DECIZIE nr. 102/2001

Lucian Mihai - președinte Costica Bulai - judecător Constantin Doldur - judecător Ioan Muraru - judecător Nicolae Popa - judecător Lucian Stangu - judecător Romul Petru Vonica - judecător Gabriela Ghita - procuror Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor " Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale și financiare în regiile autonome, societățile și companiile naționale și în unele societăți comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000", modificată și completată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, excepție ridicată de Federația Naționala a Sindicatelor din Electricitate "Univers" în Dosarul nr. 12.116/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 București. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 27 martie 2001 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 3 aprilie 2001 și apoi la 5 aprilie 2001 și la 10 aprilie 2001. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele: Prin Încheierea din 27 iulie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 12.116/2000, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor " Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale și financiare în regiile autonome, societățile și companiile naționale și în unele societăți comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000", modificată și completată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, excepție ridicată de Federația Naționala a Sindicatelor din Electricitate "Univers". Excepția a fost ridicată într-o cauza având ca obiect judecarea acțiunii formulate de autorul excepției împotriva Companiei Naționale de Electricitate - S.A. din București. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca prevederile Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, modificată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, contravin dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) cu privire la caracterul neretroactiv al legii, ale art. 16 alin. (1) care reglementează egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (2) cu privire la prioritatea reglementărilor internaționale, ale art. 38 alin. (5) care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și ale art. 72 alin. (1) privind categoriile de legi adoptate de Parlament. Judecătoria Sectorului 1 București, exprimandu-și opinia, constata ca autorul excepției de neconstituționalitate critica prevederile Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, modificată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, deoarece încalcă dispozițiile art. 117 alin. (4) din Constituție, care se referă la forțele armate, neavând astfel legătură cu obiectul cauzei. În ceea ce privește celelalte sustineri ale autorului excepției, instanța de judecată nu își precizează opinia. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției ridicate. Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția este neîntemeiată, întrucât prevederile legale criticate nu contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 38 alin. (5) și ale art. 72 alin. (1) din Constituție. Totodată se considera ca prevederile art. 10 din ordonanța criticata nu contravin dispozițiilor constituționale, întrucât se referă numai la modul de acordare a salariilor de baza și a celorlalte drepturi salariale, stabilite pentru salariații cu funcții de conducere, fără sa vizeze și modul de acordare a salariilor de baza și a celorlalte drepturi salariale pentru personalul cu funcții de execuție. Conform acestor prevederi legale, salariile de baza lunare ale persoanelor cu funcții de conducere se vor acorda integral numai dacă programele de reducere a arieratelor sunt îndeplinite. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, retine următoarele: Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile " Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale și financiare în regiile autonome, societățile și companiile naționale și în unele societăți comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 24 mai 2000, modificată și completată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 iulie 2000. Prin aceste dispoziții legale au fost instituite măsuri economico-financiare pentru regiile autonome, societățile comerciale, companiile naționale și societățile comerciale la care statul este acționar majoritar, măsuri menite să asigure reducerea creanțelor și arieratelor în economie, sa rentabilizeze activitatea economică a acestora și sa întărească disciplina salariala. Autorul excepției de neconstituționalitate considera, prin notele scrise depuse la dosar, ca aceste prevederi legale contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în: art. 15 alin. (2), în sensul că se aplică retroactiv; art. 16 alin. (1), întrucât se aplică doar unor categorii