Actiune in constatare. Imobil preluat in temeiul Decretului nr.223/1974 contra platii unei despagubiri.
Decretului nr.223/1974. Legea nr. 10/2001.
In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr.10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Curtea este de acord ca, in principiu, in raport de circumstantele particulare ale spetei actiunea in revendicare pe dreptul comun, in situatia speciala a imobilelor preluate in baza Decretului nr.223/1974, este admisibila, chiar daca partea nu a urmat procedura speciala a Legii nr.10/2001, insusindu-si rationamentul juridic al instantei de apel cu privire la faptul ca in privinta acestor imobile exista o neconcordanta intre Legea nr.10/2001 si Conventia europeana a drepturilor omului, in sensul ca reclamantii nu aveau speranta unei solutii favorabile intr-un demers judiciar intemeiat pe dispozitiile Legii nr.10/2001. Aceasta intrucat la acel moment legea speciala nu continea o reglementare clara a aplicabilitatii ei in situatia imobilelor preluate in temeiul Decretului nr.223/1974 contra platii unei despagubiri, iar normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, H.G. nr.498/2003 stabileau ca aceste preluari nu au un caracter abuziv, nefiind aplicabile dispozitiile legii speciale mentionate. In plus, la acel moment practica judiciara in aceasta materie nu era constanta, astfel ca nici din aceasta perspectiva reclamantii nu ar fi avut o speranta in privinta unei solutii favorabile la demersul lor.
De asemenea, Curtea constata ca dreptul de a avea acces la justitie nu este absolut, ci poate fi supus unor limitari, care sunt permise in mod implicit, deoarece, prin natura lui, acesta reclama o reglementare din partea statului. Este necesar insa ca aceste limitari sa nu restrictioneze sau sa reduca accesul acordat individului de o asemenea maniera incat insusi esenta dreptului sa fie atinsa. Astfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului in jurisprudenta sa, a aratat ca accesul la justitie trebuie garantat atat in drept, cat si in fapt, evidentiind in permanenta ca pentru a garanta respectarea efectiva a acestui drept, statul are atat obligatii negative, cat si obligatii pozitive, in sensul adoptarii unor masuri rezonabile si adecvate pentru protectia drepturilor. In acest sens, Curtea a mai aratat ca o categorie a acestor obligatii pozitive ale statelor o constituie reglementarea raporturilor intre particulari, astfel incat respectarea si aplicarea Conventiei sa fie efective. Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin Decizia civila nr.217 din 26.10.2009 a Tribunalului Mures, pronuntata in dosarul nr. 1036/308/2007 s-au respins ca nefondate apelurile declarate de paratii P.E., M.S., S.C. A.T.T. S. si P.A.D. impotriva sentintei civile nr.1116 din 24.10.2008, pronuntata de Judecatoria Sighisoara in dosarul nr. 1036/308/2007.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de apel a retinut ca apelantul P.A.D. nu detine nici un titlu asupra imobilului in litigiu, astfel ca in mod corect prima instanta a retinut lipsa calitatii sale procesuale pasive.
Cu privire la celelalte apeluri promovate, Tribunalul a retinut ca referitor la criticile privitoare la inadmisibilitatea promovarii unei actiuni in revendicare pe calea dreptului comun in conditiile in care reclamantii nu au urmat procedura speciala a Legii nr.10/2001, circumstantele particulare ale cauzei impun analiza pe fond a actiunii in revendicare.
In ce priveste procedura pe care reclamantii o aveau la indemana pentru a obtine restituirea acestui imobil, sau o reparatie justa pentru privarea de proprietate, instanta a retinut faptul ca reclamantii au initiat o prima procedura in anul 1995, in temeiul Legii nr.112/1995. Acea procedura a durat 4 ani, fiind finalizata prin Decizia civila nr.961/R din 4 noiembrie 1999 a Curtii de Apel Tg.Mures, prin respingerea irevocabila a plangerii formulata in temeiul Legii nr.112/1995, de reclamantii din prezenta cauza.
Ulterior acestui demers, reclamantii au initiat o noua cerere in anul 2005 - actiunea ce formeaza obiectul prezentului dosar.
