DECIZIE nr. 1162/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 158 alin. 3 și art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Generali" - S.A. din București (fostă ARDAF) în Dosarul nr. 46.590./3/2007 al Curții de Apel București - Secția a V-a comercială care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.361D/2010. La apelul nominal se prezintă, pentru partea Societatea Comercială "Generali România" - S.A. (fostă ARDAF), doamna avocat Maria Ursaciuc, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, lipsind cealaltă parte, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantul părții prezente, care depune concluzii scrise, solicitând admiterea excepției de neconstituționalitate. Reprezentantul Ministerului Public, menționând jurisprudența în materie a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 310 din 3 martie 2011, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele: Prin Încheierea din 23 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 46.590./3/2007, Curtea de Apel București - Secția a V-a comercială a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 158 alin. 3 și art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "Generali" - S.A. din București (fostă ARDAF) într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de recurs. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale în măsura în care instituie un termen de recurs foarte scurt, de 5 zile de la pronunțare, și sancționează cu nulitatea un recurs care nu este motivat în acest termen. Practic, prin instituirea acestui termen, nu există un interval suficient de timp pentru ca partea care declară recurs să-și poată exercita în mod efectiv dreptul la apărare, în condițiile în care nu cunoaște motivarea instanței care și-a declinat competența. În această situație, partea care nu cunoaște ceea ce ar trebui să combată este grav prejudiciată, fiind privată atât de dreptul la apărare, cât și de cel al unui proces echitabil. De asemenea, autorul excepției apreciază că prin instituirea obligației de a motiva recursul în termen de doar 5 zile de la data pronunțării hotărârii, fără a se acordă posibilitatea reală de a afla conținutul respectivei hotărâri, sub sancțiunea anulării acelui recurs, este restrâns dreptul părții de a se adresa instanței de control judiciar prin exercitarea căilor de atac. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului și Avocatul Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susținerile reprezentantului părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 158 alin. 3 și art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care au următorul conținut: - Art. 158 alin. 3: "Dacă instanța se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Dosarul va fi trimis instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenței a devenit irevocabilă."; - Art. 306 alin. 1: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alineatul 2". Ulterior sesizării Curții, prevederile art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, și au în prezent următorul conținut: "Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent." Potrivit art. XXII alin. (1) și (2) din Legea nr. 202/2010, "(1) Procesele în materie civilă în curs de judecată la data schimbării, potrivit prevederilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe. În caz de desființare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile prezentei legi privitoare la competență sunt aplicabile.

(2) Dispozițiile art. 20, art. 105 alin. 1, art. 129 alin. 5 și 5^1 art. 136, art. 158 alin. 3, art. 159, art. 1591 art. 281^2a, art. 297 alin. 1, art. 304 pct. 3, art. 312 alin. 6^1, art. 315 alin. 3^1, precum și ale art. 329-330^7 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi ".

Având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011 și dispozițiile art. XXII alin. (1) și (2) din Legea nr. 202/2010, Curtea constată că dispozițiile legale criticate sunt aplicabile raportului juridic stabilit în cauza de față, astfel încât urmează să verifice constituționalitatea prevederilor criticate în forma avută la data încheierii de sesizare a Curții Constituționale. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare și art. 53 alin. (1) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, sunt considerate a fi încălcate și prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil și art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate, prin raportare la critici similare, constatând că acestea sunt constituționale. Astfel, prin Decizia nr. 920*) din 7 iulie 2011, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, și prin Decizia nr. 1.138 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 5 noiembrie 2010, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 158 din Codul de procedură civilă, instanța de judecată se pronunță asupra problemelor privind competența ei de judecată, în situația în care, în cadrul judecării litigiului cu care a fost învestită, se pun în discuție astfel de aspecte. Asupra excepției de necompetență, instanța se pronunță înainte de a se aborda fondul litigiului și înainte de a se soluționa alte excepții, după caz, printr-o încheiere, dacă se declară competentă, sau printr-o altă hotărâre, dacă instanța se declară necompetentă. Textul de lege criticat de autorul excepției, respectiv art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă, are în vedere cea de-a doua ipoteză, și anume admiterea excepției de necompetență și implicit declinarea competenței instanței de judecată. Având în vedere cele de mai sus, este evident faptul că singurul motiv pe care instanța îl poate reține în hotărârea de declinare este propria necompetență materială, personală sau teritorială. -------- Notă

*) Decizia nr. 920/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011.

De asemenea, Curtea a constatat că instanța de judecată, dând expresie dreptului la apărare și principiului contradictorialității, este obligată să pună în discuția prealabilă a părților excepția de necompetență, discuție ce are loc în prezența acestora sau chiar în lipsa lor, dar când toate părțile au fost legal citate. Așa fiind, Curtea nu poate reține critica autorului excepției potrivit căreia partea interesată nu are posibilitatea cunoașterii motivelor hotărârii de declinare a competenței pe care urmează să o atace și, ca urmare, declararea nulității recursului promovat. De asemenea, prin Decizia nr. 246 din 4 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 14 aprilie 2008, Curtea a mai statuat că hotărârea prin care instanța se declară necompetentă se poate ataca separat cu recurs, întrucât această hotărâre are caracter de dezinvestire. Stabilirea unui termen derogatoriu mai scurt și care curge de la data pronunțării hotărârii, pentru declararea recursului, s-a impus pentru că soluționarea incidentului privind competența instanței ține pe loc judecarea fondului litigiului. Niciuna dintre părți nu este împiedicată în exercitarea căii de atac în acest termen, având în vedere că acestea, chiar dacă nu sunt prezente în urma îndeplinirii procedurii legale de citare, cunosc termenul de judecată și depinde doar de diligența lor aflarea soluției și declararea recursului. În ceea ce privește dispozițiile art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunțat, prin raportare la art. 21 și art. 24 din Constituție, prin Decizia nr. 893 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 22 iulie 2009, constatând că sunt constituționale. Cu acest prilej, Curtea a statuat, în esență, că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului în substanța sa sau principiilor și textelor constituționale de referință. Astfel, Curtea de la Strasbourg, în Cauza Beles și alții contra Cehiei din 12 noiembrie 2002, a constatat că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, având în vedere că presupune reglementarea din partea statului, care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 158 alin. 3 și art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Generali" - S.A. din București (fostă ARDAF) în Dosarul nr. 46.590./3/2007 al Curții de Apel București - Secția a V-a comercială. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 15 septembrie 2011. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent, Fabian Niculae