de salariați; art. 38 alin. (5), întrucât este încălcat dreptul la negociere; art. 20 alin. (2), fiind incalcate prevederile din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 154/1981 privind negocierea colectivă; și art. 72 alin. (1), în sensul că prin ordonanța s-a reglementat în domeniul legii organice, ceea ce este de competența Parlamentului. Analizând aceste sustineri, Curtea constata ca Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, modificată și completată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, este un act normativ cu termen, astfel cum rezultă din art. 1 din ordonanța, potrivit căruia: "Prezenta ordonanță de urgență se aplică cu caracter temporar, până la data de 31 decembrie 2000, regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, precum și societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, prevăzute în anexele nr. 1 și 2, denumite în continuare agenți economici, în scopul reducerii creanțelor și arieratelor în economie, rentabilizarii activității economice și intaririi disciplinei salariale." În aceste condiții Curtea constata ca, deși la data la care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate ordonanța era în vigoare, aceasta și-a încetat aplicarea la data de 31 decembrie 2000. Întrucât Curtea Constituțională este competența să se pronunțe exclusiv asupra unei prevederi dintr-o lege sau ordonanța în vigoare, în conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată (potrivit cărora "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei"), excepția urmează să fie respinsă, deoarece a devenit inadmisibila, textul criticat nemaifiind în vigoare. Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge, ca devenită inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor " Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale și financiare în regiile autonome, societățile și companiile naționale și în unele societăți comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000", modificată și completată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, excepție ridicată de Federația Naționala a Sindicatelor din Electricitate "Univers" în Dosarul nr. 12.116/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 București. Definitivă și obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 10 aprilie 2001. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

LUCIAN MIHAI Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta OPINIE SEPARATĂ Sunt de acord cu soluția de neadmitere a excepției de neconstituționalitate a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, modificată și completată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000. Cu toate acestea, consider ca temeiul respingerii nu trebuia să fie inadmisibilitatea, ci ar fi trebuit să fie netemeinicia motivelor de neconstituționalitate invocate prin excepție. În speta, Curtea Constituțională, deși - în mod corect - nu a admis excepția de neconstituționalitate, nu a procedat la controlul constituționalității normelor juridice criticate de către autorul excepției, retinand - în mod incorect - ca efectuarea acestui control de constituționalitate ar fi devenit inadmisibila (cu motivarea ca, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, actul normativ criticat nu se mai afla în vigoare). Ceea ce desparte decizia pronunțată cu majoritate de voturi de conținutul prezentei opinii separate nu constituie o marunta problema de natura procedurala ori de tehnica a redactarii dispozitivului unei decizii și nici măcar o problemă de interpretare într-un fel sau altul a unor dispoziții legale (și anume, a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată), ci reflecta concepții diferite cu privire la fundamentul și finalitatea controlului constituționalității exercitat, conform art. 144 lit. c) din Constituție, pe calea soluționării unei excepții de neconstituționalitate ridicate în fața instanței judecătorești. I.1. În speta, astfel cum rezultă din actele dosarului, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de către autorul acesteia la termenul din 23 iunie 2000, în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București. Amanand deliberarea asupra acestei cereri, instanța judecătorească a pronunțat Încheierea de sesizare a Curții Constituționale la data de 27 iulie 2000. După redactarea acestei Încheieri și desfășurarea operațiunilor administrative de transmitere a dosarului cauzei, acesta a fost înregistrat la aceasta Curte la 18 septembrie 2000. Ca urmare a desfășurării procedurilor legale și regulamentare în cadrul Curții Constituționale, ședința publică de soluționare a excepției de neconstituționalitate s-a desfășurat la 27 martie 2001, iar - după amânarea succesiva a pronunțării (pentru 3 aprilie și 5 aprilie 2001) - decizia a fost emisă la 10 aprilie 2001. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie un act normativ cu caracter temporar ("cu termen"), și anume " Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale și financiare în regiile autonome, societățile și companiile naționale și în unele societăți comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000" (modificată și completată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 ). Acest act normativ a intrat în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial al României (24 mai 2000) și a ieșit din vigoare la sfârșitul zilei de 31 decembrie 2000 (conform tezei întâi din art. 1, potrivit căreia: "Prezenta ordonanță de urgență se aplică cu caracter temporar, până la data de 31 decembrie 2000 [

]." Din cele de mai sus rezultă ca în decursul perioadei de timp în care acest act normativ s-a aflat în vigoare au fost realizate următoarele acte procedurale: introducerea acțiunii în justiție de către reclamant; formularea de către acesta a excepției de neconstituționalitate; pronunțarea de către instanța judecătorească a Încheierii de sesizare a Curții Constituționale; înregistrarea dosarului cauzei la Curtea Constituțională. Pe de altă parte, următoarele proceduri juridice s-au desfășurat după ieșirea din vigoare a actului normativ criticat: ședința publică de soluționare de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate; pronunțarea deciziei Curții Constituționale. Prin decizia la care se referă prezenta opinie separată, s-a considerat, implicit, ca, dacă aceste ultime doua proceduri s-ar fi realizat cu mai multă celeritate, și anume anterior datei de 1 ianuarie 2001, Curtea Constituțională nu ar mai fi pronunțat o soluție de respingere a excepției de neconstituționalitate ca devenită inadmisibila, ci ar fi procedat la efectuarea propriu-zisa a controlului de constituționalitate (prin analizarea fondului, a substanței excepției), pronunțând, după caz, o decizie de admitere sau o decizie de respingere ("pe fond"). I.2. O asemenea consecința aleatorie este prin ea însăși inacceptabila, fiind de natura sa deplaseze controlul constituționalității legilor în domeniul anecdotic. I.3. Observatia imediat anterioară - oricât de simpla și evidenta se prezintă - nu pare însă a fi fost suficienta pentru impunerea abordarii conținute în prezenta opinie separată, ceea ce face necesară dezvoltarea și a altor argumente. Având în vedere specificul demonstratiei juridice în cadrul unei opinii separate, diferita de demonstratia juridică proprie cercetării științifice juridice, în cele ce urmează vor fi înfățișate, dintre multiplele argumente posibile, numai câteva. Rămâne ca, eventual, doctrina să le înfățișeze și pe celelalte. I.4. Astfel, trebuie observat că nu este conform realității ca ar exista vreun argument de text care să întemeieze soluția pronunțată cu majoritate de voturi. Textul legal invocat în considerentele deciziei este art. 23 alin. (1) și, mai precis, porțiunea subliniata din cadrul acestuia: "Curtea Constituțională se pronunța asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei." (Aceasta redactare a art. 23 alin. (1) a fost conferita ca urmare a modificării Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 138/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997; anterior acestei modificări, dispozițiile art. 23 alin. (1) aveau următoarea redactare: "Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor.") Din lectura textului se poate lesne observa ca legiuitorul nu a dispus ca stabilirea faptului dacă legea controlată este ori nu este în vigoare să se facă prin luarea în considerație a momentului pronunțării deciziei Curții Constituționale. Este adevărat ca propozitia utilizează verbul "se pronunța", dar aceasta utilizare este fireasca și inevitabila și, de altfel, recurgerea la orice alt verb sinonim (de exemplu, verbul "a hotărî" sau verbul "a decide") nu ar fi determinat, sub acest aspect, concluzii diferite; de aceea este criticabila legarea de efecte juridice de utilizarea - fireasca - a acestui verb, iar nu a altuia. Asadar, trebuie să se constate ca dispozițiile art. 23 alin. (1) se marginesc sa prevadă că nu se poate efectua controlul de constituționalitate decât asupra unei legi "în vigoare", lăsând nereglementata problema - distinctă - a momentului la care legea controlată trebuie să (mai) fie în vigoare pentru ca să fie admisibilă realizarea pe fond a controlului de constituționalitate. Aceasta din urma problema urmează, de aceea, să fie soluționată prin recurgerea la alte texte legale și/sau principii juridice. I.5. În aceasta ordine de idei analiza juridică releva ca excepția de neconstituționalitate nu este altceva decât un incident apărut pe parcursul desfășurării procesului în fața unei instanțe judecătorești. Trebuie recunoscut ca, oricât