DECIZIE nr. 484/2024

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 519, ale art. 521 alin. (3) și ale art. 1.024 alin. (4), (7) și (8) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Urban și Asociații Debts Management - S.R.L. din Balotești în Dosarul nr. 2.387/258/2019 al Judecătoriei Miercurea-Ciuc, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.291D/2019.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, nefiind încălcate dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție sau cele referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât nu înlătură posibilitatea părților de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, de o instanță independentă și imparțială, într-un termen rezonabil, iar stabilirea unor condiții specifice în care să se realizeze sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile reprezintă dreptul exclusiv al legiuitorului, fiind în concordanță cu principiile constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 5 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.387/258/2019, Judecătoria Miercurea-Ciuc a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 519, ale art. 521 alin. (3) și ale art. 1.024 alin. (4), (7) și (8) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Societatea Urban și Asociații Debts Management - S.R.L. din Balotești într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii privind anularea unei sentințe civile pronunțate în cadrul procedurii emiterii unei ordonanțe de plată.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că, deși judecătoriile sunt învestite cu soluționarea unor cauze în ultimă instanță, completele de judecată ale judecătoriilor nu au posibilitatea, atunci când judecă în ultimă instanță, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept.

6. Se mai arată că prevederile art. 1.024 alin. (4) din Codul de procedură civilă stabilesc că, în situația în care cererea de emitere a unei ordonanțe de plată este în competența materială a unei judecătorii, calea de atac împotriva ordonanței se soluționează tot de către judecătorie, iar sentințele pronunțate sunt definitive.

7. Se susține că în acest mod se creează o discriminare, în sensul că un grup de cetățeni este privat de acces liber la justiție, iar actul de justiție nu mai este egal pentru toți. În acest mod, Înalta Curte de Casație și Justiție nu își mai poate exercita rolul prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituție și consfințit de art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, respectiv acela de unificator al interpretării și aplicării legii, deciziile acesteia, date în dezlegarea unei chestiuni de drept, fiind aplicabile erga omnes.

8. Judecătoria Miercurea-Ciuc apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, arătând că este necesar ca și cauzele soluționate de către judecătorii în ultimă instanță să fie incluse în cadrul celor în care se poate formula o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în scopul pronunțării unei hotărâri prealabile.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, republicată, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 519 - Obiectul sesizării (Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - s.n.), ale art. 521 alin. (3) referitor la conținutul și efectele hotărârii și ale art. 1.024 alin. (4), (7) și (8) privind cererea în anularea unei ordonanțe de plată din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: – Art. 519: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“;

– Art. 521 alin. (3): „(3) Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanța care a solicitat dezlegarea, de la data pronunțării deciziei.“;

– Art. 1.024 alin. (4), (7) și (8):

(4) Cererea în anulare se soluționează de către instanța care a pronunțat ordonanța de plată, în complet format din 2 judecători.

(7) În cazurile prevăzute la alin. (2), dacă instanța învestită admite cererea în anulare, va pronunța o hotărâre definitivă prin care va emite ordonanța de plată, dispozițiile art. 1.022 aplicându-se în mod corespunzător.

(8) Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este definitivă.

13. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) și (2) referitor la accesul liber la justiție, art. 124 alin. (2) privind caracterul egalitar, unitar și imparțial al justiției și art. 126 alin. (1) și (3) referitor la realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești și, respectiv, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, referitor la mecanismul juridic al sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în jurisprudența sa, a reținut că prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost recunoscută posibilitatea instanțelor de a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe hotărâri prin care să dea rezolvări de principiu chestiunilor de drept de a căror clarificare depinde soluționarea pe fond a cauzelor și cu privire la care judecătorii, în cursul judecății, consideră că este necesar să solicite concursul instanței supreme, care să tranșeze cu titlu definitiv problema în discuție. Această nouă competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost reglementată în scopul prevenirii apariției jurisprudenței neunitare la nivelul instanțelor naționale, prin oferirea de soluții care se impun cu forță obligatorie atât instanței care a solicitat pronunțarea unei astfel de hotărâri prealabile, cât și celorlalte instanțe confruntate cu probleme de drept similare, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție având, în toate cazurile, efecte doar pentru viitor. Analiza Înaltei Curți de Casație și Justiție poartă exclusiv asupra problemei punctuale indicate de judecătorul cauzei, care, anticipând dificultatea chestiunii și riscul ca aceasta să genereze interpretări diferite în momentul în care diverse instanțe ar ajunge să examineze respectiva chestiune de drept, solicită instanței supreme să statueze într-o manieră care să clarifice și să fixeze o optică unitară, generalizată la nivelul tuturor instanțelor din țară. Funcția preventivă și unificatoare a acestei proceduri este benefică actului de justiție, asigurând realizarea premiselor pentru întrunirea caracteristicilor unui proces echitabil, ca exigență a statului de drept izvorâtă din prevederile art. 21 din Legea fundamentală, dar și din cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceasta, deoarece se evită interpretările diferite pe care diverse instanțe le-ar putea da aceleiași problematici, iar părțile din proces beneficiază de certitudinea previzibilității dispozițiilor legale aplicabile situației de fapt conflictuale în care se află. Totodată, prin această procedură se asigură și respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților publice, procesele urmând să fie soluționate în baza unor prevederi legale interpretate unitar, astfel încât persoanele implicate în litigii aflate pe rolul unor instanțe diferite vor beneficia de un tratament juridic egal (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 541 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 27 ianuarie 2020, paragrafele 14-16).

