"Litigiu de munca" - cota parte din profitul societatii Decizie nr. 293/R din data de 13.04.2010
pronunțată de Curtea de Apel Targu-Mures

"Litigiu de munca" - cota parte din profitul societatii. Prin sentinta civila nr. 414/24 martie 2009, Tribunalul Mures a admis in parte actiunea formulata de reclamantul B.D. in contradictoriu cu parata S.C. P. S.A. si, drept consecinta:
- a obligat parata la plata in favoarea reclamantului a sumei de 9.052 lei, reprezentand cota-parte din profit pe anii 2005 -2006; - a dispus ca suma mai sus mentionata va fi reactualizata in functie de rata inflatiei, calculata incepand cu data scadentei si pana la data platii integrale a debitului;
- a respins restul pretentiilor reclamantului;
- a obligat parata la plata in favoarea reclamantului a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, tribunalul a retinut, in primul rand, ca prin incheierea de sedinta din 26 februarie 2009 a respins exceptiile invocate de parata prin intampinare, respectiv: exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, exceptia prematuritatii introducerii actiunii si exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului.
Din cuprinsul incheierii mentionate rezulta ca pentru adoptarea solutiei de respingere a exceptiei prescriptiei, tribunalul a apreciat ca dispozitiile art. 166 din Codul muncii sunt speciale si derogatorii fata de cele ale art. 283 alin. 1 lit. e) din acelasi act normativ, iar cota de profit intra in categoria altor venituri salariale, termenul de prescriptie fiind de 3 ani.
Cu referire la exceptia prematuritatii, s-a retinut ca aceasta este neintemeiata deoarece actiunea are ca obiect recunoasterea unui drept al carui cuantum este determinabil prin prisma prevederilor contractelor colective de munca la nivel superior (ramura si grup de unitati), astfel incat reclamantul invoca un drept actual.
In ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale active, s-a constatat ca reclamantul a avut calitatea de angajat al societatii parate in perioada aflata in litigiu, exceptia mentionata fiind apreciata, prin urmare, ca neintemeiata.
Procedand, in continuare, la examinarea fondului cauzei, tribunalul a retinut ca, potrivit dispozitiilor art. 41 alin. 2 lit. a) din Contractul colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2005-2006, in categoria drepturilor de natura salariala se include si cota-parte din profit ce se repartizeaza salariatilor, care este de pana la 10% in cazul societatilor comerciale, iar conform prevederilor art. 41 alin. 3 din acelasi act, partile contractului colectiv de munca la nivel de unitate au libertatea de a stabili conditii de diferentiere, de diminuare sau chiar de anulare a participarii salariatilor la fondul de stimulare din profit, ambele prevederi regasindu-se si in Contractul colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2007-2010 (art. 42 alin. 2 lit. a), respectiv art. 42 alin. 3).
Cum insa, prin prevederile art. 139 din Contractele colective de munca la nivel de unitate din anii 2005-2007, partile nu au hotarat diminuarea sau anularea participarii salariatilor la profit, s-a apreciat ca acest drept le-a fost recunoscut implicit, singura chestiune ce urma a fi stabilita prin negocieri separate, deci prin act aditional, fiind cea a diferentierii si a stabilirii modalitatii concrete de acordare.
S-a mai retinut, de asemenea, ca existenta dreptului salariatilor la cota -parte din profit este garantata si de art. 30 din Legea nr. 130/1996, raportat la art. 41 alin. 5 din Constitutie, neindeplinirea de catre societatea parata a obligatiei imperative stabilite in sarcina sa prin dispozitiile art. 139 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate - aceea de detaliere prin act aditional a modalitatii de acordare a participarii salariatilor la profit - fiind de natura a atrage raspunderea juridica, inclusiv patrimoniala, a acesteia, cu atat mai mult cu cat dispozitiile art. 9 si ale art. 145 din acelasi act interzic orice limitari ale drepturilor salariale si obliga la interpretarea clauzelor contractuale in favoarea salariatilor, astfel de reguli imperative fiind statuate si prin art. 38 din Codul muncii.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis in parte actiunea, in sensul acordarii in favoarea reclamantului a sumei reprezentand cota-parte de 10% din profitul realizat de societatea parata in perioada de referinta aflata in litigiu, corelativ cu reactualizarea acesteia in functie de rata inflatiei, incepand cu data scadentei si pana la data platii integrale a debitului, conform prevederilor art. 1082 din Codul civil si ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
S-a apreciat, insa, ca nu sunt intemeiate - fiind astfel, respinse - pretentiile avand ca obiect acordarea de daune-interese, sub acest aspect retinandu-se ca prejudiciul material cauzat prin executarea cu intarziere de catre parata a obligatiei de plata a drepturilor salariale pretinse in cauza este reparat prin reactualizarea sumelor in functie de rata inflatiei.
