Pe rol soluționarea cauzei civile privind pe reclamanta XXX-XXX și pe pârâta UAT XXX, având ca obiect litigii de muncă – obligație de a face.
Fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor este consemnat în încheierea de ședință din data 19.02.2026, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 06.03.2026, mai apoi pentru data de 20.03.2026 și, ulterior, pentru data de astăzi, 03.04.2026.
Instanța,
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 30.10.2023 sub dosar nr. XXX/102/2023, reclamanta XXX-XXX a solicitat în contradictoriu cu pârâtul UAT XXX: obligarea pârâtei ca în termen de 20 de zile de la pronunțarea unei soluții definitive și executorii să respecte și să recalculeze salariul de bază al funcției de asistent personal gradația 0 al reclamantei, prin aplicarea coeficientului de ierarhizare de 1,01 la suma de 2.230 lei stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 935/2019 pe anul 2020, la suma de 2.300 lei stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 4/2021 pe anul 2021, la suma de 2.550 lei stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. XXX pe anul 2022, la suma de 3.000 lei pe intervalul ianuarie XXX.09.2023 potrivit Hotărârii Guvernului nr. XXX și la suma de 3.300 lei începând din 01.10.2023 potrivit Hotărârii Guvernului nr. 900/2023, iar pe viitor, până la noi modificări legislative, să calculeze salariul de bază al funcției de asistent personal gradația 0 al reclamantei prin aplicarea coeficientului de ierarhizare de 1,01 la salariul de bază minim garantat în plată; obligarea pârâtei ca în termen de 20 de zile de la pronunțarea unei soluții definitive și executorii să plătească diferența dintre cuvenitul salariu de bază al funcției de asistent personal gradația 0 solicitat spre recalculare și cel plătit reclamantei începând din octombrie 2020 și până la soluționarea cauzei, sume care să fie actualizate cu rata inflației calculate de la scadență și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare de la scadență și până la data plății efective; obligarea pârâtei la recunoașterea și acordarea Gradației 3 ca urmare a anilor de vechime în muncă ai reclamantei, precum și obligarea pârâtei ca începând cu octombrie 2020 să calculeze și să plătească gradația corespunzătoare anilor de vechime ai reclamantei prin majorarea salariului de bază al funcției gradația 0 cu cota procentuală corespunzătoare anilor de vechime în muncă ai reclamantei, sumă care să fie actualizată cu rata inflației de la scadență și până la data plății efective, cu obligarea totodată la plata dobânzii legale penalizatoare de la scadență până la data plății efective; obligarea pârâtei ca pe viitor să calculeze gradația corespunzătoare anilor de vechime ai reclamantei prin majorarea salariului de bază al funcției gradația 0 cu cota procentuală corespunzătoare anilor de vechime în muncă ai reclamantei; obligarea pârâtei ca în termen de 20 de zile de la pronunțarea unei soluții definitive și executorii să plătească vouchere de vacanță cuvenite reclamantei în sumă de 1.450 lei anual pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023 și pe viitor până la noi modificări legislative, sumele datorate urmând a fi actualizate cu rata inflației de la scadență și până la data plății efective, cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la scadență până la data plății efective; obligarea pârâtei ca în termen de 20 de zile de la pronunțarea unei soluții definitive și executorii să calculeze și să acorde indemnizația de concediu de odihnă cuvenită reclamantei pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023 și pe viitor până la noi modificări legislative, calculată potrivit art. 150 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 la care să se adauge suma de 347 lei reprezentând indemnizația de hrană ca spor permanent al salariului, sumele datorate urmând a fi actualizate cu rata inflației de la scadență și până la data plății efective, cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la scadență până la data plății efective.
În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că este angajata pârâtei în baza Contractului Individual de Muncă nr. 1/2013, având funcția de asistent personal gradația 3. Funcția de asistent personal este o funcție bugetară, iar salarizarea acesteia se realizează în baza Legii nr. 153/2017.
S-a învederat că începând din octombrie 2020 pârâta nu a plătit reclamantei corect salariul de bază corespunzător funcției de asistent personal gradația 0 și nici nu a aplicat corect cota procentuală corespunzătoare gradației 3.
