Restrangerea exercitarii dreptului la libera circulatie prin prisma
Directivei 2004/38.
Art. 27 paragraful 2 din Directiva 2004/38
In baza termenilor din art.27 paragraful 2 din Directiva
2004/38, masurile de ordine publica sau de securitate publica
trebuie sa respecte principiul proportionalitatii si sa se bazeze
exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Reiese clar, nu numai din termenii art.27 paragraf 2 din
Directiva amintita, dar si din jurisprudenta constanta a Curtii, ca
limitarile care vizeaza apararea ordinii publice si a securitatii nu
sunt fondate pe justificari detasate dintr-un caz individual sau pe
motive de prevenire generala.
Intre altele, art.27 din Directiva 2004/38 dispune ca,
condamnarile penale anterioare nu pot ele in sine sa motiveze
asemenea masuri (art.23). In baza unei jurisprudente constante,
recursul unei autoritati nationale la notiunea de ordine publica,
presupune existenta in afara de problemele de ordine sociala care
reprezinta infractiuni ale legii, a unei amenintari reale si suficient
de grave care sa afecteze un interes fundamental al societatii.
(Decizia civila nr.110/A/04 septembrie 2009)
Prin cererea inregistrata sub nr.3134/109/2007 pe rolul
Tribunalului Arges, Directia Generala de Pasapoarte a sesizat instanta,
solicitand restrangerea exercitarii dreptului la libera circulatie in Franta
pentru o perioada de cel mult 3 ani a paratului G.D., cu motivarea ca la
data de 20.10.2007 acesta a fost returnat din Franta in baza Acordului de
readmisie incheiat de Romania cu aceasta tara .
Prin sentinta civila nr.329 din 6 decembrie 2007, Tribunalul
Arges, a respins, ca nefondata, actiunea formulata de petenta, retinand ca
paratul a parasit Romania la data de 15.04.2005, iesind din tara prin vama
Giurgiu si a fost returnat din Franta pe data de 20.10.2007 pentru sedere
ilegala pe teritoriul acestei tari .
Legea nr.248/20.07.2005 privind regimul liberei circulatii a
cetatenilor romani in strainatate a fost modificata prin O.G. nr.5/2006 si
O.U.G. nr.96/2006.
Ca urmare a acestor modificari, a fost introdus art.61, potrivit
caruia cartea de identitate valabila constituie document de calatorie pe
baza caruia cetatenii romani pot calatori in statele membre ale Uniunii
Europene.
Directiva 38/CE din 29.04.2004 statueaza ca libera circulatie
a persoanelor constituie una dintre liberalitatile fundamentale ale pietei
interne, care reprezinta un spatiu fara frontiere interne, in care libertatea
este asigurata in conformitate cu dispozitiile tratatului .
Tratatul de instituire a Comunitatii Europene prevede ca
"cetatenia uniunii" confera fiecarui cetatean al Uniunii un drept
fundamental si individual la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor
membre, sub rezerva limitarilor si conditiilor prevazute de tratat si a
masurilor adoptate in scopul aplicarii acestuia.
Potrivit art.27 alin.(1) din Directiva, statele membre pot
restrange libertatea de circulatie si de sedere a cetatenilor Uniunii si a
membrilor lor de familie indiferent de cetatenie, pentru motive de ordine
publica siguranta publica sau sanatate publica, iar alin.(2) prevede ca
masurile luate din motive de ordine publica sau siguranta publica trebuie
sa respecte principiul proportionalitatii si sa se intemeieze exclusiv pe
conduita persoanei in cauza. Condamnarile penale anterioare nu pot
justifica in sine luarea unor asemenea masuri. Conduita persoanei in
cauza trebuie sa constituie o amenintare reala, prezenta si suficient de
grava la adresa unui interes fundamental al societatii. Nu pot fi acceptate
motivari care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de
consideratii de preventie generala.
Romania este incepand cu 1 ianuarie 2007 membra a Uniunii
Europene si potrivit legislatiei comunitare mentionate, toti romanii sunt
cetateni ai acesteia, statut ce le confera dreptul la libera circulatie in toate
statele membre.