In perioada scursa de la finalizarea primului demers solutionat in baza procedurii Legii nr.112/1995 si prezenta cerere de chemare in judecata, situatia juridica a imobilelor preluate de S.R. in temeiul Decretului nr.223/1974 a fost supusa mai multor modificari legislative.
Prin decizia nr.V/2000 a Curtii Supreme de Justitie, s-a admis recursul in interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie si, pe cale de consecinta, s-a stabilit ca instantele judecatoresti sunt competente sa judece, potrivit normelor dreptului comun, actiunile in revendicare formulate cu privire la imobilele preluate de stat in temeiul prevederilor Decretului nr.223/1974.
Instanta a mai retinut ca reclamantii nu au avut la indemana modalitatile de reparatie prevazute de Legea nr.10/2001,intrucat prevederile acestei legi corelate cu normele metodologice pentru aplicarea unitara a Legii nr.10/2001, astfel cum erau in vigoare inainte de prezentul demers judiciar al reclamantilor conduceau la concluzia ca situatia concreta a preluarii imobilului reclamantilor (in temeiul Decretului nr.223/1974 contra platii unei despagubiri) nu se incadreaza in limitele de aplicare a legii speciale reparatorii invocata de apelanti.
Modificarile Legii nr.10/2001 aduse prin Legea nr.247/2005 au generat si adoptarea unor noi norme metodologice de aplicare unitara a Legii nr.10/2001, astfel ca prin HG nr.250/2007, dispozitiile amintite au fost abrogate.
S-a retinut ca aceasta modificare legislativa a aparut insa dupa epuizarea termenului in care se putea demara procedura prevazuta de Legea nr.10/2001. Imprejurarea ca problemele juridice legate de interpretare a caracterului abuziv al preluarii imobilelor preluate de S.R. in temeiul Decretului nr.223/1974 contra platii unei despagubiri au fost transate de instantele de judecata (in cadrul contestatiilor formulate in temeiul art.26 din Legea nr.10/2001 indreptate impotriva dispozitiilor administrative de respingere a notificarilor sau impotriva refuzului unitatilor detinatoare de solutionare a notificarilor), nu poate constitui un argument, in sprijinul sustinerilor apelantilor - ca reclamantii aveau la indemana legea speciala pentru obtinerea masurilor reparatorii.
Tribunalul a constatat ca, la momentul formularii notificarii, legea speciala nu continea o reglementare clara a aplicabilitatii ei in situatia preluarii imobilelor in temeiul Decretului nr.223/1974 contra platii unei despagubiri (cazul in speta). Mai mult, normele de aplicare a acestei legi aprobate de H.G. nr.498/2003 stabileau clar ca aceste preluari nu ar avea un caracter abuziv, nefiind aplicabile prevederile Legii nr.10/2001.
Tribunalul a mai retinut ca in urma compararii titlului reclamantilor cu titlul paratei apelante P.E., in mod legal prima instanta a dat preferinta titlului mai vechi si mai caracterizat al reclamantilor.
S-a apreciat ca in aceste conditii, prima instanta in mod corect a procedat si la analiza valabilitatii titlului pretins de proprietate al statului prin raportare la prevederile Constitutiei in vigoare la data preluarii si a tratatelor internationale la care Romania era parte. Nu era necesar ca acel Decret nr.223/1974 sa fie declarat neconstitutional, intrucat in speta instanta de judecata a analizat valabilitatea titlului statului (daca au fost respectate garantiile constitutionale ale proprietarului).
S-a retinut ca argumentele retinute de prima instanta cu referire la caracterul preluarii imobilului in litigiu de catre S.R. sunt corecte. In plus tribunalul a avut in vedere si faptul ca Decretul nr.223/1974 se referea la o "instrainare" a imobilelor detinute in proprietate de persoane care doreau sa plece definitiv din tara, instrainare care in mod obligatoriu se facea de catre S.R., la un pret stabilit de organele statului, in mod unilateral (art.2 din Decretul nr.223/1974). O instrainare (vanzare-cumparare) impune respectarea conditiilor de validitate ale unei conventii prevazute de art.948 Cod civil. Reclamantii au fost insa nevoiti sa instraineze imobilul catre S.R., aceasta fiind conditia pentru a putea pleca din tara. Asadar, consimtamantul reclamantilor la vanzare nu a fost liber, contrar conditiei prevazuta de art.948 pct.1 Cod civil. Cauza conventiei are un caracter ilicit, echivaland cu o deposedare a reclamantilor de bunul lor instrainarea fiind de fapt o conditie impusa de autoritate pentru plecarea din tara a reclamantilor. Prevederile art.2 din decretul amintit aduceau asadar atingere dreptului de proprietate.