Reclamanta a subliniat că salarizarea personalului bugetar potrivit art. 38 alin. 1 din Legea nr. 153/2017 se face etapizat, iar potrivit art. 38 alin. 4 din aceeași lege, în perioada XXX se acordă anual o creștere a salariilor de bază, fiecare creștere reprezentând 1/4 din diferența dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 și cel din luna decembrie 2018. S-a arătat că potrivit Anexei II, Cap. I, pct. 3.2, poz. 45 din Legea nr. 153/2017, salariul de bază al asistentului personal gradația 0 pentru anul 2022 este stabilit la suma de 2.535 lei, cu mențiunea că potrivit art. 10 alin. 3 din aceeași lege, salariul de bază este prevăzut în Anexa II la gradația 0.
Reclamanta a relevat că, întrucât asistentul personal este o funcție bugetară, acesta beneficiază de recunoașterea vechimii în muncă sub forma gradațiilor în baza art. 10 alin. 4 și 7 din Legea nr. 153/2017, iar pârâta trebuia să recunoască anii de vechime în muncă ai reclamantei potrivit art. 10 alin. 7 din aceeași lege.
S-a învederat că salariul de bază la care fac referire reglementările legale este, în esență, salariul de bază la care face referire art. 160 din Legea nr. 53/2003, care nu poate fi mai mic decât salariul minim garantat în plată la nivel național.
Reclamanta a susținut că în lipsa coeficientului de ierarhizare de 1,01 nu se respectă funcția care constituie unul dintre raționalmentele Legii nr. 153/2017. S-a arătat că începând cu octombrie 2020 pârâta nu a mai calculat gradația 3 corespunzătoare anilor de vechime ai reclamantei la salariul de bază al funcției de asistent personal gradația 0, calculat prin înmulțirea coeficientului de ierarhizare de 1,01 cu salariul minim garantat în plată impus prin hotărârile de guvern succesive.
Instanța a fost înștiințată că din perspectiva voucherelor de vacanță, începând din 2020 reclamanta este beneficiara acestora potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 8/2009, aprobat prin Legea nr. 94/2014, care instituie în sarcina pârâtei acordarea anuală, în perioada 1 ianuarie XXX decembrie 2026, a voucherelor de vacanță în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat. S-a relevat că acordarea voucherelor de vacanță nu reprezintă o opțiune a angajatorului reclamantei, ci o obligație imperativă, pe care pârâta a nesocotit-o în mod constant începând din 2020.
Reclamanta a arătat că pe perioada concediului de odihnă efectuat în anii 2020, 2021, 2022 și 2023, în baza art. 150 alin. 1 din Legea nr. 53/2003, aceasta este beneficiara unei indemnizații de concediu care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, algoritmul de calcul al acesteia fiind prevăzut la art. 150 alin. 2 din Legea nr. 53/2003.
S-a precizat că întrucât pârâta nu a calculat corect salariul de bază al reclamantei începând cu anul 2020 și până în prezent, se impune și o recalculare a indemnizației de concediu, la care, în respectarea art. 150 alin. 1 din Legea nr. 53/2003, să se adauge și indemnizația de hrană ca spor permanent al salariului, calculată la valoarea de 347 lei.
S-a mai arătat că întrucât drepturile salariale ale reclamantei cuvenite nu au fost calculate și plătite corect la scadență, sunt incidente dispozițiile art. 1 raportat la art. 166 alin. 1 și art. 278 alin. 1 din Codul muncii, raportate la art. 1531 alin. 1, alin. 2 teza întâi și art. 1535 alin. 1 din Codul civil, respectiv art. 1 alin. 3, art. 2 și art. 3 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației de plată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003, ale Legii nr. 153/2017, ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 8/2009, ale Legii nr. 94/2014, ale Ordonanței Guvernului nr. 13/2011, precum și hotărârile de guvern succesive privind stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată.
În probațiune, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a solicitat pârâtei să depună la dosar dovada informării salariatei de modificare a salariului minim garantat în plată, dispozițiile de modificare a drepturilor salariale ale reclamantei pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023, extrasul din ReVisal al reclamantei, precum și dovada plății drepturilor salariale ale reclamantei cu sumele plătite lunar din octombrie 2020.