de importanța este activitatea Curții Constituționale, soluționarea de către aceasta a excepției de neconstituționalitate reprezintă, totuși, un aspect secundar față de activitatea desfășurată de instanța de judecată pentru soluționarea litigiului (fie ca această instanță este însăși Curtea Suprema de Justiție, fie - chiar și atunci - când este vorba despre una dintre judecătoriile din teritoriu). Desigur ca, datorită efectelor erga omnes ale deciziilor Curții Constituționale pronunțate în baza art. 144 lit. c) din Constituție, soluționarea unei excepții de neconstituționalitate prezintă interes general, iar nu numai pentru speta în cadrul căreia excepția a fost ridicată și, cu toate acestea, nu trebuie nici un moment uitata originea excepției de neconstituționalitate, origine care îi imprima acesteia un caracter de activitate secundară, subordonata finalitatii principale pentru care se desfășoară, în fața instanței judecătorești, procedurile judiciare: soluționarea litigiului. De aceea este de principiu ca sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate se face, în primul rând, în vederea soluționării litigiului însuși. Acest principiu este însă negat prin decizia la care se referă prezenta opinie separată. În speta, decizia de respingere a excepției de neconstituționalitate ca devenită inadmisibila nu contribuie în nici un fel la soluționarea de către instanța judecătorească a litigiului în cadrul căruia a fost ridicată aceasta excepție. Sub acest aspect este incontestabil ca dispozițiile Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 sunt relevante pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia autorul excepției are calitatea de reclamant și, de aceea, este necesar ca instanța judecătorească sa cunoască dacă acestea au caracter constituțional (caz în care urmează să le aplice) ori, dimpotriva, sunt neconstituționale (caz în care nu le va aplica) - soluția litigiului fiind diferita în consecința. În prezenta deciziei de constatare a inadmisibilitatii excepției de neconstituționalitate, cum va trebui oare sa procedeze judecătorul litigiului, care - sub sancțiunea denegarii de dreptate - are obligația de a pronunța o hotărâre judecătorească, prin care să finalizeze litigiul? Acesta va avea de ales între doua alternative, la fel de periculoase. Astfel, într-o primă alternativa, judecătorul cauzei va da curs principiului prezumției de constituționalitate a actelor normative adoptate de organele statului în limita competentelor acestora și, în consecința, va face aplicarea în proces a acelui act normativ (lege sau ordonanța a Guvernului), chiar dacă - în realitate - este vorba despre un act normativ neconstitutional. Într-o a doua alternativa, judecătorul cauzei va proceda el însuși - în locul Curții Constituționale - la realizarea controlului de constituționalitate și va aplica sau nu legea ori ordonanța Guvernului, după cum o va considera ca fiind sau ca nefiind constituțională. Dacă judecătorul va selecta cea dintâi alternativa, atunci exista pericolul pronunțării unei hotărâri judecătorești care nesocoteste principiul supremației Constituției, statuat de art. 51 din legea suprema; iar dacă va fi selectata cea de-a doua alternativa, atunci se ajunge la încălcarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale: "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România." Inutil sa reamintesc, în acest context, ca punerea judecătorului cauzei în fața unor asemenea periculoase alternative este aleatorie, după cum excepția de neconstituționalitate a fost ridicată și soluționată mai rapid (până la momentul iesirii din vigoare a acelei legi) sau mai puțin rapid (precum în speta), în raport cu diversi factori obiectivi ori subiectivi. I.6. În vederea evitării neintelegerii unora dintre aspectele avute în vedere supra, imediat anterior, la pct. 5 al prezentei opinii separate, doresc sa subliniez că nu întotdeauna faptul ca o anumită lege nu mai este în vigoare la momentul pronunțării hotărârii judecătorești determina consecința neaplicarii acelei legi de către acea instanța judecătorească. Mai mult decât atât, exista cazuri când instanța trebuie să aplice o lege care nu mai era în vigoare nici măcar la momentul introducerii acțiunii de către reclamant. De exemplu, atunci când soluționează cu litigiu succesoral, instanța va trebui sa analizeze valabilitatea testamentului în raport cu legea în vigoare la momentul întocmirii acestuia - și aceasta chiar dacă acea lege nu mai este în vigoare la momentul introducerii acțiunii. La fel, dacă, de exemplu, instanța se pronunța în anul 2001 asupra unui litigiu referitor la cuantumul salariului cuvenit unei persoane pentru, spre pilda, una sau mai multe dintre lunile anului 2000, instanța va trebui să aplice reglementările relevante aflate în vigoare