S-a constatat de Tribunal ca parata P.E. a dobandit proprietatea imobilului de la un neproprietar, S.R., care i-a deposedat pe reclamanti de proprietatea acestui bun, in temeiul Decretului nr.223/1974.
Cu privire la prescriptia dreptului material la actiune, Tribunalul a aratat ca in speta nu este aplicabil cazul special de prescriptie reglementat de art. 46 din Legea nr.10/2001, in cauza fiind aplicabile dispozitiile generale de drept comun, potrivit carora actiunea in revendicare este imprescriptibila.
Instanta a mai retinut faptul ca apelanta P.E. nu a fost un cumparator de buna-credinta, intrucat a incheiat contractul de vanzare-cumparare inainte de solutionarea recursului declarat in procedura plangerii formulata de reclamanti in baza Legii nr.112/1995 si avea cunostinta de demersul reclamantilor, facut cu intentia de a obtine bunul proprietatea lor.
Impotriva acestei hotarari au formulat recurs paratii P.A.D., P.E., M.S. si S.C. A.T.T. S.A. Sighisoara.
Recurentii au solicitat modificarea deciziei atacate, in sensul admiterii apelurilor si schimbarea sentintei pronuntata de Judecatoria Sighisoara, in sensul respingerii actiunii reclamantilor. In subsidiar s-a mai solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecare, in vederea stabilirii cadrului procesual, din perspectiva atitudinii reclamantilor, care au depus la dosarul cauzei inscrisuri prin care fie solicitau restituirea in natura a bunului, fie despagubiri.
In motivarea recursului, recurentii au invocat motivul de nelegalitate prevazut de art.304 pct. 9 din C.pr.civ., formuland in esenta aceleasi critici referitoare la inadmisibilitatea actiunii in revendicare pe calea dreptului comun, in conditiile in care reclamantii nu au urmat procedura speciala a Legii nr.10/2001, din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii, prescriptia dreptului material la actiune cu privire la petitul privind constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare incheiat intre S.R. si P.E. in temeiul Legii nr.112/1995, valabilitatea contractului de vanzare-cumparare din perspectiva bunei credinte a partilor contractante.
Recurentii P.A.D. si M.S. au mai invocat motivul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedura civila, cu referire la incompatibilitatea unui membru al completului de judecata ce a solutionat apelul paratilor.
M.S. a formulat intampinare la recursul promovat de parata P.E., aratand ca nu se opune admiterii acestuia.
Examinand decizia atacata din perspectiva motivelor invocate, instanta de control judiciar constata urmatoarele:
Cu privire la motivul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 5 din C.pr.civ. invocat de recurenti, referitor la incompatibilitatea unui membru al completului de judecata care a solutionat apelul paratilor, Curtea constata ca acelasi judecator a facut parte si din completul care a pronuntat decizia nr.225 din 12.04.2007 a Tribunalului Mures, prin care s-a casat Sentinta civila nr.952 din 17.10.2006 pronuntata de Judecatoria Sighisoara, in dosarul nr.2127/2005 si s-a trimis cauza pentru rejudecare instantei de fond.
Prin aceasta hotarare instanta s-a pronuntat asupra exceptiei autoritatii lucrului judecat, precum si cu privire la faptul ca instanta de fond a calificat gresit obiectul cererii de chemare in judecata, in sensul ca nu a avut in vedere faptul ca petitul principal era o actiune in revendicare, care presupunea compararea titlurilor partilor, iar celelalte capete de cerere erau accesorii.