Se constată că la data de 18.12.2023, pârâtul UAT XXX a depus întâmpinare, prin care s-a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, nelegală și netemeinică.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul UAT XXX a arătat că, pornind de la cele solicitate de reclamantă, în esență se contestă legalitatea tuturor dispozițiilor emise de primar din 2020 până în prezent prin care a fost stabilit salariul lunar brut al reclamantei XXX, având funcția de asistent personal al persoanei cu handicap în cadrul aparatului de specialitate al primarului.
Pe fondul cauzei, pârâtul a învederat că funcția de asistent personal este prevăzută de pct. 3.2, salarii de bază pentru personalul de specialitate din instituțiile și unitățile de asistență socială/centre cu sau fără personalitate juridică, nr. crt. 45 din Anexa nr. II - Familia ocupațională de funcții bugetare "XXX și asistență socială" din Legea nr. 153/2017, reclamanta fiind salarizată conform prevederilor legale în vigoare.
S-a arătat că Ministerul Muncii și Solidarității Sociale prin Agenția Națională pentru XXX și Inspecție Socială comunică la începutul fiecărui an Agenției Județene pentru XXX și Inspecție Socială Mureș date cu privire la cuantumul salariului asistentului personal pentru persoana încadrată în grad de handicap grav, date care au fost comunicate de către AJPIS și subscrisei UAT XXX, prin adresele nr. 11/DPBS/11.01.2022 și 328/10.01.2023.
Pârâtul a relevat că, contrar celor susținute de reclamantă, UAT comuna XXX pârâtă în dosar a emis dispoziții privind stabilirea salariului lunar al reclamantei XXX de fiecare dată când au apărut modificări legislative, drepturile salariale ale reclamantei fiind calculate conform comunicărilor primite de la AJPIS și în conformitate cu legea salarizării unitare.
S-a comunicat instanței că reclamantei i-au fost acordate potrivit art. 10 alin. 4 din Legea nr. 153/2017 tranșele de vechime în muncă, respectiv gradațiile, precum și cotele procentuale corespunzătoare acestora, calculate la salariul de bază avut la data îndeplinirii condițiilor de trecere în gradație conform dispozițiilor emise de primar în acest sens.
Pârâtul a precizat că UAT XXX, la dosarul personal al reclamantei regăsindu-se documentele doveditoare.
S-a arătat că în prezent reclamanta XXX, angajată în cadrul Primăriei comunei XXX pe funcția de asistent personal al persoanei cu handicap, este la gradația 3, conform art. 10 alin. 4 lit. c din Legea nr. 153/2017.
Referitor la cererea privind trecerea la o altă tranșă de vechime, pârâtul a învederat că la data de 20.10.2023 reclamanta a depus cererea nr. 7523 prin care a solicitat trecerea la o altă tranșă de vechime, respectiv acordarea gradației 4 corespunzătoare tranșei de vechime de la 15 ani la 20 de ani, și majorarea salariului de bază avute cu cota procentuală de 2,5%, cerere care a fost aprobată de primar, iar termenul de acordare a gradației 4 s-a împlinit la data de 01.12.2023.
Referitor la indemnizația de concediu de odihnă, pârâtul a arătat că potrivit art. 37 alin. 1 lit. c din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, pe perioada îngrijirii și protecției persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are dreptul la concediu anual de odihnă, potrivit dispozițiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituții publice, iar reclamantei XXX i s-a plătit pe anii 2020 - prezent indemnizația cuvenită pentru concediu de odihnă conform legii, în contul IBAN al acesteia, reclamanta formulând anual cereri de acordare a acestui drept.
Referitor la indemnizația de hrană, pârâtul a relevat că indemnizația de hrană este prevăzută la art. 18 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care prevede că începând cu 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizații de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, cu excepțiile prevăzute de lege.