în anul 2000, chiar dacă acele reglementări nu mai sunt în vigoare la momentul soluționării litigiului (orice asemănare a acestui din urma exemplu cu situația din speta nu este deloc intamplatoare). I.7. În condițiile în care, asa cum s-a demonstrat (a se vedea supra, pct. 4), nu exista nici un text legal care să impună Curții Constituționale să raporteze existenta în vigoare a unei legi la momentul pronunțării deciziei de către Curte, urmează ca identificarea acestui moment să fie efectuată prin rationamente juridice. În cadrul unui asemenea demers rațional, doua texte normative sunt fundamentale, după cum urmează: - art. 51 din Constituție: "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie."; - art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale: "Scopul Curții Constituționale este garantarea supremației Constituției." Corelarea acestor doua texte atrage concluzia ca este rolul fundamental al Curții Constituționale de a determina, prin soluțiile sale, realizarea controlului de constituționalitate în cat mai multe cazuri, iar nu înlăturarea din posibila sa competența a unor categorii de sesizări de neconstituționalitate. Câtă vreme nu exista texte constituționale ori legale clare care să instituie inadmisibilitatea unor cereri, Curtea Constituțională are obligația de a se considera corect sesizată și sa procedeze la realizarea efectivă a controlului de constituționalitate. În acest scop, Curtea trebuie să țină seama și de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit cărora: "(1) Competența Curții Constituționale este cea stabilită prin Constituție.

(2) Curtea Constituțională este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale. Ea hotărăște în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 144 din Constituție.

(3) Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nici o autoritate publică."

De altfel, asa cum aratam și cu alt prilej (a se vedea opinia separată - semnată împreună cu alți trei judecători la Decizia Curții Constituționale nr. 34 din 4 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 2 iulie 1999), <<Spre deosebire de alte sisteme constituționale, art. 144 lit. c) din Constituție nu recunoaște persoanelor - fizice ori juridice - dreptul de a aduce direct în fața Curții Constituționale problema caracterului neconstitutional al unei dispoziții legale, impunând ca acestea sa pornească un proces în fața instanțelor judecătorești, pentru ca, ulterior, în cadrul acelui proces, sa ridice excepția de neconstituționalitate, care va fi soluționată de către Curtea Constituțională. În consecința, controlul constituționalității legilor, după promulgarea acestora, se realizează într-un număr relativ mic de cazuri. De aceea, introducerea unor restrictii suplimentare pe traseul supunerii dispozițiilor legale controlului de constituționalitate nu este în concordanta cu spiritul prevederilor art. 51 din Constituție ("Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie"), atunci când aceste restrictii nu se întemeiază pe utilizarea tuturor metodelor de interpretare, ci doar pe interpretarea literala a textelor referitoare la procedura controlului constituționalității. Este, fără indoiala, în interesul general ca în fața Curții Constituționale să fie trimise cat mai multe excepții de neconstituționalitate, în vederea clarificarii caracterului constituțional ori neconstitutional al legilor în vigoare. Aceasta este una dintre căile prin care se justifica existenta Curții Constituționale. Iar aceasta unica autoritate de jurisdicție constituțională are ea însăși obligația ca, în vederea atingerii scopului sau ("garantarea supremației Constituției", potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 ), să contribuie, prin deciziile pronunțate, la facilitarea sesizării sale de către cei interesați - inclusiv, atunci când este necesar să se recurgă la interpretare, prin interpretarea în acest sens a dispozițiilor legale referitoare la jurisdicția constituțională.>> I.8. Fața de cele de mai sus rezultă ca, din pacate, o decizie de genul celei la care se referă prezenta opinie separată echivaleaza cu denegarea de dreptate. I.9. Se susține uneori ca efectuarea controlului de neconstituționalitate asupra unei legi sau ordonanțe care nu mai este în vigoare la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale ar conferi acelei decizii a Curții un caracter retroactiv, ceea ce contravine dispozițiilor art. 145 alin. (2) fraza întâi teza a doua din Constituție: "Deciziile Curții Constituționale [