In sedinta din data de 23 aprilie 2009 judecatorul care a facut parte din ambele complete de judecata a formulat o declaratie de abtinere, insa prin incheierea din data de 19 mai 2009 s-a respins aceasta cerere, instanta constatand ca judecatorul, prin decizia mentionata, nu a facut referire la fondul cauzei.
Recurentii nu au facut dovada ca prin respingerea declaratiei de abtinere au suferit vreo vatamare care sa nu poata fi inlaturata decat prin anularea hotararii, astfel ca in cauza nu este incident motivul de nelegalitate invocat.
Cu privire la recursul declarat de paratul P.A.D., Curtea retine ca acesta este fiul paratei P.E.. Tatal paratului, P.A., a decedat la data de 05.11.1997, astfel ca acesta nu a fost parte in contractul de vanzare-cumparare nr.826/06.12.1998. Fata de aceasta imprejurare, in contextul in care conventia mentionata s-a incheiat intre P.E. si S.R., in mod legal instantele au constatat ca P.A.D. nu are calitate procesuala pasiva in cauza si au respins actiunea fata de acesta pe acest considerent.
Raportat la pozitia procesuala a paratului recurent P.A.D., Curtea constata ca recursul acestuia se impune a fi respins ca nefondat, fara a analiza criticile pe care le-a invocat pe fondul cauzei, intrucat exced limitelor in care recurentul putea formula calea de atac. Oricum, aceste argumente urmeaza a fi analizate in contextul solutionarii celorlalte recursuri promovate, motivele invocate de recurenti fiind aceleasi.
Reclamantii H.P. si H.E. au fost proprietarii tabulari ai imobilului casa, situat in Sighisoara, str. Decebal, inscris in CF nr. 7437 Sighisoara A+1, nr. top. 3256/12/3, iar terenul aferent in suprafata de 200 mp. s-a aflat in proprietatea S.R., reclamantii avand un drept de folosinta asupra acestuia.
Prin Decizia nr.2 din 23.01.1988 a Consiliului Popular al Judetului Mures, Comitetul Executiv, casa proprietatea reclamantilor compusa din demisol cu garaj, doua pivnite, centrala termica, parter cu bucatarie, camera, camara, baie, WC, antreu, terasa, etaj cu 3 camere, WC, antreu terasa, a trecut in proprietatea statului, contra sumei de 80.000 lei care a fost platita reclamantilor, decizia mentionata fiind emisa in baza Decretului nr. 223/1974.
Ulterior S.R. si-a inscris in cartea funciara dreptul de proprietate asupra constructiei, conform extrasului CF 7437 Sighisoara aflat la fila 27.
Prin Hotararea nr.40 din 12.09.1996 Comisia Judeteana de Aplicare a Legii nr.112/1995 a respins cererea reclamantilor de restituire in natura a imobilului ce a constituit proprietatea acestora, retinand ca imobilul a trecut in proprietatea statului cu plata unor despagubiri, astfel ca nu face obiectul masurilor reparatorii prevazute de Legea nr.112/1995.
Prin Sentinta civila nr.3535 din 04.12.1997, pronuntata in dosarul nr.797/1997, Judecatoria Sighisoara a respins ca nefondata plangerea formulata de reclamanti impotriva hotararii Comisiei Judetene, in care au contestat actul de nationalizare, instanta retinand ca trecerea imobilului in proprietatea statului nu a fost abuziva asa cum sustineau reclamantii. Totodata s-a retinut ca imobilul putea face obiectul masurilor reparatorii prevazute de aceasta lege numai daca imobilul este liber sau ocupat de fostii proprietari, cu conditia restituirii catre stat a despagubirii actualizate. Instanta a constatat ca reclamantii nu se incadrau in aceste situatii, imobilul fiind ocupat de alte persoane fizice cu contracte legale de inchiriere. Aceasta sentinta a ramas definitiva prin Decizia nr. 601 din 11 mai 1998 a Tribunalului Mures si irevocabila prin decizia nr. 961/R din 04.11.1999 a Curtii de Apel Tg.-Mures. In Decizia Curtii de apel s-a aratat ca efectele juridice ale Decretului nr.223/1974 au ramas valabile si erau compatibile cu Constitutia in vigoare la data trecerii imobilului contestatorilor in proprietatea S.R.
