DECIZIE nr. 28/2000

Lucian Mihai - președinte Costica Bulai - judecător Constantin Doldur - judecător Kozsokar Gabor - judecător Ioan Muraru - judecător Nicolae Popa - judecător Lucian Stangu - judecător Florin Bucur Vasilescu - judecător Iuliana Nedelcu - procuror Marioara Prodan - magistrat-asistent Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, excepție ridicată de Ștefan Zinca în Dosarul nr. 1.048/1998 al Tribunalului Buzau - Secția penală. Dezbaterile au avut loc în ședința din 20 ianuarie 2000, în lipsa părților și în prezenta reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 24 ianuarie 2000 și apoi la 3 februarie 2000, la 10 februarie 2000 și la 15 februarie 2000. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele: Prin Încheierea din 27 iulie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 1.048/1998, Tribunalul Buzau - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, excepție ridicată de Ștefan Zinca. În motivarea excepției de neconstituționalitate se considera ca dispozițiile legale criticate contravin prevederilor art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, prin aceasta, ale art. 11 și 20 din Constituție. Se arata ca, potrivit art. 5 paragraful 3 din convenția menționată, orice persoană arestata sau deținută trebuie să fie adusă neîntârziat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat de lege sa exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Deși convenția recunoaște analogia dintre "judecător" și "magistrat", totuși magistratul, altul decât judecătorul, trebuie să fie independent față de executiv și impartial (independent față de părți). Se invoca în acest sens jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume hotărârea pronunțată în cauza "Brincat contra Italiei", 1992, prin care s-a considerat ca a fost încălcat art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin faptul ca procurorul care a dispus privarea de libertate a inculpatului a acționat în calitate de adversar al acestuia, fiind și parte acuzatoare în procesul penal. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca "magistratul abilitat de lege sa exercite funcții judiciare", la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și în fața căruia trebuie să fie adusă o persoană arestata preventiv, trebuie să prezinte garanții de independenta și imparțialitate. Independenta este privită în raport cu executivul, fără a exclude subordonarea față de alți judecători sau magistrați, dacă aceștia se bucura ei înșiși de independenta față de executiv. Imparțialitatea se determina în mod obiectiv față de părțile din procesul penal, îndeosebi față de inculpatul arestat. Curtea Europeană a considerat, de asemenea, ca magistratul care se pronunța asupra stării de libertate, chiar dacă exercita și alte funcțiuni, nu trebuie să exercite sau să aibă vocația de a exercita funcții care ar naște bănuieli legitime ca imparțialitatea sa ar fi pusă în discuție de părți; în caz contrar, art. 5 paragraful 3 din convenție ar fi încălcat. Autorul excepției considera ca în sistemul penal românesc în vigoare, stabilit prin Codul de procedură penală și prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, procurorul nu prezintă garanțiile de independenta și imparțialitate necesare, deoarece este organ de acuzare, deci parte în procesul penal, și este subordonat procurorilor ierarhici și, prin procurorii generali, este subordonat ministrului justiției și Guvernului. Se mai arata ca procurorul nu este considerat de Constituție magistrat și de aceea el nu poate fi asimilat cu judecătorul, pentru a putea fi considerat competent sa emita un mandat de arestare. Procurorii, fiind subordonați ierarhic, nu pot fi considerați independenți, chiar dacă activitatea lor este garantată de principiul legalității și al imparțialității. Autorul excepției mai considera ca nici garanția de independenta nu este îndeplinită, pentru ca atât Constituția, cat și Legea nr. 92/1992 nu interzic ordinul dat de ministrul justiției unui procuror de a aresta un inculpat. În sistemul procesual penal românesc procurorul are doua funcții ireconciliabile: de organ de urmărire penală și de acuzator în instanța, fără a exista alte structuri organizatorice distincte în cadrul parchetelor, care să exercite atribuțiile organelor de instrucție și a celor de acuzare. În continuare se mai arata ca, în mod obiectiv, procurorul nu poate fi impartial, întrucât a susține soluția eliberării sau a achitării inculpatului arestat ar insemna să contribuie la propriul sau insucces profesional. În final autorul excepției considera ca, și în situația în care procurorul care a dispus arestarea nu este și procuror de ședința, simplul fapt ca are vocația legală sa cumuleze cele doua calități, transformandu-se, în faza judecații, într-o parte în procesul penal, adversar al inculpatului, cu interese contrare acestuia, atrage inexistenta imparțialității acestuia și încălcarea art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, implicit, a dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție. Dispozițiile art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, fiind norme preconstitutionale, contrare Constituției, trebuie considerate abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție. Autorul excepției invoca și jurisprudenta Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 136 din 7 decembrie 1994, prin care s-a statuat ca "interpretarea instanței de contencios european, în virtutea principiului subsidiarității, se impune și față de instanța de contencios constituțional național". Se mai susține ca textele de lege criticate contravin și prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituție, interpretate în lumina art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Tribunalul Buzau - Secția penală, exprimandu-și opinia asupra excepției, considera ca aceasta este neîntemeiată, invocand jurisprudenta Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 268 din 18 iunie 1997, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 709 din 19 noiembrie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, prin care Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 alin. 2, ale art. 146 și 148, cu referire la art. 143 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca dispozițiile art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, precum și dispozițiile art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească nu sunt în deplina concordanta cu dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, îndeosebi, cu interpretarile date acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, contravenind astfel și prevederilor art. 11 și 20 din Constituție. Independenta procurorului român față de executiv poate fi pusă la indoiala, dacă se are în vedere faptul ca procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, organ esentialmente executiv. Guvernul mai arata ca, deși activitatea procurorilor este guvernata de principiul imparțialității, conform art. 131 alin. (1) din Constituție, aceasta nu exclude nici controlul ierarhic și nici autoritatea ministrului justiției asupra lor. Imparțialitatea nu echivaleaza cu "independenta" acestuia, independenta care este prevăzută numai pentru judecători în art. 123 alin. (2) din Constituție. De asemenea, se considera că nu este îndeplinită nici cerința "imparțialității" procurorului, prevăzută la art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece simpla posibilitate pe care o are procurorul român de a fi, în aceeași cauza și cu privire la aceeași persoana, organ de urmărire penală și organ de acuzare, "parte" în procesul penal, constituie o încălcare a acestui text. Totodată Guvernul considera ca este necesar un control automat, din oficiu, și nu lăsat la latitudinea persoanei arestate, asa cum se prevede în sistemul procesual penal românesc actual, în cel mult 48 de ore, al măsurii arestării, de către judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege. Controlul judiciar al acestor ingerințe din partea executivului în dreptul individului la libertate este o trasatura esențială a garanției cuprinse în art. 5 paragraful 3 din convenție, menita sa reducă la minimum riscul arbitrariului. În final Guvernul considera ca, întrucât posibilitatea lipsei de imparțialitate a procurorului, în dreptul român, nu este acoperită prin garanțiile existente în Codul de procedură penală, garanții apreciate ca insuficiente în lumina art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în interpretarea data de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, textele de lege criticate trebuie interpretate conform art. 11 și 20 din Constituție, în sensul prevederilor tratatelor internaționale privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 1 alin. (1), precum și ale art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, precum și ale art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997. Art. 148 din Codul de procedură penală are următoarea redactare: "Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și numai în vreunul din următoarele cazuri:

