Decizie de concediere disciplinara a unui salariat. Obligativitatea procedurii de comunicare a unei astfel de decizii si dovedirea indeplinirii ei doar prin inscrisuri. Gresita admitere a exceptiei de tardivitate a formularii contestatiei. Casarea hotararii primei instante si trimiterea cauzei spre rejudecare.
- Codul Muncii, art. 268 alin. 4
Potrivit dispozitiilor art. 74 Codul muncii, comunicarea deciziei de concediere salariatului este obligatorie, sanctiunea necomunicarii constand in aceea ca nu produce efecte, acest aspect rezultand din interpretarea dispozitiilor art. 75, 268 alin. 3 Codul muncii.
Conform dispozitiilor art. 268 alin. 4 din Codul muncii, decizia se preda personal salariatului cu semnatura de primire, ori, in caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandata la domiciliul sau resedinta comunicata d acesta.
Obligatia de comunicare in scris a dispozitiei de desfacere a contractului de munca, reprezinta o garantie pentru ocrotirea intereselor salariatilor si nu poate fi inlocuita cu alte probe, din care, eventual, s-ar deduce ca persoana interesata a aflat de existenta dispozitiei respective.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALA, DECIZIA NR. 7675 din 23.11.2011)
Prin sentinta civila nr. 2840/23.03.2011, Tribunalul Bucuresti a admis exceptia de tardivitate a formularii contestatiei si a respins ca tardiv formulata M.G actiunea formulata de reclamantul in contradictoriu cu parata SC C. M&N 97 SRL.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut in ceea ce priveste exceptia tardivitatii ca este fondata, deoarece in conformitate cu dispozitiile art. 283 alin 1 lit. a C.muncii "Cererile in vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate: a) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la incheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau incetarea contractului individual de munca"
A rezultat ca in solutionarea exceptiei de tardivitate invocate in cauza esential este a se determina momentul la care aceasta decizie a fost comunicata reclamantului.
S-a mai retinut, insa, ca in ce priveste "comunicarea", aceasta este o situatie de fapt, care poate fi asadar dovedita cu orice mijloc de proba, inclusiv cu martori si prezumtii, neexistand nicio dispozitie legala care sa impuna dovedirea faptului comunicarii exclusiv prin semnatura de primire a salariatului pe decizie sau cu inscrisul doveditor al predarii la oficiul postal.
In cauza, din probele administrate, a rezultat in primul rand ca reclamantul avea, la data emiterii deciziei de incetare a raporturilor de munca, calitatea de asociat al paratei, calitate pe care reclamantul prin aparator nu a negat-o.
Martorul audiat in cauza, a precizat ca personal a inmanat la data de 10.05.2010 decizia de concediere reclamantului, fara insa a ii solicita sa semneze de primire caci la acel moment era "patronul societatii" si nici nu si-a imaginat ca vor interveni discuti ulterior intre asociati.
De altfel, la data de 17.06.2010 reclamantului i-a fost inmanat si carnetul de munca, semnand de aceasta data pentru confirmare de primire, iar martorul audiat in cauza a precizat ca atat decizia de concediere cat si carnetul de munca ii erau necesare reclamantului pentru a putea face demersurile necesare in sensul de a beneficia de ajutor de somaj.
Imprejurarea ca, la 19.08.2010, in urma discutiilor aparute si solicitarii exprese a mandatarului sau i-a mai fost comunicata o copie a deciziei de concediere nu este de natura sa opereze o repunere a reclamantului in termenul de contestatie, termen care a inceput sa curga la data de 10.05.2010, data cand i-a fost prima data comunicata decizia de concediere.
Impotriva acestei sentinte, a declarat recurs,in termenul legal si motivat, reclamantul, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
In motivarea recursului, intemeiat in drept pe dispozitiile art. 304 pct. 9 si art. 3041 Cod procedura civila, recurentul a invocat incalcarea si aplicarea gresita a legii,aratand ca,din interpretarea dispozitiilor art. 74 Codul muncii coroborat cu cele ale art. 268 alin. 4 Codul muncii rezulta ca acest act normativ prevede doar doua modalitati de comunicare a deciziei de concediere si anume sub semnatura de primire, iar daca salariatul refuza primirea,prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire.
S-a aratat ca formalitatea continutului si comunicarii deciziei in scris este de natura a aduce siguranta circuitului civil si in particular a raporturilor de munca si reprezinta o garantie pentru ocrotirea intereselor salariatilor si nu poate fi inlocuita cu alte probe. Comunicarea deciziei de concediere intr-un mod formal este imperativ reglementata si totodata protejata de lege intrucat salariatul trebuie sa aiba la cunostinta de continutul in sensul de act juridic (instrumentam) scris ce ar trebui sa contina sub sanctiunea nulitatii absolute anumite clauze.