S-a arătat că reclamanta XXX prin cererea nr. 454/25.01.2023 a solicitat acordarea retroactivă a acestei indemnizații din XXX, cerere care a fost aprobată de primar XXX, în calitate de ordonator de credite bugetare, drept urmare reclamantei pentru perioada 01.12.XXX fiindu-i plătită în cont suma cuvenită conform statului de salariu pe luna ianuarie 2023, iar de la începutul anului 2023 până în prezent reclamantei i s-a plătit lunar indemnizația de hrană în cuantum de 347 lei, prevăzută la art. 18 din Legea nr. 153/2017.
În probațiune, pârâtul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, depunând la dosar documentele care se regăsesc la dosarul personal al reclamantei XXX din 2020 până în prezent, precum și adresele Agenției Naționale pentru XXX și Inspecție Socială, cererea reclamantei nr. 454/25.01.2023 privind indemnizația de hrană și statul de salarii ianuarie 2023.
Prin notele de ședință depuse la data de 14.02.2024, reclamanta XXX-XXX a învederat instanței că renunță în mod expres la petitele prin care a solicitat: obligarea pârâtei să recalculeze salariul de bază al funcției de asistent personal gradația 0 prin aplicarea coeficientului de ierarhizare de 1,01 la salariile de bază minime succesive stabilite prin hotărârile de guvern pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023, obligarea pârâtei să plătească diferența dintre cuvenitul salariu de bază solicitat spre recalculare și cel plătit reclamantei începând din octombrie 2020 și până la soluționarea cauzei, precum și obligarea pârâtei la recunoașterea și acordarea Gradației 3 și la calcularea și plata gradației corespunzătoare anilor de vechime ai reclamantei pe aceeași perioadă.
Reclamanta a învederat totodată că prin cererea de chemare în judecată a formulat și petitele privind dreptul la vouchere de vacanță în sumă de 1.450 lei anual pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023 și pe viitor până la noi modificări legislative, precum și dreptul la indemnizația de concediu de odihnă calculată potrivit art. 150 alin. 1 din Legea nr. 53/2003, la care să se adauge suma de 347 lei reprezentând indemnizația de hrană ca spor permanent al salariului. S-a arătat că pârâta nu a formulat apărări în legătură cu aceste două drepturi prin întâmpinare, solicitându-se decăderea pârâtei din dreptul de a mai formula apărări și de a invoca excepții cu privire la acestea.
Pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că drepturile rămase spre dezbatere sunt dreptul la vouchere de vacanță în sumă de 1.450 lei anual pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023 și pe viitor până la noi modificări legislative, sume care să fie actualizate cu rata inflației de la scadență și până la data plății efective, cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la scadență până la data plății efective, și dreptul la indemnizația de hrană în cuantum de 347 lei ca spor permanent al salariului, calculată alături de indemnizația de concediu de odihnă pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023.
Reclamanta a susținut că pârâta plătind indemnizația de concediu retroactiv, așa cum a făcut dovada la termenul anterior, avea obligația de a plăti și voucherele de vacanță, întrucât rolul acestora, evidențiat în expunerea de motive a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 8/2009, este de recuperare a capacității de muncă, de creștere a productivității muncii salariatului și de motivare a acestuia pentru a-și menține calitatea de salariat, acordarea voucherelor de vacanță nefiind o opțiune a angajatorului, ci o obligație imperativă.
Referitor la indemnizația de hrană, reclamanta a arătat că, din perspectiva art. 160 din Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar din perspectiva art. 7 lit. m din Legea nr. 153/2017, venitul salarial al personalului din sectorul bugetar cuprinde, printre altele, și indemnizațiile lunare. S-a susținut că întrucât art. 18 din Legea nr. 153/2017 stabilește obligația ordonatorilor de credite de plată a indemnizației de hrană lunar, fără nicio altă condiție, aceasta este o indemnizație permanentă care trebuie plătită inclusiv pe perioada concediului de odihnă alături de indemnizația de concediu. Reclamanta a recunoscut că pârâta a plătit indemnizația de concediu pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023, însă nu a plătit și indemnizația lunară de hrană aferentă acesteia, solicitând obligarea pârâtei la plata și a indemnizației de hrană pe perioada concediului pentru anii 2020, 2021, 2022 și 2023, sume care să fie actualizate cu rata inflației și la care să se calculeze dobânda penalizatoare, ambele calculate de la scadență și până la data plății efective.
