DECIZIE nr. 227/2025

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepție ridicată din oficiu de instanța judecătorească în Dosarul nr. 13.056/211/2019 al Curții de Apel Cluj - Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.855D/2021.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care, invocând Decizia nr. 633 din 13 decembrie 2022, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 25 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 13.056/211/2019, Curtea de Apel Cluj - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepție ridicată din oficiu de instanța judecătorească, într-o cauză penală aflată în etapa procesuală a apelului.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, instanța judecătorească arată că, prin reglementarea textului criticat, legiuitorul s-a îndepărtat de considerentele din expunerea de motive care a însoțit proiectul noului Cod penal - adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului. Caracterul proporțional al pedepsei în raport cu gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului nu trebuie să se reflecte doar în natura, durata sau cuantumul acesteia, ci și în modul de executare, pentru că altfel există riscul ca efortul depus pentru reintegrarea infractorului să producă efecte contrare scopului urmărit. Reintegrarea socială a infractorului prin mijloace alternative la executarea pedepsei este condiționată în același timp de evaluarea conduitei acestuia pe parcursul procesului penal și de atitudinea față de actul de justiție. Astfel, infractorul care s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților, nu poate beneficia de renunțarea la aplicarea pedepsei, de amânarea aplicării pedepsei ori de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât între conduita acestuia pe parcursul procesului penal și natura și scopul acestor măsuri există o vădită incompatibilitate.

6. Pentru aceste considerente au fost reglementate două instituții noi, respectiv renunțarea la pedeapsă și amânarea aplicării pedepsei, și a fost regândită instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere, care sunt concepute într-o succesiune progresivă determinată de gravitatea infracțiunii comise, periculozitatea infractorului, gradul de intervenție pentru îndreptarea condamnatului și consecințele asupra acestuia.

7. În realitate, modul în care au fost reglementate aceste instituții se îndepărtează de intenția legiuitorului declarată în expunerea de motive indicată și încalcă dreptul de apreciere al instanțelor judecătorești cu privire la interpretarea și aplicarea legii, în condițiile în care instanțele judecătorești sunt cele care au competența constituțională de a înfăptui justiția.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Guvernul arată că instanța care a invocat excepția din oficiu s-a mărginit să enumere o serie de dispoziții constituționale și convenționale, despre care afirmă că ar fi încălcate de dispozițiile legale criticate, dar nu arată concret în ce constă contradicția între acestea și Constituție, astfel că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. În subsidiar, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că stabilirea modalităților de individualizare a executării pedepselor și a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi dispusă o măsură sau alta nu este de natură a afecta caracterul legal al sancțiunii penale ori proporționalitatea acesteia, de vreme ce legea penală prevede în mod expres, prin norme clare, accesibile și previzibile condițiile în care pot fi dispuse renunțarea la urmărirea penală și amânarea aplicării pedepsei. În plus, stabilirea modalităților de individualizare a executării pedepselor și a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi dispuse reprezintă o opțiune de politică legislativă, ea constituind atributul exclusiv al legiuitorului, în virtutea rolului său constituțional. Soluția de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei reprezintă o măsură de individualizare a executării pedepsei ce nu constituie un drept al inculpatului, ci doar o facultate a instanței de judecată, care o poate dispune sau nu.

10. Totodată, se susține că instituția prevăzută de art. 91 - 98 din Codul penal nu este una cu consacrare constituțională explicită; cu alte cuvinte, consacrarea sa la nivel legislativ nu reprezintă altceva decât o opțiune a legiuitorului în vederea asigurării caracterului proporțional al represiunii prin raportare la gravitatea infracțiunii și periculozitatea făptuitorului.

11. Pe de altă parte, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale - astfel cum sunt ele consacrate în titlul II din Legea fundamentală - sunt ghidate de anumite „dispoziții comune“ care dobândesc, în această materie, statutul de veritabile principii. Dintre acestea, principiul egalității în drepturi presupune, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod rațional și obiectiv. Rezultă, așadar, faptul că egalitatea în drepturi, consacrată de art. 16 din Constituție, este un principiu constituțional care se impune tuturor destinatarilor legii, deci inclusiv legiuitorului în activitatea de legiferare, astfel încât toate drepturile și obligațiile consacrate la nivel constituțional trebuie recunoscute și interpretate inclusiv în lumina acestui principiu.