a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare;

b) infracțiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de 3 luni;

c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecata, ori a făcut pregatiri pentru asemenea acte, precum și dacă în cursul judecații sunt date ca inculpatul urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei;

d) sunt date suficiente ca inculpatul a încercat sa zadarniceasca aflarea adevărului, prin influentarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte;

e) inculpatul a comis din nou o infracțiune, ori exista date care justifica temerea ca va săvârși și alte infracțiuni;

f) inculpatul este recidivist;

g) când exista una din circumstanțele agravante;

h) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

În cazurile prevăzute la lit. c) - g), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an." Art. 236 din Codul de procedură penală are următorul cuprins: "Procurorul sesizat potrivit art. 234, dacă pune în mișcare acțiunea penală și dacă constata ca sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, procedează potrivit art. 150 și urm. Dacă invinuitul este arestat potrivit art. 233, va fi ascultat de procuror înainte de expirarea termenului de arestare a învinuitului." În sfârșit, art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, are următoarea redactare: "Atribuțiile Ministerului Public sunt următoarele:

a) efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege;

b) supravegherea activității de cercetare penală efectuată de poliție și de alte organe; în exercitarea acestor atribuții, procurorul conduce și controlează activitatea de cercetare penală, dispozițiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală;

c) sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale;

d) exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege;

e) participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată;

f) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;

g) supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii;

h) verificarea respectării legii la locurile de deținere preventivă, de executare a pedepselor, a măsurilor educative și de siguranță;

i) apărarea drepturilor și intereselor minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție;

j) studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea și prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale.

Ministerul Public exercita orice alte atribuții prevăzute de lege." Aceste dispoziții sunt considerate de autorul excepției ca fiind neconstituționale în raport cu prevederile art. 23 alin. (4), ale art. 11 și 20 din Constituție, precum și cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Textele constituționale invocate au următorul conținut: - Art. 23 alin. (4): "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalității mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată."; - Art. 11: "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu buna-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.";

- Art. 20: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale."