Paratul ca cetatean al Uniunii, beneficiaza, incepand cu 1
ianuarie 2007, de aceste drepturi, situatie in care se impune aplicarea cu
prioritate a normelor comunitare, astfel incat, in temeiul art.38 si art.39
din Legea nr.248/2005 cererea i-a fost respinsa ca nefondata.
Impotriva sentintei instantei de fond, in termen legal a
declarat apel reclamanta Directia Generala de Pasapoarte Bucuresti,
criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie, solicitand schimbarea
sentintei in sensul de a se admite cererea de restrangere a dreptului la
libera circulatie a paratului in Franta pe o perioada de maximum 3 ani.
In motivarea apelului s-a precizat de catre apelanta-
reclamanta ca prima instanta a incalcat dispozitiile art.38 lit.a si art.39
alin.1 din Legea nr.248/2005, cu modificarile ulterioare si mai mult decat
atat din declaratia paratului a rezultat, ca la data de 26.05.2007 a fost
retinut de Politia franceza pentru sedere ilegala fiind condamnat la 6 luni
de detentie, situatie din care rezulta in mod clar ca reprezinta o
amenintare pentru ordinea publica si deci nu sunt aplicabile dispozitiile
din Directiva 2004/38/CE, mai bine zis, paratul se incadreaza in
situatiile de exceptie prevazute de Directiva.
Curtea de Apel Pitesti prin decizia civila nr.53/A/29.02.2008
a admis apelul declarat de reclamanta Directia Generala de Pasapoarte
Bucuresti si a anulat hotararea instantei de fond si a trimis cauza spre
competenta solutionare Tribunalului Municipiului Bucuresti.
Pentru a se pronunta astfel instanta a retinut urmatoarele:
In sedinta din 29 februarie 2008, Curtea, din oficiu, a pus in
discutia partilor competenta de solutionare a cauzei de catre prima
instanta in raport de modificarea adusa Legii nr.248/2005 prin
O.U.G.nr.126 din 5 noiembrie 2007.
Fata de aceasta exceptie, care este de ordine publica, Curtea a
ramas in pronuntare in baza dispozitiilor art.137 Cod procedura civila,
exceptie care a facut inutila examinarea motivului de apel pe fond si care
a fost admisa pentru urmatoarele considerente.
Potrivit dispozitiilor art.I din O.U.G.nr.126/2007, in situatia
prevazuta la art.38 lit.a, masura se dispune la solicitarea Directiei
Generale de Pasapoarte cu privire la statul de pe teritoriul caruia a fost
returnata persoana de catre Tribunalul Bucuresti, legiuitorul intelegand sa
stabileasca o competenta materiala exclusiva in favoarea acestei instante.
In speta dedusa judecatii, sentinta instantei de fond s-a
pronuntat la data de 6 decembrie 2007, data la care erau in vigoare
dispozitiile O.U.G.nr.126/2007, astfel incat Tribunalul Arges nu era
competent material sa solutioneze cauza de fata.
Impotriva acestei hotarari au declarat recurs, in termen legal,
atat reclamanta cat si paratul, ambele parti sustinand ca pronuntarea
sentintei a avut loc cu incalcarea competentei raportat la OUG nr.126/5
noiembrie 2007 si ca, in realitate, trebuia ca instanta sa se pronunte pe
fond, respectiv sa analizeze motivul de apel ale reclamantei.
Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin decizia civila
nr.5771/13.10.2008, a admis recursurile declarate de parti si a casat
decizia recurata cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel
Pitesti.
Pentru a se pronunta astfel s-a retinut ca, este adevarat ca in
faza judecarii apelului dispozitiile art.39 alin.1 din Legea nr.248/2005 au
fost modificate prin OUG nr.126/5.11.2007 in sensul stabilirii
competentei exclusive de solutionare a cererii din prezenta cauza in
favoarea Tribunalului Bucuresti in prima instanta, insa, ulterior, respectiv
in faza judecarii recursului, aceasta ordonanta a fost respinsa prin Legea
nr.115/16.05.2008, intrata in vigoare la data de 24.05.2008, situatie fata
de care competenta revine instantei sesizate initial, respectiv Curtii de
Apel Pitesti, care va proceda la solutionarea apelului pe fond.
