi eventual calificate ca fiind mijloace de productie pentru ca textul decretului sa concorde cu norma constitutionala, in celelalte ipoteze (punctele 1, 2, 4 si 5) imobilele in discutie aveau calitatea de locuinte si locuintele chiar inchiriate nu sunt mijloace de productie si deci nu puteau fi nationalizate in regimul Constitutiei din 1948.
Incalcand toate aceste acte normative mentionate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului, care a detinut imobilul in baza unui titlu nevalid.
In consecinta, tribunalul a admis in parte actiunea si a constatat ca imobilul a fost preluat de stat fara titlu valabil.
In ceea ce priveste actiunea in revendicare formulata, a retinut ca, intrucat atat reclamantii, cat si paratii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentand cate un titlu, iar paratii au si posesia bunului in prezent, instanta trebuie sa procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifica in plan probatoriu apartenenta dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Tribunalul a retinut ca potrivit art. 46 alin. 2 din Legea 10/2001 (in prezent art. 45), actele juridice de instrainare chiar avand ca obiect imobile preluate de stat fara titlu sunt valabile daca au fost incheiate cu buna credinta.
In speta dedusa judecatii, la data incheierii contractului de vanzare cumparare ce constituie titlul de proprietate al paratilor, paratii cumparatori au fost de buna credinta, in sensul ca au avut credinta ca au contractat cu adevaratul proprietar, respectiv Statul Roman.
Dispozitiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezinta un caz particular de aplicare a teoriei validitatii aparentei in drept, care presupune intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii: actul incheiat sa fie un contract oneros si cu titlu particular, contractantul sa fie de buna credinta si in plus sa existe o eroare comuna si invincibila cu privire la calitatea de vanzator a transmitatorului.
In speta dedusa judecatii, este evident ca actul incheiat (vanzare-cumparare) este un act cu titlu particular si cu titlu oneros, iar paratii au fost de buna credinta, deoarece nu exista nicio proba contrara, iar in favoarea paratilor opereaza prezumtia de buna credinta, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. 2 Cod civil, art. 486 si art. 487 Cod civil.
In sfarsit, conditia erorii comune si invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Roman) creeaza tuturor convingerea legitima ca este titularul dreptului respectiv si ca situatia respectiva este reala, astfel incat orice persoana cu o prezenta si diligenta normala ar fi perfectat contractul fara sa aiba indoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vanzare-cumparare.
In concluzie, tribunalul a retinut ca paratii au fost de buna credinta la dobandirea imobilelor prin contractele de vanzare cumparare incheiate in baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care a apreciat ca titlul paratilor este pe deplin valabil si legal, avand preferinta fata de titlul reclamantilor, conform dispozitiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fostul art. 46).
Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a recunoscut ca in situatia in care nu a fost admisa o actiune in constatarea nulitatii absolute a unui contract de vanzare cumparare in baza Legii nr. 112/1995, fostul chirias beneficiaza de un drept de proprietate actual in sensul conventiei si nu poate fi deposedat de bunul sau (vezi hotararea Raicu contra Romaniei).
Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie mentinut intre exigentele interesului general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie pastrat va fi distrus daca individul in discutie suporta o incarcatura speciala si exorbitanta. Curtea a precizat ca atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutati distorsionate. In acest scop, legislatia ar trebui sa permita sa se tina cont de circumstantele particulare din fiecare cauza pentru ca persoanele care si-au dobandit bunurile cu buna credinta sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilitatii statului care candva a confiscat aceste bunuri .
Distinct de toate aceste sustineri, tribunalul a constatat ca reclamantii au formulat notificare prin care au solicitat in baza Legii nr. 10/2001 restituirea in natura a imobilului ce formeaza obiectul litigiului.
Prin dispozitia nr. 13966/2011 emisa de Primaria Municipiului Bucuresti s-a propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat in Bucuresti, str. Latina nr. 14, sectorul 2, compus din teren in suprafata de 550 m.p. si constructie S+P+1, vanduta in baza Legii nr. 112/1995, respectiv pentru apartamentele paratilor din prezenta cauza dobandite in baza contractelor de vanzare-cumparare sus mentionate.
Asadar, in raport de situatia de fapt aratata in cele ce preced, tribunalul a apreciat ca actiunea formulata este nefondata, intrucat, indiferent de considerentele aratate de catre reclamanti prin actiune, acestia nu au decat posibilitatea acordarii de despagubiri in baza Legii nr. 10/2001 si nu beneficiaza de restituirea in natura a imobilelor, atata timp cat imobilul a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor legale.
Potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 masurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent daca imobilul a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, in cazul in care imobilul a fost vandut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, persoana indreptatita are dreptul numai la masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piata corespunzatoare a intregului imobil, teren si constructii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare.
Totodata, potrivit art. 7 alin. 1 ind. 1 nu se restituie in natura, ci doar in echivalent, imobilele care au fost instrainate in baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, cu modificarile ulterioare, cu respectarea conditiilor cerute de lege.
Potrivit alin. 5, nu se restituie in natura terenurile aferente imobilelor care au fost instrainate in temeiul dispozitiilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare.
Asadar, in raport de situatia de fapt aratata in cele ce preced, tribunalul a apreciat ca reclamantii nu au decat posibilitatea acordarii de despagubiri in baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. 2 si art. 7) pentru imobilul constructie si terenul aferent ce au fost vandute sau constituie curte si nu beneficiaza de restituirea in natura a imobilului.
Cu alte cuvinte, vointa legiuitorului de a mentine situatia juridica ce a fost creata in mod valabil in aplicarea Legii nr. 112/1995 si de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuziva a imobilului constituie un criteriu de preferinta in beneficiul paratilor, dobanditori ai imobilului in conformitate cu prevederile art. 9 din Legea 112/1995 , superior vechimii si transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamantii.