Art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are următorul cuprins: "Orice persoană arestata sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere." Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, precum și a celor prevăzute la art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată pentru următoarele argumente: În sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde notiunii de "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare", la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel însăși Constituția, când prevede în art. 23 alin. (4) ca "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat │

│", acoperă și situația magistratului care este procuror. De asemenea, Capitolul VI din Titlul III al Constituției, referitor la autoritățile publice, capitol intitulat "Autoritatea judecătorească", prevede, pe lângă Secțiunea 1, intitulata "Instanțele judecătorești", și Secțiunea a 2-a, denumita "Ministerul Public", iar în Secțiunea a 3-a, în art. 133 alin. (1), printre atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii, se prevede competența acestuia de a propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii, în considerarea calității de "magistrați" a procurorilor. Referindu-se la natura juridică a Ministerului Public, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, a considerat ca acesta "reprezintă o magistratura specială, care nu îndeplinește atribuții de natura jurisdicțională". Procurorii îndeplinesc însă o importanța funcție judiciară în procesul penal, întrucât întreaga faza a urmăririi penale se desfășoară prin activitatea sau sub supravegherea lor. În cadrul urmăririi penale, în afară activității de strangere a probelor privind existenta faptei și a vinovatiei făptuitorului, au loc și acte procesuale de o importanța hotărâtoare pentru dinamizarea procesului penal, și anume punerea în mișcare a acțiunii penale sau trimiterea în judecata a inculpatului, precum și măsuri procesuale necesare efectuării urmăririi penale, între care se afla și măsurile preventive privative sau restrictive de libertate. Pentru motivele expuse Curtea constata ca procurorul este un "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare", în sensul cerut de art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și în sensul art. 23 alin. (4) din Constituție. Cu privire la constituționalitatea competentei procurorului de a lua măsura arestării inculpatului Curtea observa ca aceasta nu poate fi examinata în afară cadrului constituțional și legal în care acționează procurorul. Astfel, în temeiul art. 23 alin. (4) din Constituție și potrivit art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, procurorul (magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare) poate dispune arestarea inculpatului pe o durată de cel mult 30 de zile, prelungirea duratei putând fi aprobată numai de instanța de judecată (art. 155 din același cod). Împotriva ordonanței procurorului de arestare preventivă inculpatul arestat poate face plângere la instanța competența sa judece cauza în fond, iar plângerea, împreună cu dosarul cauzei, este trimisa instanței în termen de 24 de ore, invinuitul sau inculpatul arestat fiind adus în fața instanței, asistat de apărător (art. 140 1 din Codul de procedură penală). Măsura arestării încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul judiciar ori când acțiunea penală a rămas fără obiect (art. 140 din Codul de procedură penală). Prin urmare, oricare ar fi organul împuternicit de lege sa ia măsura arestării preventive, acesta trebuie să acționeze în cadrul strict stabilit de lege, cadru care nu vine în contradictie cu exigențele Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici cu jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului. Referitor la critica adusă rolului procurorului în procesul penal, care pune în discuție imparțialitatea și independenta acestuia, Curtea observa ca examinarea ei nu trebuie facuta în mod abstract, prin compararea unor concepte, ci prin analiza modului în care, în dreptul intern, prin reglementarea activității procurorului sunt sau nu garantate în realitate drepturile fundamentale ale omului în procesul penal. Prin organizarea procesului penal pe baza principiului contradictorialității, Codul de procedură penală în vigoare obliga organul de urmărire penală sa adune probele atât în favoarea, cat și în defavoarea învinuitului sau a inculpatului, chiar și atunci când acesta recunoaște fapta (art. 202). Conform art. 130 alin. (1) din Constituție, "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor", iar normele din Codul de procedură penală privitoare la rolul procurorului în procesul penal, ca reprezentant al Ministerului Public, sunt în concordanta cu prevederile Constituției. Astfel, potrivit prevederilor art. 216 din Codul de procedură penală, procurorul, exercitând supravegherea respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracțiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală și ca nici o persoană sa nu fie urmărită penal fără sa existe probe sau indicii temeinice de săvârșire a unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, veghează ca nici o persoană sa nu fie reținută sau arestata decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. În exercitarea activității de supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau da dispoziții organelor de cercetare penală sa ia asemenea măsuri. În conformitate cu dispozițiile art. 220 din Codul de procedură