Reorganizare judiciara si faliment. Antrenarea raspunderii membrilor organelor de conducere ale debitorului falit. Limite. Inaplicabilitatea dispozitiilor art. 236 alin. 2 din Legea nr. 31/1990
Legea nr. 31/1990 - art. 236 alin. (2)
Legea nr. 64/1995 - art. 137
Dispozitiile Legii nr. 31/1990 privitoare la transmiterea universala a patrimoniului societatii catre asociatul unic, fara lichidare, nu sunt aplicabile in procedura speciala a reorganizarii judiciare si a falimentului prevazuta de Legea nr. 64/1995, pentru antrenarea raspunderii membrilor organelor de conducere ale debitorului falit, iar lipsa de previziune a administratorului acestuia nu poate fi asimilata cu faptele enumerate de art. 137 din lege.
Curtea de Apel Timisoara, Sectia comerciala si de contencios administrativ,
decizia nr. 1601/R din 14 decembrie 2006
Prin sentinta civila nr. 470/JSD din 15 iunie 2006, pronuntata de Tribunalului Caras-Severin, judecatorul sindic a dispus inchiderea procedurii lichidarii judiciare deschisa potrivit dispozitiilor Legii nr. 64/1995, republicata, impotriva debitoarei societate comerciala, aflata in stare de faliment. A constatat ca debitoarea este dizolvata conform dispozitiilor art. 222 alin. (1) lit. f din Legea nr. 31/1990, republicata, prin faliment, a aprobat raportul final privind lichidarea judiciara a debitoarei, intocmit de catre lichidatorul judiciar, care face parte integranta din sentinta, a dispus radierea debitoarei din Registrul Comertului de pe langa Tribunalul Caras-Severin si a dispus respingerea cererii formulata de Directia Generala a Finantelor Publice a judetului Caras-Severin, precum si cererea formulata de creditoarea societate comerciala pentru antrenarea raspunderii materiale fata de administratorul persoana fizica.
Pentru a hotari astfel, judecatorul sindic a retinut ca fata de imprejurarea ca debitoarea nu mai desfasoara nici un fel de activitate comerciala, ca in averea sa nu mai are nici un bun care ar putea sa faca obiectul valorificarii si ca nu mai are nici o lichiditate pentru indestularea creditorilor pana la concurenta creantelor datorate, precum si in vederea acoperirii cheltuielilor de lichidare, in conformitate cu prevederile art. 130 din Legea nr. 64/1995, republicata, a dispus inchiderea procedurii falimentului a debitoarei.
Analizand cererile de antrenare a raspunderii patrimoniale formulate de catre creditoarele Directia Generala a Finantelor Publice a judetului Caras-Severin si o societate comerciala, coroborate cu rapoartele lichidatorului judiciar, judecatorul sindic a constatat ca acestea sunt neintemeiate.
Analizand motivul invocat de creditoarea Directia Generala a Finantelor Publice a judetului Caras-Severin, ca administratorul debitoarei nu a tinut evidenta contabila, potrivit legii, si nu a facut dovada ca ar fi tinut o asemenea evidenta contabila, instanta de fond a constatat ca prin raportul privind cauzele si imprejurarile care au dus la insolventa debitoarei se arata ca din investigatiile efectuate si din documentele avute la dispozitie nu s-a constatat savarsirea unor fapte de natura celor prevazute de art. 137 alin. 1 lit. a - g din Legea nr. 64/1995, republicata.
Fata de acestea, tinand cont de faptul ca creditoarea Directia Generala a Finantelor Publice a judetului Caras-Severin doar invoca ca temei juridic al raspunderii prevederile art. 137 lit. d din Legea nr. 64/1995, fara a indica probele din care rezulta savarsirea acestei fapte, instanta a dispus respingerea cererii pentru antrenarea raspunderii patrimoniale fata de administratorul persoana fizica, retinand ca acesta nu se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei parti din activul persoanei juridice, creditoarea formuland aceasta afirmatie fara a arata modul in care s-a realizat fapta respectiva si fara sa anexeze sau sa indice probe existente deja la dosarul procedurii.
Pe de alta parte, s-a retinut ca prin cererea formulata de creditoarea societate comerciala, aceasta a solicitat atragerea raspunderii materiale a administratorului societatii debitoare pentru intentia vadita a acestuia de a lasa societatea in stare de insolventa si pentru reaua-credinta privind neplata creantelor comerciale. Or, simpla constatare a existentei vreuneia din faptele enumerate nu este suficient pentru antrenarea raspunderii, ci este necesara dovedirea legaturii de cauzalitate dintre aceasta fapta si starea de insolventa a debitoarei.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs creditoarea, societate comerciala criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin decizia civila nr. 1601/R din 14 decembrie 2006, Curtea de Apel Timisoara a respins recursul declarat de creditoarea societate comerciala.
Curtea a constatat ca judecatorul sindic a retinut corect starea de fapt in raport de probatiunea administrata in cauza si a pronuntat o hotarare legala si temeinica ca urmare a aprecierii corespunzatoare a probelor, a interpretarii judicioase a actelor juridice deduse judecatii si a aplicarii corecte a dispozitiilor legale in materie.
Cat priveste sustinerile creditoarei din motivele de recurs referitoare la incidenta in cauza a dispozitiilor art. 236 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privitoare la transmiterea universala a patrimoniului societatii catre asociatul unic, fara lichidare, acestea nu pot fi primite in conditiile in care vizeaza procedura lichidarii voluntare prevazute de acest act normativ, iar nu procedura speciala a reorganizarii judiciare si a falimentului prevazuta de Legea nr. 64/1995, concluzie ce se impune fara echivoc printr-o interpretare sistematica si teleologica a normei in discutie.
Pe de alta parte, pretinsa lipsa de previziune a administratorului societatii debitoare, invocata de creditoare in motivele de recurs, nu poate fi asimilata cu faptele enumerate de art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicata, cu modificarile ulterioare, intrucat in timp ce lipsa de previziune ce se imputa de catre recurenta presupune o apreciere incorecta a realitatii, o insuficienta analiza a pietii si a altor elemente economice, chiar din culpa membrilor organelor de conducere, pentru antrenarea raspunderii administratorului intemeiata pe dispozitiile art. 137 din lege-ca specie a raspunderii delictuale-trebuie sa fie intrunite cumulativ toate conditiile acestei raspunderi cum, de altfel, corect a apreciat si lichidatorul judiciar in fata primei instante, dar si in fata instantei de recurs, prin intampinare, inclusiv cea referitoare la existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, cerinta care nu s-a dovedit a fi intrunite in speta.
1