Totodata, tribunalul a retinut decizia ca pronuntata in cadrul unui recurs in interesul legii in sedinta din 9 iunie 2008 de Inalta Curte de Casatie si Justitie constituita in Sectii Unite, in dosarul nr. 60/2007.
Este indiscutabil ca proprietarul se poate adresa si instantei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chirias devenit proprietar, insa o asemenea actiune nu poate fi admisa, deoarece situatiei de fapt retinute nu ii este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practica in temeiul art. 480 Cod civil, care implica o comparare a titlurilor dupa un alt criteriu de preferinta si anume verificarea titlurilor autorilor partilor, ceea ce in speta ar fi defavoarea celor care au cumparat de buna credinta in temeiul Legii nr. 112/1995, increzandu-se in aparenta statului de proprietar, ceea ce ar fi contra optiunii legiuitorului.
In acest sens sunt si prevederile exprese ale art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit caruia bunurile preluate de stat fara un titlu valabil pot fi revendicate de fostii proprietari sau succesorii acestora doar daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie. Un astfel de caracter il are si Legea nr. 10/2001, care a inteles sa reglementeze toate situatiile juridice in legatura cu regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 in care din diverse cauze, proprietarii deposedati abuziv nu au intrat in stapanirea acestora, astfel ca dupa data de 14.02.2001, persoanele indreptatite la retrocedarea in natura sau prin echivalent au fost obligate sa se conformeze conditiilor, procedurii si termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sanctiunea pierderii dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii sau in echivalent.
Existand doua categorii de norme juridice care reglementeaza aceleasi relatii sociale, respectiv cele nascute in legatura cu dreptul de proprietate, in mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident ca legea nu reglementeaza posibilitatea actiunilor in revendicare in conditiile dreptului comun paralel si in contradictie cu procedura revendicarii speciale pe care o prevede expres singura actiune permisa.
A admite o alta solutie ar insemna ca in acest caz legiuitorul a pus la dispozitia proprietarilor doua mijloace procedurale de protectie a drepturilor lor: atat o actiune in restituire intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresata direct instantei, cat si o procedura administrativa.
In consecinta, in raport de considerentele aratate in cele ce preced, tribunalul a respins capatul de cerere avand ca obiect revendicarea impotriva persoanelor fizice, ca neintemeiat.
Totodata, toate sustinerile reclamantului in sensul ca in cauza se aplica prioritar normele internationale ce fac parte din dreptul intern si ca, potrivit Constitutiei Romaniei, daca exista neconcordante intre tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte si legile interne au prioritate legile internationale, respectiv ar avea prioritate dispozitiile din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului (CEDO), chiar daca sunt reale nu au niciun fel de relevanta in speta dedusa judecatii atat pentru considerentele sus mentionate, cat si pentru urmatoarele argumente:
Tribunalul a retinut ca intr-adevar Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat mai multe hotarari impotriva Romaniei (hotararea Paduraru impotriva Romaniei, hotararea Strain impotriva Romaniei, hotararea Savulescu impotriva Romaniei, hotararea Popescu si Dasoveanu impotriva Romaniei etc.), prin care a obligat statul roman sa restituie reclamantilor apartamentele instrainate chiriasilor in baza Legii nr. 112/1995, sau in caz de nerestituire statul roman sa plateasca reclamantilor o anumita suma de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotarari si aceasta practica judiciara conturata de CEDO nu sunt insa aplicabile in speta dedusa judecatii, intrucat in toate situatiile in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a obligat statul roman sa restituie reclamantului apartamentul instrainat chiriasului in baza Legii nr. 112/1995 reclamantul a detinut ca o situatie premisa de la care nu a existat nicio exceptie o hotarare judecatoreasca pronuntata in contradictoriu cu statul roman sau cu unitatea administrativ teritoriala, hotarare solutionata irevocabil si in principiu anterioara datei la care s-a incheiat contractul de vanzare-cumparare in baza Legii nr. 112/1995 si prin care paratul fusese obligat sa lase in deplina proprietate si posesie reclamantului imobilul si prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Or, in speta dedusa judecatii, reclamantul nu detine nicio hotarare judecatoreasca nici anterioara si nici ulterioara incheierii contractului de vanzare-cumparare, pronuntata in contradictoriu cu Statul Roman sau cu Municipiul Bucuresti, prin care sa se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formeaza obiectul cauzei, prin care sa se constate existenta dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care sa fie obligate persoanele juridice sus mentionate sa lase in deplina proprietate si posesie imobilul, astfel incat actiunea in revendicare formulata in lipsa unei asemenea hotarari judecatoresti nu poate fi admisa.
In lipsa unei asemenea hotarari judecatoresti, reclamantul nu detine in viziunea CEDO decat o speranta legitima la dobandirea bunului, pe cata vreme paratii detin un drept actual asupra bunului, intrucat au dobandit imobilul dupa anul 1994, cand Romania adoptat Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in baza unui contract de vanzare-cumparare neanulat de catre o instanta judecatoreasca (vezi hotararea Raicu impotriva Romaniei); or, in conflictul dintre o persoana care detine o speranta legitima la dobandirea bunului si o persoana care detine un drept actual asupra bunului, nu poate avea castig de cauza decat persoana care are un drept actual asupra bunului in sensul Conventiei si anume paratii.
Se observa, in jurisprudenta actuala a Curtii, o schimbare in rationamentul construit pe tiparul cauzei Paduraru impotriva Romaniei din 1 decembrie 2005, continuand cu cauzele Strain si Porteanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fara nicio abatere, in practica ulterioara, in ceea ce priveste continutul conceptual al notiunii de "bun".