penală, procurorul este obligat sa infirme orice act sau măsura procesuala a organului de urmărire penală luată fără respectarea dispozițiilor legale. Cu privire la rolul procurorului în faza judecații, dispozițiile art. 316 din același cod prevăd ca în desfășurarea cercetării judecătorești procurorul exercita un rol activ în vederea aflarii adevărului și a respectării dispozițiilor legale, fiind liber să prezinte concluziile pe care le considera întemeiate, potrivit legii, și ținând seama de probele administrate. Atunci când cercetarea judecătorească nu confirma învinuirea sau când a intervenit vreuna dintre cauzele de încetare a procesului penal, procurorul este obligat sa pună concluzii, după caz, de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Curtea mai observa ca procurorul nu poate fi considerat parte în proces, deoarece el reprezintă interesele societății, apara drepturile persoanelor implicate în proces, inclusiv cele ale învinuitului sau inculpatului. Nu poate fi considerată o contradictie faptul ca procurorul care supraveghează urmărirea penală dispune trimiterea în judecata a inculpatului și susține și acuzarea în proces, atâta vreme cat soluționarea cauzei revine instanței judecătorești. Totodată nu poate fi considerată o contradictie împrejurarea ca procurorul care a dispus luarea măsurii arestării preventive a dispus și trimiterea în judecata, deoarece întreaga activitate a procurorului în cursul urmăririi penale se desfășoară sub controlul instanțelor judecătorești. Asa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, orice persoană nemultumita de soluționarea plângerii sale împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispozițiilor date de el și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești are dreptul să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se aplice în mod direct. Prin Decizia nr. 268 din 18 iunie 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 709 din 19 decembrie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, Curtea a respins, ca fiind neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate privitoare, între altele, la dispozițiile art. 148 din Codul de procedură penală, invocand garanțiile prevăzute în art. 23 din Constituție împotriva unei arestari efectuate cu încălcarea legii. Aceeași soluție se impune și în prezenta cauza, cu precizarea ca reglementarea constituțională și procesual penală a activității procurorului asigura garanții de natura sa prevină atingerea drepturilor și libertăților persoanei în procesul penal, chiar dacă a efectuat urmărirea penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului și a dispus trimiterea în judecata. Chiar dacă actele și măsurile procesuale ar fi date în competența unor persoane diferite, actele și măsurile respective ar trebui efectuate cu respectarea aceluiași cadru legal. În motivarea excepției de neconstituționalitate se invoca îndeosebi jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, care pune în discuție independenta procurorului, și anume hotărârile pronunțate în cauza "Schiesser contra Elvetiei", 1979, și în cauza "Huber contra Elvetiei", 1990. În primul caz Curtea a decis că nu s-au încălcat prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece procurorul de district a acționat exclusiv ca organ de instrucție, examinând dacă trebuie să îl inculpe pe cel vinovat și sa îl plaseze în detenție provizorie și apoi, efectuand instructia dosarului, și-a respectat obligația de a cerceta cu aceeași grija atât faptele în favoarea acuzarii, cat și cele împotriva acesteia, fără a suporta nici o ingerinta exterioară, ci exercitandu-și astfel propria-i putere de decizie pe care i-o atribuie legea. În cel de-al doilea caz ("Huber contra Elvetiei", 1990), speta asemănătoare, Curtea a decis ca, de vreme ce este posibil ca procurorul sa devină organ de urmărire și deci "imparțialitatea sa poate fi pusă la indoiala", s-au încălcat prevederile art. 5 din convenție, soluție reafirmata și în cauza "Brincat contra Italiei", 1992. Deși jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului s-a fixat în sensul că actele procesuale efectuate de procuror în cursul urmăririi penale sunt suspectate de lipsa de imparțialitate, aceasta nu poate conduce automat la concluzia neconstitutionalitatii art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, precum și a neconstitutionalitatii dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, asa cum solicita autorul excepției, deoarece, astfel cum rezultă din analiza anterioară, prin aceste prevederi sunt asigurate drepturile fundamentale ale persoanei în dreptul penal, neexistand o contrarietate cu prevederile Constituției. Curtea Constituțională constata totodată că nu exista neconcordante între, pe de o parte, prevederile art. 5 paragraful 3 din convenție și, pe de altă parte, legile interne (Codul de procedură penală și Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată), spre a se aplică dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora: "Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale." Criticile de neconstituționalitate fiind neintemeiate, excepția urmează să fie respinsă. Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, excepție ridicată de Ștefan Zinca în Dosarul nr. 1.048/1998 al Tribunalului Buzau - Secția penală. Definitivă și obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 15 februarie 2000. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

LUCIAN MIHAI Magistrat-asistent, Marioara Prodan