12. Se poate observa faptul că, dispunând o soluție de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, instanța este obligată să aplice condamnatului obligația de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, stabilind în hotărârea de condamnare două entități din comunitate unde urmează a se executa obligația [ art. 93 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală ]. În acest context, faptul că munca se execută la domiciliul condamnatului este o soluție firească ce beneficiază și acestuia din urmă. În acele situații în care condamnatul nu se află pe teritoriul României, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală reglementează posibilitatea recunoașterii hotărârii penale române în statul de domiciliu al condamnatului, în vederea punerii în executare a acesteia din urmă.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, cu următorul conținut: „(1) Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții: [

] c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.“

16. Instanța judecătorească susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) și (5) referitor la statul român, art. 11 alin. (1) și (2) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 41 referitor la munca și protecția socială a muncii, art. 126 referitor la instanțele judecătorești și art. 148 alin. (2) - (4) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 3 referitor la interzicerea torturii și art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 49 referitor la principiul legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor criticate, prin Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, și Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității constituie o condiție esențială pentru executarea obligației reglementate în art. 93 alin. (3) din Codul penal, în acord cu dispozițiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora „munca forțată este interzisă“, având în vedere că art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție statuează că „Nu constituie muncă forțată: [

] b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată;

“, acestea din urmă fiind singurele excepții admise de legiuitorul constituant, cu relevanță în domeniul penal. De altfel, Curtea a constatat că, în situația premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, persoana condamnată nu se află în detenție, nefiind privată de libertate, astfel că munca neremunerată în folosul comunității nu este prestată în perioada de detenție. Prin urmare, situația de excepție referitoare la munca prestată în perioada de detenție nu este incidentă în cauză.

18. De asemenea, Curtea a reținut că situația premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal vizează dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel încât situația de excepție referitoare la munca prestată în perioada de libertate condiționată nu este incidentă în cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că, în ipoteza dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, orice muncă neremunerată în folosul comunității trebuie să fie calificată ca fiind forțată, în lipsa consimțământului infractorului.

19. Totodată, Curtea a reținut că, potrivit art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție privind interzicerea sclaviei și a muncii forțate, numai munca impusă în mod normal unei persoane aflate în detenție, adică în condițiile prevăzute de art. 5 din Convenție sau în timpul cât se află în libertate condiționată, nu este considerată muncă forțată sau obligatorie. De asemenea, Curtea a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, spre exemplu Hotărârea din 7 iulie 2011, pronunțată în Cauza Stummer împotriva Austriei, paragrafele 116119, și Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunțată în Cauza Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei, paragraful 283, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32, și Hotărârea din 18 iulie 1994, pronunțată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 22, și Hotărârea din 20 iunie 2006, pronunțată în Cauza Zarb Adami împotriva Maltei, paragraful 44.

20. În continuare, instanța de control constituțional a reținut prevederile internaționale incidente în materia analizată, de exemplu art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958.

21. În aceste condiții, Curtea Constituțională a constatat că norma penală criticată, potrivit căreia instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă, printre alte condiții, infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, este conformă cu dispozițiile constituționale și din actele internaționale precitate. Cu alte cuvinte, obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispozițiilor art. 42 alin. (1) din Constituția României, art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituția României, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact și art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenție sau de liberare condiționată (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 317321).

22. Totodată, Curtea a observat că în numeroase state europene efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunității, respectiv efectuarea unei „munci de interes general“ - în situația suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probațiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară -, se dispune de către instanță doar cu consimțământul condamnatului/infractorului.

23. Curtea a reținut că reglementarea condițiilor suspendării executării pedepsei sub supraveghere intră în atribuțiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Așa fiind, Curtea a constatat că, prin reglementarea condițiilor prevăzute în art. 91 alin. (1) din Codul penal, în care instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inclusiv aceea a manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiționarea dispunerii de către instanță a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin norma penală criticată, reprezintă o opțiune de politică legislativă ce nu poate fi considerată ca neconstituțională, neaducând atingere vreunei prevederi din Constituție, mai mult, norma criticată fiind în acord cu dispozițiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală.

24. În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 16 din Constituție, Curtea a reținut că, prin condiționarea prin lege a aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu se aduce atingere egalității în drepturi a cetățenilor. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalității cetățeanului, o șansă egală acordată fiecărui individ și, din această cauză, principiul egalității cuprinde egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta. Cu alte cuvinte, textul constituțional invocat vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept al persoanei, ci doar o măsură de individualizare a executării pedepsei.

25. Astfel, Curtea a constatat că necesitatea manifestării de către inculpat a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, în cazul dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, este o condiție sine qua non pentru ca aceasta să nu fie considerată muncă forțată, cu consecința încălcării prevederilor art. 42 din Constituție.

26. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de instanța judecătorească în Dosarul nr. 13.056/211/2019 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și constată că dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Cluj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 aprilie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Marițiu