Investita fiind cu rejudecarea apelului, raportat la motivul de
apel invocat de apelanta-reclamanta, Curtea a constatat ca apelul este
nefondat pentru urmatoarele considerente:
In speta de fata se pune problema interpretarii si aplicarii
dispozitiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al
cetateanului si anume dreptul la libera circulatie (art.25 din Constitutia
Romaniei) in componenta ce implica dreptul de parasi teritoriul
Romaniei in scopul de a circula pe teritoriul Statelor Uniunii Europene.
Prin urmare, in raport de dispozitiile din Constitutia
Romaniei, instanta este obligata sa cerceteze compatibilitatea legii interne
privind libera circulatie a persoanelor cu pactele si tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, nefiind
tinuta de a aplica in litera lor dispozitiile legii interne, respectiv Legea
nr.248/2005.
Astfel, incepand cu data de 1.01.2007, Romania a devenit stat
membru al Uniunii Europene, consecinta directa fiind aceea ca ea este
obligata sa respecte ordinea juridica instituita la nivelul acesteia in speta
de fata relevanta prezentand normele ce consacra principiul fundamental
al liberei circulatii a persoanelor.
In ceea ce priveste raportul dintre legislatia nationala si
legislatia comunitara Curtea va face aplicarea principiilor stabilite in
jurisprudenta sa de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene si anume
principiul efectului direct al directivelor, principiul suprematiei dreptului
comunitar si obligatia de a nu aplica dreptul national, contrar dreptului
comunitar.
Cu privire la compatibilitatea normei interne cu cea
comunitara in ceea ce priveste exceptia de la principiul libertatii
cetateanului roman de a iesi din tara in scopul de a calatori pe teritoriul
Frantei, Curtea a constatat urmatoarele:
Art.38 lit.a din Legea nr.248/2005 prevede ca restrangerea
exercitarii dreptului la libera circulatie in strainatate a cetatenilor romani
poate fi dispusa pentru o perioada de cel mult 3 ani (...) cu privire la
persoana care a fost returnata dintr-un stat in baza unui acord de
readmisie incheiat intre Romania si acel stat.
In schimb art.27 din Directiva nr.2004/38/CE prevede ca:
"Statele membre pot restrange libertatea de circulatie si de sedere a
cetatenilor Uniunii si a membrilor lor de familie, indiferent de cetatenie,
pentru motive de ordine publica, siguranta publica sau sanatate publica,
iar aceste motive nu pot fi invocate in scopuri economice".
Dupa cum se poate observa norma comunitara prevede doar
trei situatii in care statul ar putea restrange libertatea de circulatie a
persoanelor fara a se face nici o distinctie in ceea ce priveste persoana
cetateanului in cauza, iar norma interna prevede o categorie mai larga de
situatii posibile cand se poate dispune restrangerea dreptului cetateanului
roman la libera circulatie, astfel incat ea este partial incompatibila cu
norma comunitara.
In aceasta situatie, Curtea a facut aplicarea principiilor
dreptului comunitar, fiind obligata, cu atat mai mult cu cat instanta a
constatat ca pana la data de 1 ianuarie 2007 Romania avea obligatia sa
transpuna dispozitiile Directivei in dreptul intern, obligatie ce nu a fost
indeplinita, Legea nr.248/2005 nefiind pana in prezent modificata si
armonizata cu dispozitiile cuprinse in Directiva.
In baza termenilor din art.27 paragraful 2 din Directiva
2004/38 masurile de ordine publica sau de securitate publica trebuie sa
respecte principiul proportionalitatii si sa se bazeze exclusiv pe
comportamentul personal al individului vizat.