De asemenea, facand aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedura civila, tribunalul a obligat parata la plata in favoarea reclamantului a sumei de 1.000 lei, reprezentand cheltuieli de judecata (onorariu avocatial).
Impotriva hotararii anterior descrise a declarat recurs parata S.C. P. S.A. (devenita, prin reorganizare - OMV P. S.A.), solicitand modificarea acesteia, in sensul respingerii integrale a actiunii reclamantului.
Prin intermediul memoriului cuprinzand motivele caii de atac promovate, parata a reiterat exceptiile invocate in fata primei instante, sustinand ca acestea au fost in mod gresit respinse.
Astfel, referindu-se la exceptia lipsei calitatii procesuale active, parata a aratat ca reclamantul nu are calitatea de creditor in raportul juridic de drept substantial - obligational invocat, deoarece prevederile art. 139 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate - pe care acesta si-a intemeiat pretentiile formulate, creeaza doar premisele acordarii unui drept patrimonial in favoarea salariatului, in sensul ca acesta poate fi generat exclusiv ca rezultat al negocierilor purtate intre patronat si sindicat.
In ceea ce priveste exceptia prematuritatii introducerii actiunii in justitie, parata a sustinut ca, prin raportare la aceeasi prevedere contractuala, dreptul de participare al salariatilor la profit nu s-a nascut, deoarece nu au avut loc negocierile mentionate, in urma carora sa se fi stabilit in mod expres cota de participare la profit, modalitatea concreta de acordare a acesteia si conditiile de diferentiere intre salariati.
In fine, cu privire la exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, parata a sustinut ca in cauza este aplicabil termenul de 6 luni, prevazut de art. 283 lit. e) din Codul muncii, iar nu cel de 3 ani, prevazut de lit. c) din acelasi articol, deoarece solicitarea unei cote-parti din profitul realizat de societatea angajatoare vizeaza alte venituri decat drepturile salariale izvorate din contractul individual de munca.
Referindu-se la modul de solutionare a fondului cauzei de catre prima instanta, parata a apreciat actiunea reclamantului ca neintemeiata, sustinand ca prevederile art. 42 alin. 3 din contractul colectiv de munca unic la nivel national, ca si cele ale art. 139 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate nu instituie decat vocatia salariatilor la acordarea unei cote din profit, vocatie care poate deveni un drept exclusiv doar ca rezultat al unei negocieri patronat-sindicat, pe deplin absenta in cauza de fata.
S-a mai sustinut ca, pentru ipoteza in care, ad absurdum, s-ar interpreta ca din cuprinsul art. 139 al contractului colectiv de munca rezulta un drept acordat salariatilor, acest drept este afectat de o conditie suspensiva dubla, de asemenea neindeplinita, in speta, respectiv realizarea de profit de catre societatea parata si negocierea cu organizatia sindicala reprezentativa.
In fine, parata a precizat ca repartizarea profitului catre salariati este imperativ necesar a fi reflectata in hotararile adunarii generale a actionarilor, insa, dupa cum rezulta fara echivoc din probele administrate in cauza, o astfel de decizie nu a fost luata in niciunul dintre anii 2005-2007.
Pentru considerentele expuse si prin invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, parata a solicitat respingerea actiunii.
Prin intampinarea formulata, reclamantul a sustinut legalitatea si temeinicia hotararii primei instante.
La primul termen de judecata, parata si-a completat motivele de recurs prin invocarea prevederilor art. 304 pct. 3 Cod procedura civila, cu referire la sustinerea exceptiei necompetentei teritoriale a Tribunalului Mures in solutionarea cauzei.