Parata P.E. a formulat o cerere inregistrata sub nr.1246 din 04.11.1998, printru cumpararea acestei locuinte, pe care o ocupa in calitate de chirias, cerere care a fost aprobata, astfel ca la data de 07.12.1998 s-a incheiat contractul de vanzare-cumparare nr.826 intre paratii recurenti S.C. A.T.T. S.A .Sighisoara si P.E.
Cu privire la criticile formulate de recurenti referitoare la inadmisibilitatea actiunii in revendicare pe dreptul comun in situatia in care reclamantii nu au urmat procedura speciala a Legii nr.10/2001, Curtea retine in primul rand faptul ca prin Decizia nr.33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii, s-a stabilit ca concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala.
In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr.10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Curtea este de acord ca, in principiu, in raport de circumstantele particulare ale spetei actiunea in revendicare pe dreptul comun, in situatia speciala a imobilelor preluate in baza Decretului nr.223/1974, este admisibila, chiar daca partea nu a urmat procedura speciala a Legii nr.10/2001, insusindu-si rationamentul juridic al instantei de apel cu privire la faptul ca in privinta acestor imobile exista o neconcordanta intre Legea nr.10/2001 si Conventia europeana a drepturilor omului, in sensul ca reclamantii nu aveau speranta unei solutii favorabile intr-un demers judiciar intemeiat pe dispozitiile Legii nr.10/2001. Aceasta intrucat la acel moment legea speciala nu continea o reglementare clara a aplicabilitatii ei in situatia imobilelor preluate in temeiul Decretului nr.223/1974 contra platii unei despagubiri, iar normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, H.G. nr.498/2003 stabileau ca aceste preluari nu au un caracter abuziv, nefiind aplicabile dispozitiile legii speciale mentionate. In plus, la acel moment practica judiciara in aceasta materie nu era constanta, astfel ca nici din aceasta perspectiva reclamantii nu ar fi avut o speranta in privinta unei solutii favorabile la demersul lor.
Prin urmare, in mod legal instantele au analizat actiunea in revendicare pe fond, procedand la compararea titlurilor partilor, atata timp cat parata P.E. detine imobilul in litigiu in baza unui contract de vanzare-cumparare, astfel cum am aratat anterior.
Reclamantii au invocat, in sustinerea cererii lor de revendicare, dreptul lor de proprietate asupra imobilului ce a fost construit de acestia si asupra terenului aferent, astfel cum a fost inscris in cartea funciara anterior preluarii de catre S.R., solicitand a se constata faptul ca preluarea a fost abuziva si ca titlul lor este cel mai vechi si preferabil titlului paratei.
Atat prima instanta cat si instanta de apel au analizat caracterul preluarii bunului, prin raportare la Constitutia Romaniei din 1965 si la Declaratia Universala a Drepturilor Omului si au retinut ca preluarea bunului de catre stat a fost abuziva, consimtamantul reclamantilor la vanzare nu a fost liber, iar cauza conventiei a avut un caracter ilicit, echivaland cu o deposedare a reclamantilor de bunul lor, de catre S.R., intrucat instrainarea a fost de fapt o conditie impusa de autoritate pentru plecarea din tara a reclamantilor. Prin urmare, s-a retinut ca nevalabilitatea titlului statului conduce la nevalabilitatea actului administrativ cu caracter individual de preluare a imobilului de catre stat si, in fine, la preferabilitatea titlului reclamantilor.
Numai ca instantele au omis a observa faptul ca valabilitatea titlului statului a fost confirmata printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila in anul 1999, in speta Decizia nr. 961/R din 04.11.1999 a Curtii de Apel Tg.-Mures. Prin plangerea pe care atunci reclamantii au facut-o impotriva hotararii Comisiei Judetene pentru aplicarea Legii nr.112/1995, acestia si-au intemeiat cererea pe caracterul abuziv al preluarii bunului de catre S.R., iar in decizia Curtii de apel s-a aratat ca efectele juridice ale Decretului nr.223/1974 au ramas valabile si erau compatibile cu Constitutia in vigoare la data trecerii imobilului contestatorilor in proprietatea S.R., instanta analizand argumentele reclamantilor din aceasta perspectiva. Or, la acest moment aceste chestiuni nu mai puteau fi puse in discutie, pentru a stabili ca reclamantii au un titlu opozabil paratei. Hotararea judecatoreasca mentionata nu este revocabila si nu poate fi ignorata, astfel ca argumentatia instantei pe aspectul caracterului abuziv al preluarii bunului de catre stat urmeaza a fi inlaturata.