Astfel, in practica anterior conturata, simpla pronuntare a unei hotarari judecatoresti, chiar daca aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluarii de catre stat a unui imobil inainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificata de proprietate, din cauza imposibilitatii exercitarii dreptului de proprietate al reclamantilor asupra bunurilor lor vandute de stat unor terti care le ocupau in calitate de chiriasi, privare care, combinata cu lipsa unei despagubiri la valoarea de piata a bunului, este incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Strain, paragraf 39; cauza Porteanu, paragraf 35; cauza Andreescu Muraret si altii - hotararea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat ca reclamantii au chiar un "bun actual" in masura in care vanzarea catre chiriasi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obtine restituirea in natura, insa cu aceeasi valoare ca si un bun actual in ceea ce priveste cerinta legala a existentei unui "bun", ca "drept efectiv", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, in cazurile in care instrainarea in baza Legii nr. 112/1995 a avut loc inainte de pronuntarea unei hotarari judecatoresti (in cauza Paduraru, paragrafe 83 - 87, precum si in cauza Porteanu, paragraf 33).
In cauza Atanasiu si altii impotriva Romaniei (hotararea din 12 octombrie 2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arata, insa, ca un "bun actual" exista in patrimoniul proprietarilor deposedati abuziv de catre stat doar daca s-a pronuntat in prealabil o hotarare judecatoreasca definitiva si executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres in sensul restituirii bunului (paragrafe 140 si 143).
Asadar, in speta, nu poate fi recunoscuta reclamantilor decat o creanta, constand in despagubirile prevazute de Legea nr. 10/2001 si acordate in conditiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat sa-l elaboreze in perioada de gratie de 18 luni stabilita de Curte in acest scop).
Urmare a hotararii Curtii din cauza Atanasiu, circumstantele factuale de natura celor din speta nu permit recunoasterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanta valorificabil in procedura Legii nr. 10/2001.
Impotriva acestei sentinte, la data de 09.03.2012 a formulat apel paratul M.B. prin P.G., la data de 16.03.2012 au formulat apel paratele R.G., T.L.R. si D.M. si la data de 17.03.2012 au formulat apel reclamantii C.A. si R.S.A., cererile acestora fiind inregistrate la 30.03.2012 pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie.
In motivarea cererii sale, apelantul parat Municipiul Bucuresti a aratat ca in mod gresit instanta a admis in parte actiunea formulata de reclamanti si a constatat ca imobilul in litigiu a fost preluat de stat fara titlu valabil.
Apelantul parat a invocat exceptia lipsei de interes a actiunii formulate de reclamantii C.A. si R.S.A. privitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat in Bucuresti, str. L. nr.14, sector 2, avand in vedere urmatoarele argumente:
Art. 1 alin. 1 si 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, prevede in mod expres care imobile au fost preluate cu titlu si care au fost preluate fara titlu.
De asemenea, sunt stabilite situatiile in care se va dispune acordarea de despagubiri pentru imobilele cu privire la care restituirea in natura este imposibila.
Apelantul parat apreciaza ca atata timp cat printr-o lege speciala s-a statuat ca toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate in mod abuziv, instantele nu mai pot constata altceva decat ceea ce prevede legea.
In drept, a invocat dispozitiile art. 282 - 298 Cod procedura civila.
In motivarea cererii lor, apelantele parate R.G., T.L.R. si D.M. au formulat critici strict in ceea ce priveste incheierea de sedinta din data de 14.11.2011, cu referire la respingerea exceptiei inadmisibilitatii actiunii ca neintemeiata, precum si la sentinta civila nr. 63/16.01.2012, in sensul respingerii exceptiei lipsei calitatii procesual active a reclamantilor, a exceptiei inadmisibilitatii, a exceptiei netimbrarii si a exceptiei nulitatii actiunii, ca si la aspectul aratat in dispozitivul sentintei sus mentionate in sensul admiterii in parte a actiunii si a constatarii faptului ca imobilul a fost preluat de catre stat fara titlu valabil.
Apelantele parate au reiterat exceptiile formulate in fata instantei de fond, in prezentele exceptii regasindu-se si aparari de fond, apreciind ca aceasta nu si-a motivat indeajuns hotararea sub aspectele respective.
Exceptia inadmisibilitatii au invocat-o in raport de dispozitiile speciale ale Legii nr. 10/2001, in considerarea caracterului de norma speciala al acestei legi.
Caracterul special al normei se traduce prin aceea ca ea este derogatorie de la dreptul comun, sens in care au facut trimitere la adagiul latin "specialia generalibus derogant". Astfel, reclamantii aveau posibilitatea de a se adresa comisiei infiintate in baza acestei legi si numai dupa ce comisia ar fi dat o rezolutie negativa ar fi putut formula pe calea dreptului comun o revendicare. Acest aspect de altfel s-a si realizat, prin emiterea dispozitiei nr. 13966/2011 de catre Primaria Municipiului Bucuresti, prin care s-a propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent asupra imobilului situat in Bucuresti, str. Latina nr. 14, sector 2.
Legea nr. 10/2001 nu interzice expres incidenta dispozitiilor dreptului comun sau a altor dispozitii, insa, in virtutea caracterului sau esential de norma speciala, le inlocuieste in privinta domeniului reglementat, asa cum este cazul imobilului revendicat de reclamanti.
Decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie din data de 09.06.2008 pronuntata in dosarul nr. 60/2007 apreciaza ca, intrucat dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia arata ca "bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie", rezulta ca actiunea in revendicare directa este inadmisibila. S-a considerat ca actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun nu poate fi admisa nici atunci cand persoanele indreptatite au urmat procedura administrativa obligatorie, prevazuta de dispozitiile Legii nr. 10/2001, atat in situatiile in care aceasta procedura a fost finalizata, prin emiterea deciziei sau dispozitiei motivate, cat si in situatia in care aceasta procedura nu a fost incheiata.
Or, in chiar acelasi sens, s-a pronuntat si instanta de fond prin hotararea pe care paratele au apelat-o in parte, in sensul ca "are prioritate titlul de proprietate al chiriasului, in sensul ca Legea nr. 10/2001 are prioritate, aceasta prevazand doar posibilitatea acordarii de despagubiri reclamantului si nu posibilitatea restituirii in natura".
Apelantele parate au invocat si exceptia lipsei calitatii procesual active, aratand ca din actele depuse la dosarul cauzei nu se poate realiza identificarea imobilului (denumirea adresei str. M. nr. 16 fiind diferita de cea revendicata, str. L. nr. 14), nu reiese in baza carui act normativ (lege, decret de expropriere) reclamantii nu mai detin suprafata de teren pe care o pretind, in sensul ca desi se fac referiri la Decretul de expropriere nr. 92/1950 nu s-a depus la dosarul cauzei anexa cuprinzand bunul expropriat si in prezent revendicat.
Mai mult, reclamantii solicita instantei sa se faca o comparare de titluri, insa fara a solicita o expertiza care sa stabileasca identificarea imobilului, limitele proprietatii, eventualele imbunatatiri aduse, pretuirea acestuia si mai ales sa se constate ca se discuta despre unul si acelasi imobil.
Acest aspect era extrem de important, intrucat este vorba de numere diferite si de strazi diferite ale unor imobile.
De asemenea, apelantele parate au invocat exceptia netimbrajului cererii de chemare in judecata.
In conditiile in care reclamantii au inteles sa isi precizeze actiunea in sensul revendicarii prin comparare de titluri, intemeindu-se pe dispozitiile art. 480 Cod civil si nu pe dispozitiile Legii nr. 10/2001 cu modificarile si completarile ulterioare care ar fi permis o scutire a timbrajului, au solicitat a se constata ca in cauza se impune cu necesitate evaluarea suprafetei de teren revendicate si achitarea unei taxe judiciare de timbru raportate la valoarea reala practicata pe piata imobiliara.
Invocand exceptia nulitatii cererii in baza dispozitiilor art. 112 alin. 3 Cod procedura civila, apelantele parate au sustinut ca, raportat la acest aspect, este evident ca reclamantii, neintelegand sa isi cuantifice obiectul cererii de chemare in judecata, nu au inteles nici sa timbreze in consecinta. Or, in prezenta cauza, atat timp cat temeiul de drept al actiunii este cel general, reglementat de art. 480-481 Cod civil, este evident ca in cauza este vorba de o actiune in revendicare prin comparare de titluri. Iar legiuitorul a prevazut clar ca asemenea actiuni se timbreaza la valoarea anterior pretuita prin cererea de chemare in judecata, rectificata ulterior, daca este cazul, printr-un raport de expertiza evaluator.
Pe fondul cauzei, apelantele parate au aratat ca este evident ca in ceea ce le priveste, acestora li se aplica principiul error communis facit jus cu referire la dobandirea bunului imobil revendicat.
Astfel, in jurisprudenta s-a cerut drept conditie esentiala ca tertul achizitor sa fie de buna credinta, adica sa fie incredintat ca persoana de la care a dobandit imobilul avea toate insusirile cerute de lege spre a-i transmite valabil drepturile asupra bunului. Referindu-se la motivarea de mai sus, Tribunalul Suprem a adaugat ca solutia se justifica "pe consideratiuni de echitate si utilitate sociala" si ca "numai in cazul in care tertul achizitor cu titlu oneros a cunoscut sau cu diligente minime putea sa cunoasca nevalabilitatea titlului de proprietate al instrainatorului, deci a fost de rea credinta, ceea ce trebuie de dovedit, opereaza regula de drept potrivit careia nevalabilitatea titlului de proprietate al vanzatorului atrage si nulitatea titlului subachizitorului".
Jurisprudenta romana in perioada anilor 1948-1990 a aplicat adagiul error communis facit jus doar in cazul actelor incheiate de mostenitorul aparent si al actelor de dispozitie care aveau ca obiect bunuri mobile proprietate de stat. Spre deosebire de dreptul roman, in dreptul francez n-au existat asemenea schimbari. Instantele au continuat sa aplice regula error communis facit jus dupa cum a fost conceputa in perioada interbelica.
Instantele romanesti au considerat ca buna credinta a subdobanditorului este suficienta pentru mentinerea contractelor de vanzare-cumparare chiar daca vanzatorul nu era proprietarul bunului vandut. Actele de dispozitie incheiate de o persoana care nu avea calitatea de proprietar au fost mentinute si opuse adevaratului proprietar daca tertul subdobanditor era de buna credinta. Potrivit art. 1898 Cod civil, buna credinta se presupune pana la dovada contrara, revenind celeilalte parti, reclamantului, sa faca dovada relei credinte a dobanditorului. In aceste conditii, adevaratul proprietar trebuie sa probeze ca tertul subdobanditor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligente minime, putea sa cunoasca nevalabilitatea titlului de proprietate al instrainatorului. Or, in ceea ce le priveste, nici nu se poate pune problema relei credinte, acestea avand certitudinea ca titlul de proprietate al statului este unul perfect valabil.
