DECIZIE nr. 300/2005

Ioan Vida - președinte Aspazia Cojocaru - judecător Constantin Doldur - judecător Acsinte Gaspar - judecător Kozsokar Gabor - judecător Petre Ninosu - judecător Ion Predescu - judecător Șerban Viorel Stănoiu - judecător Nicoleta Grigorescu - procuror Marieta Safta - magistrat-asistent Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură penală, ridicată de Marin Frunză în Dosarul nr. 2.252/P/2004 al Tribunalului Galați - Secția penală. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de respingere a excepției, apreciind că prevederile legale criticate nu contravin dispozițiilor constituționale și nici celor din actele internaționale invocate ca fiind încălcate. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele: Prin Încheierea din 25 ianuarie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 2.252/P/2004, Tribunalul Galați - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură penală, ridicată de Marin Frunză în dosarul menționat. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că textul de lege criticat încalcă dreptul la un recurs efectiv la o instanță națională, întrucât, în opinia autorului excepției, singura instanță competentă să soluționeze calea de atac a recursului este Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, consideră că prevederile art. 27 din Codul de procedură penală sunt "discriminatorii, totalitare, inchizitoriale" și nu garantează drepturile și principiile invocate prin aceea că "justițiabilul nu poate exercita un recurs efectiv la o instanță națională". Tribunalul Galați - Secția penală, exprimându-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate, apreciază că aceasta este neîntemeiată. Astfel, se arată că nu poate fi reținută critica art. 27 din Codul de procedură penală, în raport de dispozițiile art. 21 din Constituție, respectiv față de cele ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece aceste prevederi nu trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să fie soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca unică instanță de competență la nivelul întregii țări. În opinia instanței, tribunalele se încadrează în categoria autorităților la care se referă art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât aceste instanțe judecătorești pot să decidă dacă drepturile recurentului, apărate prin Convenție, au fost sau nu încălcate și să stabilească reparații adecvate. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituționale, respectiv celor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate de autorul excepției. Aceste prevederi legale sunt în concordanță cu dispozițiile constituționale, stabilirea competenței instanțelor judecătorești constituind obligația constituțională a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Legea fundamentală. Totodată se apreciază că atât dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și cele ale art. 21 din Legea fundamentală nu trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să fie soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca unică instanță cu competență la nivelul întregii țări. Aceasta, întrucât prin noțiunea de "instanță națională", precizată în art. 13 din Convenție, nu trebuie să se înțeleagă "o instanță judecătorească competentă teritorial, stabilită la nivelul întregii țări, ci o autoritate națională competentă care decide dacă drepturile recurentului au fost sau nu încălcate". Se mai arată că prevederile legale criticate nu înlătură posibilitatea părților de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în cazul judecării cauzelor în primă instanță de către tribunale. Avocatul Poporului consideră că art. 27 din Codul de procedură penală, care reglementează competența materială a tribunalelor, nu aduce atingere, sub nici un aspect, accesului liber la justiție, dreptului părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, stabilirea regulilor de competență fiind atributul exclusiv al legiuitorului. Se arată totodată că dispozițiile legale criticate nu opresc părțile interesate să se adreseze justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime și de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv. În concluzie, Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 27 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Tribunalul: 1. judecă în primă instanță:

a) infracțiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, 179, art. 189 alin. 3, art. 190, art. 197 alin. 3, art. 209 alin. 3 și 4, art. 211 alin. 2, 2^1 și 3, art. 212, art. 215 alin. 5, art. 215^1 alin. 2, art. 252, 254, 255, 257, 266-270, 273-276 când s-a produs o catastrofă de cale ferată, art. 279^1, 298, 312 și 317, precum și infracțiunea de contrabandă, dacă a avut ca obiect arme, muniții sau materii explozive ori radioactive;

b) infracțiunile săvârșite cu intenție, care au avut ca urmare moartea unei persoane;

c) infracțiunile privind siguranța națională a României prevăzute în legi speciale;

d) infracțiunea de spălare a banilor;

e) infracțiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta privește sistemul bancar;

f) alte infracțiuni date prin lege în competența sa;

2. ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în primă instanță, cu excepția celor privind infracțiunile menționate în art. 279 alin. 2 lit. a); 3. ca instanță de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii, în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. 2 lit. a), precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege; 4. soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din circumscripția sa, precum și alte cazuri anume prevăzute de lege." Aceste prevederi legale sunt criticate față de dispozițiile constituționale ale art. 1, referitoare la statul român, ale art. 11, privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 15, privind universalitatea drepturilor și libertăților fundamentale, ale art. 20, referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 124, privind înfăptuirea justiției, și ale art. 126, privind instanțele judecătorești, cu raportare la prevederile din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cuprinse în art. 6, care reglementează dreptul la un proces echitabil, în art. 13, privind dreptul la un recurs efectiv, în art. 14, privind interzicerea discriminării, și în art. 17, referitoare la interzicerea abuzului de drept. Examinând excepția de neconstituționalitate formulată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să fie respinsă. Curtea reține că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată "sunt prevăzute numai de lege", iar reglementarea de către legiuitor, în temeiul prerogativelor sale constituționale, a competenței tribunalelor, nu aduce nici o atingere dispozițiilor constituționale și documentelor internaționale invocate de autorul excepției. Astfel, nu poate fi reținută nici o contradicție între art. 27 din Codul de procedură penală și dispozițiile constituționale ale art. 124 privind înfăptuirea justiției, respectiv cele ale art. 126 privind instanțele judecătorești, în contextul general al principiilor statului de drept, consfințite de art. 1 din Legea fundamentală. Aceasta întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", tribunalul fiind una dintre aceste instanțe judecătorești, respectiv o "instanță națională", în sensul art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Textul de lege criticat nu încalcă dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și nici dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din aceeași convenție, întrucât nu înlătură posibilitatea inculpaților de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în situația judecării cauzelor, respectiv a recursurilor, de către tribunale, potrivit competenței lor, stabilite prin lege. De asemenea, dispozițiile criticate nu conțin privilegii sau discriminări în raport cu criteriile egalității în drepturi înscrise în art. 4 din Constituție, astfel încât nu poate fi reținută nici critica formulată în raport de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind interzicerea discriminării. În sfârșit, câtă vreme art. 27 din Codul de procedură penală nu contravine normelor internaționale invocate, nu poate fi primită nici susținerea privind încălcarea prevederilor cuprinse în art. 11 și în art. 20 din Constituție, referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, respectiv la tratatele internaționale privind drepturile omului. Cât privește art. 15 din Constituție, precum și art. 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la interzicerea abuzului de drept, invocate de asemenea în motivarea criticii art. 27 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea nu au incidență în cauză, autorul excepției mărginindu-se, de altfel, să invoce aceste dispoziții fără a arăta în ce constă încălcarea lor. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marin Frunză în Dosarul nr. 2.252/P/2004 al Tribunalului Galați - Secția penală. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 9 iunie 2005. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent, Marieta Safta