Practic, bazandu-se pe confirmarea in instanta a valabilitatii titlului sau, S.R. a inteles sa vanda bunul in litigiu paratei recurente P.E., ceea ce face ca partile contractante sa fi fost de buna-credinta la momentul contractarii. Faptul ca la momentul incheierii conventiei nu era inca solutionat recursul promovat de reclamanti nu prezinta relevanta din aceasta perspectiva, intrucat partile s-au bazat pe o hotarare definitiva a unei instante judecatoresti, care a fost confirmata la scurt timp.
In contextul in care o instanta judecatoreasca a stabilit in mod irevocabil ca titlul statului era valabil, iar acesta putea sa vanda bunul in baza Legii nr. 112/1995 chiriasului, care avea un contract legal de inchiriere, S.R. a transmis valabil dreptul de proprietate asupra imobilului catre cumparatoarea P.E., astfel ca nici titlul acesteia nu este revocabil.
In caz contrar s-ar incalca grav dreptul de proprietate al cumparatoarei si s-ar aduce o atingere grava securitatii raporturilor juridice.
Prin urmare, in urma compararii titlurilor invocate de catre parti, Curtea constata ca preferabil este titlul paratei recurente P.E., intrucat valabilitatea titlului Statului fusese confirmata de instanta, printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila. Or in acest context, reclamantii nu au la acest moment un titlu opozabil paratei.
In acelasi context este de mentionat si faptul ca in anul 1999 parata si-a inscris dreptul de proprietate in cartea funciara, data de la care s-a produs efectul opozabilitatii fata de terti.
Din aceasta perspectiva sustinerile reclamantilor, in sensul ca nu au avut cunostinta de existenta acestui contract nu pot fi primite, atata timp cat prin minime diligente de verificare a cartii funciare puteau sa afle.
Fata de acest aspect, reclamantii nu au prezentat nicio justificare rezonabila pentru care au ramas in pasivitate si nu au atacat contractul de vanzare-cumparare in termenul prevazut de lege. In acest context instanta constata ca in mod nelegal s-a apreciat de prima instanta si de instanta de apel faptul ca nu ar fi aplicabil termenul special de prescriptie prevazut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit textului legal mentionat, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la actiune se prescrie in termen de un an, prelungit apoi cu 6 luni, de la data intrarii in vigoare a legii, asadar contractele de vanzare-cumparare puteau fi atacate cel mai tarziu pana la data de 14.08.2002.
Instanta constata ca termenul stabilit de legiuitor pentru a putea cere anularea acestor contracte este un termen de prescriptie, susceptibil de suspendare si intrerupere. Prescriptia extinctiva a dreptului material la actiune are natura juridica a unei sanctiuni indreptata impotriva pasivitatii titularului dreptului subiectiv civil. Aceasta a fost si intentia legiuitorului atunci cand a stabilit acest termen special, urmarind, pe de o parte, sa sanctioneze persoana interesata care, desi cunostea sau trebuia sa cunoasca termenul de introducere a actiunii in constatarea nulitatii si consecintele nerespectarii acestuia, nu s-a conformat exigentei legale, iar pe de alta parte, s-a avut in vedere securitatea raporturilor juridice civile, prin limitarea termenului de contestare a acestui tip de contracte, urmarind a se ocroti buna credinta a cumparatorilor acestor imobile.