In materia proprietatii aparente, anterior, cat si odata cu intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, judecatorii au mentinut contractele de vanzare-cumparare in favoarea tertilor care au achizitionat imobile de la stat, fie ca acestia erau de buna credinta, fie ca la momentul incheierii contractului a existat o eroare comuna si invincibila. Inalta Curte de Casatie si de Justitie a interpretat si aplicat in mod diferit dispozitiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Intr-o speta, Inalta Instanta a aplicat adagiul error communis facit jus plecand de la constatarile Curtii Constitutionale, care investita cu exceptia de neconstitutionalitate a art. 45 alin. 2 a readus in atentie consideratiile teoretice cu privire la principiul validitatii aparentei in drept. Printr-o decizie ulterioara, aceeasi instanta a aplicat dispozitiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 si a pretins numai buna credinta a tertului pentru mentinerea contractului de vanzare-cumparare care a avut ca obiect imobile preluate de stat fara titlu valabil. Oricare ar fi opinia in acest sens, in sensul ca se aplica buna credinta sau o eroare comuna si invincibila, este de remarcat totusi ca rezultatul este acelasi, instantele de judecata dand tertilor dobanditori castig de cauza.
In speta, reclamantii nefacand nicio proba din care sa reiasa ca paratele/autorul acestora ar fi fost de rea-credinta la momentul perfectarii contractului de vanzare-cumparare, este evident ca acest act juridic a fost incheiat cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995 si, indeplinind conditiile de fond prevazute de art. 948 Cod civil si art. 1294 si urmatorul Cod civil, el trebuie considerat ca fiind perfectat in mod valabil, fara a fi afectat de vreo cauza de nulitate absoluta.
Odata cu publicarea Legii nr. 10/2001, doctrina si instantele de judecata au considerat ca principiul ocrotirii bunei credinte a fost ridicat la rang de lege prin prevederile art. 45 alin. 2. S-a considerat ca: "In conditiile prevazute de leg,e chiar daca imobilul a trecut in proprietatea statului fara titlu, actul de vanzare - cumparare este valabil daca partile contractante au fost de buna credinta la data incheierii contractului".
Este evident ca apelantele parate, in calitate de mostenitoare ale defunctului lor tata, precum si parata D.M. au dat dovada de buna credinta la achizitionarea imobilului proprietatea acestora. Este evident ca nici prevederile art. 1898 Cod civil nu le impun sa probeze buna credinta, insa pentru a usura o buna motivare a sustinerilor au aratat ce a insemnat buna lor credinta: reclamantii nu si-au manifestat intentia de a-si redobandi proprietatea in sensul ca nu au depus cerere de restituire in conditiile Legii nr. 112/1995, nu au facut notificari pentru aducerea la cunostinta a demersurilor in restituire intreprinse; statul era "proprietar" tabular, iar in cartea funciara nu era inscrisa nicio interdictie de instrainare si nu era notat niciun litigiu.
In ceea ce priveste "valabilitatea titlului statului", apelantele parate au aratat ca pozitia instantelor dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 213/1998 in ceea ce priveste "titlul" statului a fost una contradictorie, astfel incat, fata de Decretul nr. 92/1950, Curtea Suprema de Justitie a considerat, prin hotararile nr. 1005/2003 si nr. 634/2004, ca decretul respectiv reprezinta un "titlu valabil" al statului, opinie la care se raliaza si apelantele parate.
In cauza dedusa judecatii, decretul a fost aplicat cu respectarea prevederilor sale, astfel incat imobilul a fost preluat cu titlu valabil.
In egala masura, apelantele parate au invocat decizia Curtii Supreme de Justitie nr. 789 din 15.03.1996, prin care s-a infirmat competenta instantelor de a se pronunta asupra valabilitatii titlului statului. Astfel, competenta de a verifica retroactiv daca nationalizarea a fost de acord cu Constitutia in vigoare determina instantele sa patrunda intr-un sector ce tine de domeniul legislativului si care depaseste atributiile puterii judecatoresti. Pe de alta parte, apreciaza ca fostii proprietari nu au beneficiat de Decretul nr. 524/1950. care a constituit o cale de reparare pentru casele nationalizate abuziv, ceea ce conduce la ideea ca imobilele nationalizate au intrat in proprietatea statului cu titlu.
In ceea ce le priveste, apelantele parate apreciaza ca legala si temeinica hotararea 1005/2003 a Curtii Supreme de Justitie, in sensul ca aplicarea decretului a avut ca efect, pe de o parte, stingerea dreptului fostului proprietar asupra imobilului, iar pe de alta parte, constituirea dreptului de proprietate al statului.
Reclamantii au solicitat desfiintarea dreptului de proprietate al statului si retrocedarea imobilului, sustinand ca decretul de nationalizare a fost aplicat abuziv. Avand in vedere prevederile Legii nr. 112 din 5 noiembrie 1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte trecute in proprietatea statului, inclusiv a caselor nationalizate, intrata in vigoare la 29 ianuarie 1996, care reglementeaza caile ce trebuie urmate de cei indreptatiti pentru a beneficia de masurile reparatorii prevazute de lege, apelantele parate au apreciat ca imobilul in litigiu a fost trecut in proprietatea statului cu titlu.
Pe de alta parte, este de retinut ca paratele/autorul acestora au cumparat imobilul in 1997, cand nu puteau sa aiba cunostinta de faptul ca imobilul va fi revendicat de reclamanti mult mai tarziu, prin prezenta actiune. Asadar, imobilul a fost cumparat cu respectarea prevederilor art. 9 si art. 14 ale Legii nr. 112/1995, in sensul ca paratele au optat pentru cumpararea imobilului dupa expirarea termenului de 6 luni de la intrarea in vigoare a legii (29 ianuarie 1996), termen in care cererile persoanelor indreptatite la restituirea in natura puteau fi depuse (29 iulie 1996).