De asemenea, a invocat exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 298 alin. 2, teza finala - "orice alte dispozitii contrare" - din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).
Drept consecinta, prin incheierea din 20 august 2009, instanta a dispus suspendarea judecatii recursului si sesizarea Curtii Constitutionale, care, prin decizia nr. 107/4 februarie 2010, a respins exceptia mentionata ca fiind inadmisibila.
Dupa repunerea cauzei pe rol, parata si-a mentinut criticile de nelegalitate anterior expuse, iar din examinarea acestora, prin raportare la probele administrate si dispozitiile legale incidente, curtea de apel constata ca prima instanta a dat o solutie corecta exceptiilor invocate.
Astfel, cu referire la calitatea procesuala activa, trebuie observat ca aceasta presupune existenta unei identitati intre persoana reclamantului si cel care se pretinde a fi titularul dreptului afirmat, conditie care in cauza dedusa judecatii este indeplinita, intrucat pretentiile de natura salariala invocate de reclamant deriva din perioada in care acesta era angajat societatii parate.
In ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, in mod gresit se sustine de catre parata ca ar fi incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, respectiv termenul de prescriptie de 6 luni, sub acest aspect impunandu-se a se retine caracterul special si derogatoriu al dispozitiilor art. 166 si ale art. 283 alin. 1 lit. c) din acelasi act normativ, deoarece participarea salariatilor la cota-parte din profitul angajatorului nu presupune acordarea unor drepturi de alta natura decat cea salariala, termenul de prescriptie fiind, prin urmare, cel de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, termen care in cauza a fost respectat.
De asemenea, nu este fondata nici critica vizand modul de solutionare a exceptiei prematuritatii, deoarece pentru ca o cerere de chemare in judecata sa poata fi considerata ca prematur introdusa, este necesar a se constata ca nu a fost urmata o procedura prealabila sau ca nu a fost respectat un anume termen, inainte de inregistrarea actiunii, ceea ce in speta, nu este cazul.
Examinand, totodata, si exceptia necompetentei teritoriale a Tribunalului Mures in solutionarea cauzei - exceptie invocata de parata prin intermediul memoriului cuprinzand completarea motivelor de recurs, Curtea observa ca in mod gresit se sustine incidenta in cauza a prevederilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 - respectiv competenta instantei in a carei circumscriptie isi are sediul unitatea, sub acest aspect impunandu-se a se retine faptul ca norma legala evocata vizeaza solutionarea conflictelor de drepturi, astfel cum acestea sunt definite de art. 248 alin. 3 din Codul muncii. Or, in cauza dedusa judecatii au prioritate de aplicare dispozitiile speciale cuprinse in art. 284 alin. 2 din Codul muncii, care reglementeaza competenta teritoriala a instantelor investite cu solutionarea conflictelor de munca, astfel cum acestea sunt definite de art.248 alin. 1 din acelasi act normativ - categorie din care face parte si litigiul supus examinarii.
In schimb, Curtea constata ca fiind intemeiate criticile vizand modul de solutionare a fondului cauzei de catre prima instanta, apreciind ca sub acest aspect se impune a fi facute urmatoarele precizari:
Este adevarat ca, potrivit dispozitiilor art. 41 alin. 2 lit. a) din Contractul colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2005-2006, reluate si de cel pe anii 2007-2010 ( in art. 42 alin. 2 lit. a), in categoria drepturilor de natura salariala se include si cota - parte din profit ce se repartizeaza salariatilor, care este de pana la10% in cazul societatilor comerciale.
Insa, cu referire la beneficiul acestui drept, nu pot fi ignorate prevederile art. 139 din Contractul colectiv de munca la nivel de unitate pe anii 2005-2007, in conformitate cu care "cota de participare a salariatilor P. S.A. la profitul anual, modalitatea concreta de acordare, precum si conditiile de diferentiere vor fi stabilite prin negociere cu FSLI P." ( organizatia sindicala reprezentativa).