15. Curtea a mai reținut că obiectul sesizării instanței supreme cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunțarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. Părțile din proces pot solicita instanței de judecată să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, însă instanța are dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze respingerea ei. Rațiunea soluției de nerecunoaștere a calității procesuale active a părților din proces, în această procedură, este aceea că Înalta Curte de Casație și Justiție - chemată să pronunțe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - nu este la dispoziția părților care ar veni să o consulte, ci răspunde, în mod necesar, instanței de judecată, întrucât aceasta are nevoie de rezolvarea de principiu a respectivei chestiuni din partea instanței supreme. Pentru acest motiv, instanța în fața căreia se solicită de către părți formularea unei astfel de sesizări poate arăta că respectiva chestiune de drept nu este una susceptibilă de interpretări diferite, fără să fie obligată să dezvolte motivarea, având în vedere că va motiva acest aspect în hotărârea pe care o va pronunța [în acest sens s-a pronunțat instanța constituțională în analiza dispozițiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, corespondente dispozițiilor procesual civile criticate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 13 noiembrie 2018, paragraful 27].

16. Prin Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, anterior menționată, paragrafele 29 și 30, Curtea a reținut că este aplicabilă în acest caz teoria actului clar sau a actului clarificat, teorie dezvoltată în dreptul francez, care a fost adoptată și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. Potrivit acestei teorii, instanța poate să nu formuleze o sesizare pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluția chestiunii de drept poate fi desprinsă din jurisprudența anterioară sau atunci când aceasta este clară. Teoria actului clar (clarificat) poate sta atât la baza deciziei instanței de a nu sesiza instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, cât și la baza deciziilor celorlalte instanțe de a nu suspenda judecarea cauzei, dacă s-a formulat deja o sesizare pentru pronunțarea unei astfel de hotărâri (a se vedea și Decizia nr. 321 din 18 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 20 septembrie 2021, paragraful 20).

17. Totodată, cu privire la titularii dreptului de sesizare, pronunțându-se asupra dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, corespondente dispozițiilor procesual civile criticate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1217 din 22 decembrie 2021, paragrafele 18-21, Curtea a reținut că judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, cu ocazia soluționării unor cauze în primă instanță.

18. Prin decizia menționată, Curtea a reținut că susținerile formulate, referitoare la excluderea judecătoriilor din categoria instanțelor în fața cărora se pot invoca cereri de sesizare a Înaltei Curți cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, nu vizează sfera constituționalității legii și că reglementarea criticată reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii sale legislative, adoptată potrivit atribuțiilor constituționale stabilite la art. 61 din Constituție. Acesta este și sensul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, conform cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“.

19. Referitor la accesul liber la justiție, Curtea Constituțională a reținut în repetate rânduri în jurisprudența sa că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puțin o singură dată, unei instanțe naționale (a se vedea Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Însă prin aceeași jurisprudență s-a arătat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești (a se vedea Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009) și, totodată, că dreptul de acces liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procesuale prevăzute de lege, legiuitorul putând stabili reguli diferite în considerarea unor situații diferite (a se vedea Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996).

20. În ceea ce privește principiul constituțional al egalității în drepturi, Curtea a reținut că egalitatea în fața legii și a autorităților publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituție, își găsește aplicare doar atunci când părțile se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic și deci instituirea aceluiași regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situații diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluție legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunțat ( Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005).

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

22. Pentru aceleași considerente, în prezenta cauză nu poate fi primită nici susținerea privind încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 124 alin. (2) privind caracterul egalitar, unitar și imparțial al justiției și art. 126 alin. (1) și (3) referitoare la realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești și, respectiv, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Urban și Asociații Debts Management - S.R.L. din Balotești în Dosarul nr. 2.387/258/2019 al Judecătoriei Miercurea-Ciuc și constată că dispozițiile art. 519, ale art. 521 alin. (3) și ale art. 1.024 alin. (4), (7) și (8) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Miercurea-Ciuc și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2024.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

semnează ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Irina Loredana Gulie