In motivarea apelului lor, apelantii reclamanti au apreciat ca in mod gresit instanta de fond a dat preferabilitate titlurilor de proprietate ale paratilor, pe calea compararii de titluri, in defavoarea titlului de proprietate al reclamantilor, mai bine caracterizat si provenind de la adevaratul proprietar.
Daca imobilul a fost preluat de stat fara titlu, atunci dreptul proprietarului nu a incetat sa existe, astfel incat imobilul a fost instrainat catre fostii chiriasi de catre un neproprietar. Respingerea capatului doi al cererii reprezinta in acest caz o atingere adusa dreptului de proprietate, intrand totodata sub incidenta garantiilor oferite de articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil - respectarea principiului securitatii raporturilor juridice.
In sustinerea acestei pozitii, reclamantii au invocat expres violarea drepturilor consacrate de art. 6 din CEDO si art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, asa cum sunt acestea interpretate in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil presupune ca cererile partilor sa fie cu adevarat intelese, adica examinate cu atentie de instanta sesizata. Art. 6 alin. 1 din CEDO stabileste in sarcina instantei obligatia de a examina efectiv mijloacele, argumentele si propunerile de probe ale partilor.
Cat priveste art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, potrivit jurisprudentei europene, reclamantii dispun de un "bun", ca notiune europeana autonoma, deci statul are obligatia pozitiva sa le protejeze proprietatea.
Raporturile juridice intre partile prezentei cauze sunt dependente de solutia data nevalabilitatii titlului statului, avand opozabilitate fata de acestea si determinand preferabilitatea titlului adevaratului proprietar in detrimentul cumparatorului care a dobandit prin incalcarea legii un imobil ce nu putea face obiect al vanzarii, conform art. 1, art. 9, art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Instanta de fond a dat o interpretare gresita textului de lege corespunzator situatiei de fapt. Astfel, dispozitiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 stabilesc ca legea este aplicabila imobilelor preluate de stat cu titlu. Or, in prezenta cauza, imobilul a fost nationalizat in baza Decretului nr. 92/1950 (decret neconstitutional), astfel ca bunul imobil a fost vandut in baza Legii nr. 112/1995 fara titlu si in consecinta a fost vandut de catre un neproprietar. Conform art. 1 din Legea nr. 112/1995, bunurile preluate fara respectarea legislatiei nu puteau face obiect al acestei legi si, in consecinta, nici al vanzarii in temeiul art. 9 si 14 din aceasta lege.
Vanzarea catre fostii chiriasi a fost nelegala, facuta cu rea credinta si pe riscul cumparatorului care a putut cunoaste riscul de notorietate ca adevaratul proprietar sa redobandeasca imobilul, mai cu seama fiindca acesta depusese notificare de retrocedare, astfel ca paratii nu pot sa invoce in apararea lor necunoasterea legii, afirmand ca au fost de buna credinta la cumpararea imobilului.
In conditiile in care imobilul a fost preluat fara titlu valabil, reclamantii sunt proprietarii unui bun, in baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO si art. 644 si 645 vechiul Cod civil.
De altfel, intrucat vanzarea-cumpararea catre fostii chiriasi nu s-a facut
cu respectarea dispozitiilor acestei legi, rezulta ca actele de proprietate ale acestora sunt lovite de nulitate absoluta (dispozitie prevazuta chiar de aceasta lege), fara a fi nevoie de o hotarare judecatoreasca in acest sens.
Ca urmare a aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, prevederile tratatelor constitutive au prioritate fata de dispozitiile contrare din normele interne, iar autoritatea judecatoreasca trebuie sa garanteze aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii (Inalta Curte de Casatie si Justitie, decizia civila nr. 8267/2008).
In practica recenta a Curtii Europene, respectiv Katz impotriva Romaniei si Faimblat impotriva Romaniei, s-a statuat: "Curtea reaminteste ca in contextul legislatiei care guverneaza revendicarile imobiliare ale imobilelor nationalizate in perioada comunista, vanzarea bunului altuia catre un tert de buna-credinta, chiar inainte de confirmarea definitiva a dreptului de proprietate al reclamantului, constituie o privare de proprietate".
Instanta a apreciat in mod expres ca dispozitiile Legii nr. 10/2001 ingradesc posibilitatea reclamantilor de a obtine bunul in natura, oferind o cale pentru obtinerea de despagubiri sau masuri echivalente (solutie iluzorie, asa cum a stabilit in numeroase decizii de speta CEDO). In timp ce paratii au achizitionat imobilul cu nerespectarea Legii nr.112/1995, reclamantii sunt indrumati sa se adreseze Fondului Proprietatea, pentru incasarea unor actiuni (titluri) fara valoare, instanta nerecunoscandu-le decat un drept de creanta valorificabil in procedura Legii nr. 10/2001.
In cadrul compararii de titluri, exista, pe de o parte, titlul de proprietate al reclamantilor provenit de la autorul initial, bun obtinut prin contractul de vanzare cumparare autentificat sub nr. 8787 de Tribunalul Ilfov si transcris sub nr. 3372/1906, inainte de nationalizare, perfect valabil, iar pe de alta parte, titlurile paratilor provenind de la un non-proprietar.
Este evident ca nu pot coexista doua drepturi de proprietate paralele asupra unuia si aceluiasi bun, ambele protejate de Conventie, iar in speta adevaratul proprietar nu a pierdut niciodata dreptul sau, intrucat statul nu are un titlu valabil, iar cumparatorii opun un contract sub semnatura privata netranscris si incheiat cu un neproprietar.