In acest sens, Curtea constata ca dreptul de a avea acces la justitie nu este absolut, ci poate fi supus unor limitari, care sunt permise in mod implicit, deoarece, prin natura lui, acesta reclama o reglementare din partea statului. Este necesar insa ca aceste limitari sa nu restrictioneze sau sa reduca accesul acordat individului de o asemenea maniera incat insusi esenta dreptului sa fie atinsa. Astfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului in jurisprudenta sa, a aratat ca accesul la justitie trebuie garantat atat in drept, cat si in fapt, evidentiind in permanenta ca pentru a garanta respectarea efectiva a acestui drept, statul are atat obligatii negative, cat si obligatii pozitive, in sensul adoptarii unor masuri rezonabile si adecvate pentru protectia drepturilor. In acest sens, Curtea a mai aratat ca o categorie a acestor obligatii pozitive ale statelor o constituie reglementarea raporturilor intre particulari, astfel incat respectarea si aplicarea Conventiei sa fie efective.
De asemenea, necesitatea garantarii securitatii raporturilor juridice permite statului sa stabileasca, in mod derogatoriu de la dreptul comun, termene speciale de prescriptie si momentul de la care incep sa curga, insa acestea trebuie reglementate de asemenea maniera incat sa vizeze in mod rezonabil si anumite cazuri particulare, cum ar fi imposibilitatea obiectiva ca o persoana sa afle de existenta actului a carui anulare este interesata sa o solicite.
Din aceasta perspectiva, Curtea constata ca desi reclamantii nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001, nimic nu i-a impiedicat sa atace contractul de vanzare-cumparare in termenul legal, intrucat acesta era inscris in cartea funciara din anul 1999, astfel ca puteau cu minime diligente sa afle de existenta lui, insa reclamantii au ales sa ramana in pasivitate.
Prevederea legala in discutie nu contravine Conventiei Europene a Drepturilor Omului, intrucat liberul acces la justitie presupune dreptul statului sa stabileasca termene de prescriptie, in vederea garantarii stabilitatii raporturilor juridice, iar maniera de reglementare a acestui termen face ca dreptul la un proces echitabil sa fie respectat si accesul la justitie sa fie efectiv.
Pasivitatea reclamantilor le este imputabila, astfel ca nu exista nici un temei legal pentru a nu face aplicarea prevederilor legale mentionate si a constata prescriptia dreptului material la actiune a acestora in privinta capatului de cerere privind constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare incheiat intre S.R. si parata recurenta P.E.
Fata de considerentele expuse, constatand ca este incident motivul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, instanta va admite recursurile declarate de parati, va modifica in parte decizia atacata in sensul ca va admite apelurile declarate de paratii P.E., S.C. A.T.T. S.A. Sighisoara si M.S., impotriva Sentintei civile nr.1116/24.10.2008, pronuntata de Judecatoria Sighisoara si in consecinta va schimba in parte sentinta atacata in sensul ca va admite exceptia prescriptiei dreptului material la actiune pentru petitul privind constatarea nulitatii absolute a Contractului de vanzare-cumparare nr.826/7.12.1998, va respinge actiunea formulata si precizata de reclamantii H.P. si H.E. in contradictoriu cu paratii P.E., S.C. A.T.T. S.A. Sighisoara, M.S. prin P., va mentine dispozitiile primei instante, privind admiterea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor P.S. si P.A.D. si respingerea actiunii fata de acestia, precum si cele privind respingerea ca nefondat a petitului avand ca obiect obligarea paratilor sa lase in deplina proprietate si posesie imobilul teren, situat in Sighisoara str.Decebal, inscris in CF 7437 Sighisoara, A+1, nr.top.3256/12/3. De asemenea, va mentine dispozitia din decizia apelata privind respingerea apelului declarat de P.A.D.
In temeiul dispozitiilor art.274 C.pr.civ., fiind in culpa procesuala, reclamantii urmeaza a fi obligati la plata catre parata P.E. a sumei de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand 500 lei onorariu avocatial, conform chitantei nr.243/2009, (f.107), si 200 lei cheltuieli de deplasare, conform bonurilor fiscale nr.0138/20.10.2009, nr.409/23.04.2009, nr.300/16.06.2009 si nr.312/19.05.2009 (f,107 in dosar apel).
Totodata, va respinge ca nefondat recursul declarat de P.A.D. impotriva aceleiasi decizii.