Recurenta a mai aratat ca declaratia martorului audiat in cauza nu poate fi luata in considerare cata vreme acesta a sustinut ca nu a solicitat semnatura de primire pe decizia de concediere datorita faptului ca cel concediat era "patronul societatii" insa a recunoscut ca pe alte inscrisuri, cum este cazul preavizului si al carnetului de munca, a luat semnatura de primire.
Mai mult decat atat, din declaratia martorului nu rezulta ca, contestatorului i-a fost comunicata decizia de concediere nr.1 din 10.05.2010, ce a fost contestata in prezenta cauza. Nu se poate cunoaste cu exactitate ce inscrisuri sustine martorul ca i-au fost comunicate contestatorului cata vreme nu exista o semnatura de primire a acestora iar referirea generica la "decizia de concediere" nu echivaleaza cu afirmatia ca s-a comunicat decizia nr.1 din 10.05.2010.
De altfel, calitatea martorului de salariat al societatii parate arunca o lumina de subiectivism asupra declaratiei sale.
De aceea, instanta de judecata trebuia sa retina momentul comunicarii deciziei de concediere, cel din procesul verbal din data de 19.08.2010 si nu cel indicat de martor.
Aceasta si datorita faptului ca acest inscris alaturi de inscrisul prin care contestatorul a fost preavizat cu privire la incetarea contractului individual de munca arata ca modalitatea de lucru la nivelul societatii si a martorului ca salariat al societatii, ca de altfel cea prevazuta de lege, era cea de comunicare in scris sub semnatura de primire. Instanta de fond nu a facut altceva decat sa dea forta juridic unor neregularitati ale intimatei dandu-i posibilitatea sa isi invoce in aparare propria turpitudine.
Prin intampinarea formulata, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizand recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum si in baza art. 3041 Cod procedura civila, in raport de actele si lucrarile dosarului, Curtea retine urmatoarele:
Potrivit dispozitiilor art. 74 Codul muncii comunicarea deciziei de concediere salariatului este obligatorie,sanctiunea necomunicarii constand in aceea ca nu produce efecte,acest aspect rezultand din interpretarea dispozitiilor art. 75, 268 alin. 3 Codul muncii.
Conform dispozitiilor art. 268 alin. 4 din Codul muncii, decizia se preda personal salariatului cu semnatura de primire, ori, in caz de refuz al primirii,prin scrisoare recomandata la domiciliul sau resedinta comunicata d acesta.
In practica judiciara s-a considerat ca obligatia de comunicare in scris a dispozitiei de desfacere a contractului de munca, reprezinta o garantie pentru ocrotirea intereselor salariatilor si nu poate fi inlocuita cu alte probe, din care, eventual, s-ar deduce ca persoana interesata a aflat de existenta dispozitiei respective.
In acest sens a decis si Curtea Constitutionala prin decizia nr.205/2001, retinandu-se ca actele procedurale referitoare la comunicarea deciziei de concediere sunt necesare pentru aplicarea prevederilor din Constitutie referitoare la dreptul la munca si la protectie sociala a muncii.
Salariatul caruia i se desface contractul de munca trebuie sa cunoasca exact masura luata, motivele si temeiurile de drept ale acesteia, pentru a-si putea face apararea si pentru a putea contesta dispozitia considerata nelegala sau netemeinica.
Pentru a pronunta sentinta atacata, instanta de fond a avut in vedere declaratia martorului audiat in cauza, care a precizat ca i-a inmanat recurentului, personal, la data de 10.05.2010 decizia de concediere, fara a-i solicita sa semneze de primire,deoarece la acel moment era patronul societatii si nu si-a imaginat ca vor interveni neintelegeri ulterioare intre asociati, insa, pe de o parte, astfel cum s-a aratat mai sus, dovada comunicarii deciziei de concediere se face doar cu inscrisuri, iar pe de alta parte, nu poate fi ignorat subiectivismul martorului, care avea calitatea de salariat al intimatei la momentul pronuntarii hotararii atacate, iar pe de alta parte,acestuia ii revenea obligatia de a proceda la comunicarea legala a deciziei de concediere in calitatea sa de responsabil al Departamentului de Resurse Umane al intimatei.
Chiar daca s-ar lua in considerare faptul ca decizia contestata i-ar fi fost inmanata recurentului la data de 10.05.2010, procedura de comunicare,astfel cum aceasta este reglementata prin dispozitiile Codului muncii tot nu ar fi fost respectata,deoarece aceasta ar fi constituit o luare la cunostinta a masurii concedierii,dar aceasta posibilitate era recunoscuta doar de vechiul Cod al muncii,abrogat pe data intrarii in vigoare a Legii nr. 53/2003.
Drept consecinta, vazand si dispozitiile art. 312 Cod procedura civila, Curtea va admite recursul, va casa sentinta atacata si va trimite cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
1