Instanta de fond a incalcat un alt principiu de drept, care statueaza faptul ca intre legea speciala si legea generala are prioritate legea speciala, deoarece intr-o actiune in revendicare, intre Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Legea nr. 10/2001 are prioritate Conventia Europeana.
Apelantii reclamanti au inteles sa invoce preeminenta dreptului comunitar fata de dreptul national, solicitand inlaturarea de la aplicare a tuturor si oricaror norme interne care contravin sau sunt neconcordante cu drepturile si valorile ocrotite de Tratatul UE si Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, conform art. 148 alin. 2 din Constitutie.
Ca urmare, dispozitiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 urmeaza a fi inlaturate de la aplicare in masura in care nu s-a dat preferabilitate titlului statului si al subdobanditorilor de la acesta, intrucat contravin dreptului de proprietate al reclamantilor, drept care nu s-a stins niciodata in mod valabil, astfel cum se admite pe calea primului capat de cerere.
Avand in vedere cele de mai sus, dar si dispozitiile art. 2 alin. 2 din Legea nr.10/2001, apelantii reclamanti considera ca bunul nu a iesit niciodata din proprietatea autorilor lor, iar dupa decesul acestora, din proprietatea acestora, in calitate de mostenitori legali, astfel incat bunul nu putea fi transmis in mod valabil de catre Municipiul Bucuresti persoanelor fizice parate in cauza (atat sub aspectul lipsei obiectului contractului, cat si sub aspectul lipsei bunei-credinte, astfel cum a fost relatat mai sus).
Considera ca titlul acestora este preferabil, fiind mai bine caracterizat si conturat din punct de vedere juridic decat titlurile paratilor, acestia dobandind fiecare proprietatea asupra unei parti din imobil de la Statul Roman, care a preluat abuziv imobilul de la autorii reclamantilor.
Rezulta, in mod evident, ca titlul reclamantilor emana de la un proprietar adevarat.
Ca urmare, trebuie dat castig de cauza adevaratului proprietar, deposedat prin violenta si nu chiriasului care a dobandit de la un neproprietar
al carui titlu este mai putin caracterizat decat cel al autorului reclamantilor.
La data de 19.04.2012, intimatul parat D.I. a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de reclamantii C.A. si R.S.A. ca nefondat si admiterea celorlalte apeluri.
In motivare, a aratat ca intelege sa sustina exceptia invocata de P.M.B., respectiv exceptia lipsei de interes a actiunii formulate de reclamanti privitor la capatul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat in Bucuresti, str. L. nr. 14, sector 2, tinand cont de dispozitiile art. 1 alin. 1 si art. 2 din Legea nr. 10/2001 modificata si republicata, in care se prevede in mod expres care imobile au fost preluate cu titlu si care au fost preluate fara titlu.
Intimatul apreciaza ca, atata timp cat printr-o lege speciala s-a statuat ca toate imobilele din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 au fost preluate in mod abuziv, instantele nu mai pot constata altceva decat ceea ce prevede legea si aceasta constatare nici nu este necesara, fiind statuata prin lege.
Intimatul parat a invocat si exceptia inadmisibilitatii actiunii in revendicare formulata de reclamanti, raportat la dispozitiile Legii nr. 10/2001 modificata si republicata, in considerarea ei ca norma speciala si care reglementeaza raportul spetei in cauza.
Caracterul special al normei se traduce prin aceea ca ea este derogatorie de la dreptul comun, conform adagiului latin "specialia generalibus derogant".
Astfel, reclamantii aveau obligatia de a urma calea prevazuta de Legea nr.10/2001, aceasta asigurandu-le atat o cale administrativa, cat si una judecatoreasca in dobandirea drepturilor lor. Fapt care s-a si intamplat, prin emiterea dispozitiei nr. 13966/2011 de catre Primaria Municipiului Bucuresti, prin care s-a dispus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent asupra imobilului situat in Bucuresti, str. L. nr.14 , sector 2.
Intimatul parat considera ca respingerea exceptiei inadmisibilitatii actiunii, solutie pronuntata de tribunal prin incheierea din 14.11.2011, nu este justificata, deoarece reclamantilor nu li se interzice liberul acces la justitie, acestia avand calea si obligatia de a urma dispozitiile legii speciale spre realizarea si valorificarea dreptului pretins.
Referitor la exceptia netimbrarii cererii de chemare in judecata, intimatul parat a aratat ca, in conditiile in care reclamantii au inteles sa isi precizeze actiunea in sensul revendicarii prin comparare de titluri, intemeindu-se pe dispozitiile art. 480 Cod civil si nu pe dispozitiile Legii nr. 10/2001 cu modificarile si completarile ulterioare care ar fi permis o scutire a timbrajului, in cauza se impune cu necesitate evaluarea suprafetei de teren revendicate si achitarea unei taxe judiciare de timbru raportate Ia valoarea reala practicata pe piata imobiliara.
Intimatul parat a solicitat si respingerea ca neintemeiat a apelului declarat de reclamanti, considerand ca in mod legal instanta de fond a retinut: "intrucat atat reclamantul, cat si paratii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentand cate un titlu de proprietate, iar paratii au si posesia bunului in prezent, instanta trebuie sa procedeze la compararea titlurilor de proprietate pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifica in plan probatoriu apartenenta dreptului la unul sau altul dintre patrimonii".
Tribunalul a retinut ca potrivit art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (in prezent art. 45), actele juridice de instrainare chiar avand ca obiect imobile preluate de stat fara titlu valabil sunt valabile daca au fost incheiate cu buna credinta.