] au putere numai pentru viitor." Acest argument nu poate fi acceptat. Astfel, este de observat ca acest argument utilizează un fals concept de "retroactivitate", considerându-se ca decizia Curții Constituționale nu își produce efectele "pentru viitor" (astfel cum impune textul menționat din Legea fundamentală), ci "pentru trecut", fiindca - se susține - o asemenea decizie statuează dacă legea sau ordonanța controlată era ori nu era constituțională la un moment anterior celui la care aceasta decizie este pronunțată (de exemplu, în raport, după caz, cu momentul introducerii acțiunii la instanța judecătorească ori cu acela al sesizării Curții prin încheierea pronunțată de instanța judecătorească). În realitate, caracterul neretroactiv al unei asemenea decizii a Curții Constituționale este incontestabil, pur și simplu deoarece aceasta - la fel ca și orice alta decizie a Curții - își produce efectele "pentru viitor", asadar de la momentul pronunțării sale, din acel moment considerându-se ca legea ori ordonanța controlată este neconstitutionala, cu consecința ca din acel moment în continuare (iar nu de la momentul - anterior - avut în vedere pentru realizarea controlului de constituționalitate) acea lege sau ordonanța nu își va mai produce efectele. Cu alte cuvinte, în toate litigiile soluționate ulterior pronunțării deciziei Curții Constituționale legea sau ordonanța declarata neconstitutionala nu se va mai putea aplica. I.10. Se poate afirma ca, până la urma, întreaga problematica ce face obiectul primei părți a acestei opinii separate se reduce la următoarele doua întrebări: - Cui dauneaza ca, pe baza unei interpretări teleologice și sistematice, în opoziție cu simpla interpretare literala, Curtea Constituțională să efectueze controlul de constituționalitate și asupra legilor ori ordonanțelor care, pe parcursul desfășurării procedurilor în fața acesteia, au ieșit din vigoare, dar rămân aplicabile pentru soluționarea litigiului de către instanța judecătorească? - Care este interesul legitim pentru care Curtea Constituțională sa nu poată soluționa pe fond o astfel de excepție de neconstituționalitate, spre a se clarifica dacă acea lege este ori nu constituțională, în loc de a nu se intră în fondul problemei și de a se respinge excepția ca inadmisibila, prin formalism excesiv? În ceea ce ma privește, nu am putut identifica raspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări. II.1. A rezultat din cele de mai sus ca, în speta, Curtea Constituțională trebuia sa procedeze la realizarea efectivă a controlului constituționalității Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 (modificată și completată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 ), spre a constata dacă aceasta încalcă ori nu încalcă dispozițiile Constituției. Asa fiind, devine necesar ca, în cele ce urmează, să se realizeze acest control "de fond" ("substanțial") al menționatului act normativ. II.2. În motivarea excepției de neconstitutionaliate autorii acesteia arata, în esenta, ca prevederile Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 (modificată și completată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 ) contravin dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2), referitoare la caracterul neretroactiv al legii, celor ale art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor, celor ale art. 20 alin. (2), referitoare la prioritatea reglementărilor internaționale, celor ale art. 38 alin. (5), care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă, precum și celor ale art. 72 alin. (2) lit. l), privind categoriile de legi adoptate de Parlament. II.3. Din examinarea excepției de neconstituționalitate invocate, precum și a actelor și lucrărilor dosarului instanței judecătorești rezultă ca autorii excepției critica numai dispozițiile referitoare la disciplina salariala. Aceste dispoziții legale reglementează - prin art. 6 - dimensiunea fondului de salarii în bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2000 al agenților economici în cauza, prin aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (1), (2) și (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2000, precum și - prin art. 10 - modul de acordare a salariilor de baza și a celorlalte drepturi salariale pentru salariații cu funcții de conducere (director, director executiv și conducătorii compartimentelor organizatorice), ce au atribuții privind îndeplinirea programelor de reducere a costurilor, arieratelor și creanțelor. II.4. Nici una dintre aceste dispoziții legale nu are caracter retroactiv, urmând a se aplică pentru viitor, astfel încât critica referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) este neîntemeiată. II.5. Tot astfel este neîntemeiată și critica privind încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, sub cuvânt ca dispozițiile art. 10 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 (dispoziții conform cărora salariile de baza lunare ale persoanelor cu funcții de conducere se vor acorda integral numai dacă programele de reducere a arieratelor sunt îndeplinite, în caz