Reiese clar nu numai din termenii art.27 paragraf 2 din
directiva amintita dar si din jurisprudenta constanta a Curtii ca limitarile
care vizeaza apararea ordinii publice si a securitatii nu sunt fondate pe
justificari detasate dintr-un caz individual sau pe motive de prevenire
generala.
Intre altele art.27 paragraf din Directiva 2004/38 dispune ca,
condamnarile penale anterioare nu pot ele in sine sa motiveze asemenea
masuri (art.23). In baza unei jurisprudente constante, recursul de catre o
autoritate nationala la notiunea de ordine publica, presupune existenta, in
afara de problemele de ordine sociala care reprezinta infractiuni ale legii,
a unei amenintari reale si suficient de grave care sa afecteze un interes
fundamental al societatii.
Pe cale de consecinta, Curtea a constatat ca absenta
examinarii de catre un stat membru, a comportamentului personal al
individului, atunci cand limiteaza din motive de ordine publica sau de
securitate dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul unui alt stat
membru, priveaza de valabilitate orice justificare pentru acea limitare.
In speta dedusa judecatii, rezulta ca intimatul-parat a fost
condamnat la o pedeapsa privativa de libertate de 6 luni de autoritatile
franceze pentru savarsirea infractiunii de tainuire de bunuri furate,
pedeapsa pe care a executat-o.
In acest sens, nu se mai impune admiterea actiunii si
restrangerea dreptului la libera circulatie pentru a nu se ajunge la o
sanctiune dubla fata de fapta comisa s-au la o pedeapsa complementara
pe cale indirecta.
Pe de alta parte, infractiunea savarsita nu face parte din cele
grave pentru a fi sub incidenta situatiilor de exceptie prevazute de art.27
din Directiva nr.2004/38/CE, care ar afecta siguranta sau ordinea
publica din statul respectiv (cum ar fi fost in situatia traficului de arme,
de droguri, infractiuni grave de amenintare, violente, etc.).
Tratatul constituind Comunitatea Europeana instituie la
art.46 o responsabilitate traditionala a statelor pentru mentinerea ordinii
si securitatii publice. Absenta definitiei acestei notiuni nu a putut
impiedica inscrierea anumitor limite ale libertatii statelor de catre
Directiva si de jurisprudenta Curtii de Justitie.
Nu este totusi posibil sa fie permis fiecarui stat membru sa
defineasca in maniera proprie asemenea notiuni si sa ia masuri arbitrare
pentru a nu lipsi aceste libertati de continutul lor.
Astfel, pentru a fi incidente dispozitiile art.27 alin.2 teza I din
Directiva nr.2004/38/CE trebuie avute in vedere, de fapt, dispozitiile
art.27 alin.2 teza II, in sensul ca "conduita persoanei in cauza trebuie sa
constituie o amenintare reala, prezenta si suficient de grava la adresa unui
interes fundamental al societatii, iar una din limitele impuse de Directiva
este imposibilitatea de a deduce dintr-o simpla condamnare penala,
existenta unei amenintari individuale impotriva ordinii si securitatii
publice.
Pentru ca o condamnare penala sa justifice o masura de
indepartare trebuie ca faptele care au motivat-o si persoana respectiva sa
constituie o amenintare reala si suficient de grava care sa afecteze un
interes general al societatii, fapte care vor fi analizate, de la caz la caz, de
catre instantele de judecata.
Cu alte cuvinte, asa cum in mod legal s-a stabilit de catre
prima instanta, conduita paratului nu poate fi incadrata in nici un fel in
situatiile de exceptie prevazute de Directiva 2004/38/CE aplicabila in
prezent prin aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, drept pentru care
in mod legal a fost respinsa actiunea, deoarece asa cum s-a precizat mai
sus, nu se poate face abstractie de aceasta directiva, iar dispozitiile
dreptului intern trebuie sa fie corelate in mod obligatoriu cu dreptul
comunitar.
Fata de cele aratate mai sus, in baza dispozitiilor art.296 Cod procedura
civila apelul declarat de reclamanta a fost respins ca nefondat.