Raportat la continutul clauzei contractuale enuntate, este evident faptul ca aceasta nu genereaza prin ea insasi dreptul salariatilor la acordarea cotei de participare la profitul societatii parate, nasterea si existenta de sine statatoare a unui astfel de drept fiind conditionata, in primul rand, de inregistrarea unui profit la sfarsitul fiecarui an din perioada de referinta aflata in litigiu, iar in al doilea rand, de rezultatul negocierilor care trebuiau purtate cu sindicatul pentru determinarea in concret a cotei de participare, a modalitatii de acordare si a criteriilor de diferentiere intre salariati.
In mod gresit s-a apreciat de catre prima instanta ca societatea parata se afla in culpa si, prin urmare, este datoare sa raspunda patrimonial fata de fostii sai salariati, intrucat nu si-a indeplinit obligatia de incheiere a unui act aditional la contractul colectiv de munca, prin care sa detalieze modalitatile de acordare a cotei de participare la profit. Au fost ignorate, sub acest aspect, prevederile art. 3 alin. 6 din Legea nr. 130/1996, care dispun ca "in cazul in care patronatul nu angajeaza negocierea, aceasta are loc la cererea organizatiei sindicale sau a reprezentantilor salariatilor, dupa caz, in termen de 15 zile de la formularea cererii" .
Prin urmare, chiar daca societatea parata nu a declansat procedura negocierii prevazute de art. 139 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate, obligatie care ii revenea, conform prevederilor art. 3 alin. 5 din Legea nr. 130/1996, tot la fel de adevarat este ca si organizatia sindicala putea si trebuia sa aiba initiativa negocierii in vederea determinarii cotei de participare la profit a salariatilor pe care ii reprezenta, a modalitatii concrete de acordare a acesteia si a conditiilor de diferentiere.
Cum negocierile pretinse de clauza contractuala invocata in sustinerea actiunii nu au avut loc datorita culpei ambelor parti, Curtea constata ca pretentia reclamantului este nefondata, acesta neavand la dispozitie un drept deschis "ope legis" pentru a beneficia de cota-parte din profitul societatii parate, drept la care face trimitere contractul colectiv de munca unic la nivel national, cu atat mai mult cu cat acesta nu a fost solicitat in perioada in care mai avea calitatea de angajat.
Pe de alta parte, trebuie avut in vedere faptul ca parata este o societate comerciala cu capital privat, constituita in baza Legii nr. 31/1990, prin urmare, sub aspectul modalitatii de repartizare a profitului, este supusa reglementarilor cuprinse in actele constitutive, precum si dispozitiilor imperative ale art. 183 din actul normativ mentionat, in sensul adoptarii unei astfel de masuri de catre adunarea generala a actionarilor, pentru fiecare exercitiu financiar. Cum pentru perioada de referinta aflata in litigiu nu s-a facut dovada existentei vreunei hotarari a adunarii generale a actionarilor prin care sa se fi aprobat participarea salariatilor la o cota-parte din profitul societatii si nu a fost urmata nici procedura negocierii impusa de art. 139 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate, in mod neintemeiat se sustine ca in sarcina paratei subzista obligatia de plata a dreptului pretins prin actiune, astfel ca solutia primei instante nu poate fi privita decat ca o ingerinta nepermisa in dreptul de proprietate privata, garantat atat de Constitutia Romaniei, cat si de Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
In fine, Curtea subliniaza faptul ca nu pot fi retinute in speta - ca temei legal pentru acordarea cotei de participare a salariatilor la profitul societatii parate - nici dispozitiile O.G. nr.64/2001, deoarece acest act normativ reglementeaza exclusiv repartizarea profitului la societatile nationale, companiile nationale si societatile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum si la regiile autonome.
Pentru considerentele expuse, observand ca prevederea contractuala invocata in sustinerea actiunii creeaza in favoarea salariatilor doar premisele negocierii unui eventual drept de a participa la beneficiul (profitul) societatii parate si numai daca s-a decis in acest sens printr-o hotarare a actionarilor, Curtea va admite calea de atac dedusa judecatii, retinand incidenta motivului de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
Prin urmare, in temeiul dispozitiilor 312 alin. 1 Cod procedura civila, va modifica in parte hotararea primei instante, in sensul respingerii integrale a actiunii.