In speta dedusa judecatii, la data incheierii contractului de vanzare cumparare ce constituie titlu de proprietate al intimatului parat, acesta a fost de buna credinta, in sensul ca a avut credinta ca a contractat cu adevaratul proprietar, respectiv Statul Roman.
In ceea ce priveste sustinerile reclamantilor cum ca in cauza se aplica prioritar normele internationale, in sensul ca daca exista neconcordante intre tratatele privitoare la drepturile fundamentale la care Romania este parte si legile interne, au prioritate legile internationale, respectiv dispozitiile din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului, in speta dedusa judecatii nu au niciun fel de relevanta, avand in vedere faptul ca reclamantii nu detin situatia premisa de a avea o hotarare judecatoreasca pronuntata in contradictoriu cu Statul Roman sau cu unitatea administrativ teritoriala, hotarare solutionata irevocabil si in principiu anterioara datei la care s-a incheiat contractul de vanzare-cumparare in baza Legii nr. 112/1995, prin care paratul sa fi fost obligat sa lase in deplina proprietate si posesie reclamantilor imobilul si prin care sa se fi constatat nevalabilitatea titlului statului.
Faptul ca reclamantii nu au inteles sa introduca o actiune in revendicare pana la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 si, de asemenea, sa solicite in instanta nulitatea contractului de vanzare-cumparare incheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, in baza dispozitiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, le incuba, aceasta fiind si o recunoastere a validitatii contractului de vanzare-cumparare incheiat in baza dispozitiilor Legii nr.112/1995.
In drept, au fost invocate dispozitiile art. 282-298 Cod procedura civila.
La data de 23.04.2012, apelantele parate R.G., T.L.R. si D.M. au formulat intampinare fata de apelul declarat de M.B., prin P.G., in sensul admiterii acestuia, precum si fata de apelul formulat de apelantii reclamanti C.A. si R.S.A., in sensul respingerii acestuia, reluand considerente din apelul propriu.
La termenul din 26.04.2012, intimata parata H.E. a formulat cerere de aderare la apelul formulat de partea potrivnica, respectiv de apelantii reclamanti C.A. si R.S.A., solicitand admiterea apelului si desfiintarea sentintei civile nr. 63/16.01.2012, avand in vedere modul gresit de solutionare de catre prima instanta a exceptiei calitatii procesual active, a exceptiei inadmisibilitatii si a primului capat de cerere.
In ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale active a apelantilor reclamanti, a aratat ca se impunea admiterea acesteia de catre prima instanta.
Prima instanta a respins aceasta exceptie, motivand ca exista identitate intre persoana reclamantului si persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecatii (intre reclamantii C. si R. si mostenitorii lui C.M.).
Ca apelantii sa aiba calitate procesuala activa, acestia trebuiau sa dovedeasca faptul ca patrimoniul lui C.M. ar fi fost transmis acestora potrivit normelor Codului civil.
Pentru aceasta, apelantii reclamanti trebuiau sa aduca dovezi privind mostenirea de pe urma autorului lor, C.M..
La dosarul cauzei nu sunt depuse in mod complet acte care sa ateste calitatea de mostenitor, respectiv certificate de mostenitor sau acte de stare civila.
In cazul in care la dosarul cauzei nu sunt depuse dovezile care sa ateste calitatea de mostenitori de catre apelantii-reclamanti, exceptia lipsei calitatii procesuale active este intemeiata si trebuie admisa.
In ceea ce priveste exceptia inadmisibilitatii, intimatul parat a aratat ca motivele pe care le-a invocat sunt total diferite fata de cele retinute de instanta de judecata si se refera la aplicarea principiului specialia generalibus derogant.
Prin intampinare, a aratat ca cererea reclamantilor nu este o actiune in revendicare de drept comun, ci o actiune specifica de retrocedare a unui bun imobil asupra caruia proprietarul nationalizat a pierdut dreptul de proprietate prin efectul nationalizarii si, ca atare, acest proprietar nu poate fi socotit ca un proprietar neposesor - precum in cazul actiunii in revendicare de drept comun - ci exclusiv titularul unui drept subiectiv care ii confera facultatea de redobandire, in conditiile Legii nr. 10/2001, a dreptului de proprietate pierdut prin nationalizare.
Reclamantii trebuiau sa urmeze procedura instituita de Legea nr. 10/2001 pentru a-si redobandi dreptul pierdut prin nationalizare, nu sa investeasca instanta de judecata cu o cerere de revendicare intemeiata pe dreptul comun.
In sustinerea celor mentionate, a invocat decizia nr. 33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Avand in vedere dispozitiile mentionate mai sus, reclamantii erau obligati sa urmeze procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, mai ales in contextul in care s-a stabilit clar ca Legea nr. 10/2001 este o lege speciala fata de prevederile art. 480 Cod civil ("Prevederile prezentei legi se aplica cu prioritate").
Prin urmare, alin. 2 din decizia nr. 33/2008 nu se aplica in prezenta cauza.
Apelanta parata a atras atentia asupra faptului ca reclamantii au inteles sa uzeze de legea speciala (Legea nr. 10/2001) si au obtinut in acest sens dispozitia nr.13966/2011, prin care s-a stabilit ca au dreptul la despagubiri prin echivalent.
In contextul in care apelanta parata a demonstrat ca in prezenta cauza este incidenta decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 33/2008 in sensul aplicarii cu prioritate a legii speciale fata de legea generala si in conditiile in care reclamantii au inteles sa uzeze de calea reglementata de legea speciala, obtinand chiar dispozitia de acordare a masurilor reparatorii, este evident ca cererea de revendicare a reclamantilor este inadmisibila.
In contextul in care Legea nr. 10/2001 prevede in mod expres ca imobilele