contrar urmând a se diminua proporțional) ar institui o inegalitate între salariații cu funcții de conducere și ceilalți salariați ai agenților economici. Într-adevăr, astfel cum rezultă din jurisprudenta constanta a Curții Constituționale, principiul egalității nu are semnificatia uniformitatii, ci presupune un tratament juridic diferențiat pentru persoane aflate în situații juridice diferite. II.6. Invocand dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție (potrivit cărora: "Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale"), autorii excepției de neconstituționalitate au în vedere, în mod concret, faptul ca suspendarea, prin actul normativ criticat ca fiind neconstitutional, a unor clauze din contractele colective de muncă "[

] încalcă prevederile din Convenția O.I.M. nr. 98/1949, privind dreptul de organizare și negociere colectivă și convenția O.I.M. nr. 154/1981 privind negocierea colectivă, ratificate de România, care este obligată să le respecte". În realitate, analiza conținutului "Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă" (ratificată prin Decretul nr. 352/1958, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 34 din 29 august 1958), precum și a conținutului " Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective" (ratificată prin Legea nr. 112/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992) releva ca prin dispozițiile legale supuse controlului de neconstituționalitate nu se contravine acestor acte internaționale la care România este parte. II.7. O alta critica de neconstituționalitate vizează încălcarea dispozițiilor art. 38 alin. (5) din Constituție (potrivit cărora: "Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate"), întrucât prin prevederile legale criticate sunt suspendate unele clauze cuprinse în contractele colective de muncă. Și aceasta critica este neîntemeiată, fiind evident ca prin art. 38 alin. (5) al Legii fundamentale s-a garantat caracterul obligatoriu al convențiilor colective de muncă între părțile care le-au încheiat (precum și față de subiectele de drept asimilate părților semnatare ale acestor convenții), iar nu și în raport cu statul. Într-adevăr, este evident ca statul are dreptul constituțional de a emite reglementări juridice în domeniile ce fac obiectul convențiilor colective de muncă, reglementări juridice care sunt opozabile subiectelor de drept cărora le sunt aplicabile convențiile colective de muncă - și anume, atât la momentul negocierii și al încheierii acestora, cat și pe parcursul executării lor; altfel, ar insemna ca materiile ce fac obiectul convențiilor colective de muncă exced domeniului de legiferare statala și rămân supuse voinței semnatarilor convențiilor colective de muncă. De altfel, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă este recunoscut numai dacă acestea sunt încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. II.8. Cat privește susținerea referitoare la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 72 alin. (2) lit. l), potrivit cărora "regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele și protecția socială" se reglementează prin lege organică, și aceasta critica este neîntemeiată, câtă vreme dispozițiile actului normativ supus controlului de constituționalitate nu instituie un regim juridic general în materie, ceea ce - printre altele - rezultă din art. 20 alin. (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, potrivit cărora: "Dispozițiile Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, sunt și rămân în vigoare." III. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este stat de drept. De aceea, considerentele și dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinței exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curții Constituționale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituție. Atât considerentele, cat și enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertății de exprimare și afirmarea independentei judecătorilor Curții Constituționale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluționării litigiului aflat pe rolul instanței judecătorești sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, modificată și completată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 117/2000. Orice decizie a Curții Constituționale este obligatorie "erga omnes", în măsura în care a fost pronunțată cu votul a cel puțin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curții Constituționale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluția pronunțată. De aceea, autoritățile și instituțiile statului sunt obligate sa dea curs soluției decise cu majoritatea voturilor la fel ca și soluției pronunțate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată. Lucian Mihai, președintele Curții Constituționale ────────────────