DECIZIE nr. 647/2010

Tudorel Toader - președinte Nicolae Cochinescu - judecător Aspazia Cojocaru - judecător Acsinte Gaspar - judecător Petre Lăzăroiu - judecător Ion Predescu - judecător Puskas Valentin Zoltan - judecător Augustin Zegrean - judecător Simona Ricu - procuror Benke Karoly - magistrat-asistent Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, excepție invocată de Societatea Comercială "Ralfi IFN" - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 4.207/200/2009 al Judecătoriei Buzău. La apelul nominal, se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din data de 16 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 4.207/200/2009, Judecătoria Buzău a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, excepție invocată de Societatea Comercială "Ralfi IFN" - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect judecarea unor aspecte constatate printr-un proces-verbal întocmit de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Buzău. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile criticate conferă instanțelor de judecată atribuții care aparțin competenței exclusive a puterii executive, și anume investigarea unor presupuse încălcări a legii contravenționale și aplicarea de sancțiuni contravenționale. Se mai arată că procesul-verbal de constatare emis de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor poate fi anulat doar în situația în care instanța de judecată constată existența clauzelor abuzive, însă, în ipoteza în care procesul-verbal conține vicii grave de formă, nu se poate dispune anularea acestuia, iar instanța de judecată trebuie, practic, să suplinească lipsurile sau să ratifice actul respectiv de sancționare. Se mai apreciază că textul criticat limitează, din punct de vedere procesual, participarea părții care sesizează instanța de judecată, întrucât singura argumentație pe care autoritatea o prezintă instanței este o simplă supoziție. Totodată, această supoziție trebuie să fie susținută și argumentată de instanța de judecată, ceea ce încalcă principiul egalității părților în cadrul procesului din moment ce presupusul contravenient nu poate fi egalul instanței de judecată. Se consideră că actul de sancționare nu poate fi însăși hotărârea instanței de judecată din moment ce singurul remediu judiciar împotriva acesteia este doar recursul, etapă procesuală care nu permite administrarea unui probatoriu complet. Se arată că instanța de judecată ar trebui să verifice legalitatea și temeinicia procesului-verbal de constatare a contravenției, și nu să dispună chiar ea sancționarea contravențională. În fine, se arată că textul criticat este neconstituțional în măsura în care din interpretarea să se poate deduce că instanța de judecată poate declara caracterul abuziv al oricărei clauze contractuale decât cea cu care a fost sesizată sau că aceasta poate nesocoti lipsurile procesului-verbal de constatare. Judecătoria Buzău apreciază că normele criticate nu încalcă dispozițiile constituționale invocate și, prin urmare, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie întregul text al art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008, cu modificările și completările ulterioare, din moment ce acesta are doar două alineate. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Art. 13. - (1) Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

(2) În caz contrar, instanța va anula procesul-verbal întocmit."

Textele constituționale invocate în susținerea excepției sunt cele ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor și ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție. Examinând excepția de neconstituționalitate și dispozițiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituționale invocate, Curtea constată următoarele: Prin Decizia nr. 1.535 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25 ianuarie 2010, Curtea a statuat că "fie că este sesizată direct de către consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau de specialiștii autorizați ai organelor administrației publice, instanța este unica autoritate care se va pronunța asupra existenței sau inexistenței clauzelor abuzive dintr-un contract". Curtea a mai reținut că art. 13 din lege, pe lângă răspunderea civilă delictuală pe care o reglementează, prevede și o răspundere contravențională, din moment ce fapta ilicită este sancționată cu amendă contravențională. Curtea a arătat că "împrejurarea că actul de sesizare al instanței, care circumscrie cadrul procesual al controlului efectuat de către aceasta, este diferit în funcție de calea aleasă de persoana care are calitatea de consumator nu impietează cu nimic asupra dreptului la apărare al comerciantului. În fața instanței de judecată, părțile au în egală măsură posibilitatea de a-și exercită garanțiile prevăzute de legea procesual civilă, formulând apărările pe care le consideră pertinente și utile cauzei". Prin aceeași decizie, Curtea a statuat, în ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în stat, că, "aplicând sancțiunea contravențională, în urma verificării procesului-verbal întocmit de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau de specialiștii autorizați ai organelor administrației publice, instanța, de fapt, confirmă existența clauzelor abuzive în contract, constatate de organul administrativ, stabilind, pe această cale răspunderea contravenientului. Existența acestei proceduri de sancționare a faptelor contrare legii în domeniul clauzelor abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori nu impietează asupra principiului privind separația puterilor în stat, constituind tocmai expresia aplicării acestui principiu constituțional, în accepțiunea sa plenară, care include echilibrul și controlul reciproc al puterilor în stat". Considerentele reținute de Curte în decizia menționată sunt valabile și în cauza de față, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenței acesteia. Distinct de cele arătate prin decizia menționată, Curtea constată că, potrivit art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, "în cazul în care prin actul normativ de stabilire și sancționare a contravențiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică și sancțiunea". Or, în cazul de față, procesul-verbal de constatare a contravenției este întocmit de agentul constatator prevăzut de art. 8 din Legea nr. 193/2000, iar sancționarea contravenției constatate se face de instanța de judecată, în urma administrării probatoriului necesar. Instanța de judecată se pronunță numai cu privire la ceea ce a fost sesizată prin procesul-verbal de constatare, astfel încât ex officio nu poate sancționa contravențional un comerciant pentru clauze abuzive despre care nu se face vorbire în procesul-verbal de constatare. Chiar dacă procesul-verbal de constatare nu conține elementele prevăzute de art. 16 din ordonanță, instanța de judecată le poate îndrepta în urma administrării probatoriului necesar. Un asemenea aspect este justificat de faptul că procesul-verbal de constatare a unei contravenții nu produce eo ipso consecințe juridice în raport cu comerciantul, dar și de faptul că sancționarea contravențională se dispune de o instanță judecătorească, și nu de vreun corp administrativ. În această situație nu se poate susține încălcarea art. 21 din Constituție (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 194 din 12 februarie 2009, unde Curtea, în mod ritos, a statuat că "actele de control constatatoare ale unor situații de fapt nu pot forma obiectul unor cereri adresate instanțelor de contencios administrativ din moment ce acestea nu produc, în mod direct, efecte juridice cu privire la persoana controlată"). Singurul caz în care are competența de a anula actul organului constatator este atunci când constată că aprecierea organului de constatare prevăzut de art. 8 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza pretins abuzivă nu este reală. În fine, Curtea observă că, în procedura reglementată de art. 14 din lege, diferendul dintre consumator și comerciant poate parcurge 3 grade de jurisdicție, însă, în cazul art. 13 din lege, diferendul dintre organul de constatare și comerciant poate parcurge două grade de jurisdicție. Un asemenea tratament juridic nu încalcă art. 21 din Constituție, întrucât acest text constituțional nu impune legiuitorului obligația reglementării accesului la toate gradele de jurisdicție. Astfel cum s-a arătat mai sus, există o diferență specifică între prevederile art. 13 și art. 14 din lege, în sensul că primul text reglementează și o răspundere contravențională, pe lângă răspunderea civilă delictuală comună ambelor texte de lege, ceea ce a și determinat legiuitorul să instituie proceduri de judecată diferite. O atare competență a legiuitorului rezultă, fără tăgadă, din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, excepție invocată de Societatea Comercială "Ralfi IFN" - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 4.207/200/2009 al Judecătoriei Buzău. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 11 mai 2010. PREȘEDINTE, prof. univ. dr. TUDOREL TOADER

Magistrat-asistent, Benke Karoly