Cauza a fost soluționată în primul ciclu procesual prin Sentința Tribunalului Mureș nr. 411/06.03.2024 și s-a dispus declinarea la Secția de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului Mureș, care la rândul său și-a declinat competența la Tribunalul Mureș – secția civilă, prin Sentința nr. XXX/19.09.2024, pentru ca în final, Curtea de Apel Târgu Mureș să stabilească prin Sentința nr. XXX/CC/07.10.2024, că sarcina judecății pricinii revine Tribunalului Mureș – secția civilă, de litigii de muncă și asigurări sociale, dosarul fiind reînregistrat la această instanță sub nr. XXX/102/2023** la data de 16.10.2024.
La termenul de judecată din data de 04.02.2025, instanța a pus în discuție suspendarea judecății cauzei conform dispozițiilor art. 2 alin. 3 din OUG nr. 62/2024, având în vedere că Tribunalul XXX sesizase Înalta XXX de Casație și Justiție, în dosarul nr. XXX/1/2024, cu dezlegarea unei chestiuni de drept ce forma obiectul și prezentei cauze.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 04.02.2025, în temeiul art. 2 alin. 3 din OUG nr. 62/2024, instanța a dispus suspendarea judecării litigiului de muncă intervenit între părți, până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care forma obiectul dosarului nr. XXX/1/2024 aflat pe rolul Înaltei XXX de Casație și Justiție, cu termen de judecată fixat pentru data de 07 aprilie 2025.
Prin rezoluția instanței din data de 26.11.2025, urmare constatării că dosarul nr. XXX/1/2024 aflat pe rolul Înaltei XXX de Casație și Justiție a fost soluționat definitiv prin Decizia nr. XXX din 07.04.2025, a încetat cauza de suspendare și s-a fixat termen în vederea reluării judecății cauzei.
La termenul de judecată din data de 19.02.2026, instanța a constatat că dosarul nr. XXX/1/2024 aflat pe rolul Înaltei XXX de Casație și Justiție a fost soluționat definitiv prin Decizia nr. XXX din 07.04.2025 și, în temeiul art. 415 pct. 1 din Codul de procedură civilă, a dispus repunerea pe rol a cauzei și reluarea judecării procesului.
La termenul de judecată din data de 19.02.2026, constatând că au fost pe deplin lămurite toate împrejurările de fapt și aspectele de drept relevante pentru soluționarea cauzei, instanța a apreciat că pricina se află în stare de judecată și a dispus reținerea acesteia în pronunțare, stabilind totodată că pronunțarea hotărârii se va realiza prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, în condițiile prevăzute de lege.
Analizând cererea de chemare în judecată, prin prisma motivelor invocate, pe baza probatoriului administrat și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța reține:
Tribunalul reține că prin notele de ședință depuse la data de 14.02.2024, reclamanta XXX-XXX a renunțat expres la petitele privind recalcularea salariului de bază prin aplicarea coeficientului de ierarhizare de 1,01, plata diferențelor salariale aferente, recunoașterea și acordarea Gradației 3, precum și calcularea și plata gradației corespunzătoare anilor de vechime în muncă.
În configurația sa actuală, obiectul judecății este circumscris exclusiv următoarelor capete de cerere: obligarea pârâtului la plata voucherelor de vacanță în cuantum de 1.450 lei anual pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023, cu actualizare la rata inflației și cu dobândă legală penalizatoare de la scadență și până la data plății efective, și, respectiv, obligarea pârâtului la plata indemnizației de hrană în cuantum de 347 lei ca spor permanent al salariului, calculată alături de indemnizația de concediu de odihnă pe aceeași perioadă.
Instanța reține, cu titlu preliminar, că ambele capete de cerere au ca temei drepturi bănești izvorâte direct din lege, pretinse de reclamantă în calitate de salariată a pârâtului, în cadrul unui conflict individual de muncă în sensul art. 266 din Codul muncii. Reclamanta nu contestă legalitatea vreunui act administrativ individual emis de ordonatorul de credite și nici nu urmărește modificarea sau anularea vreunei dispoziții a primarului privind stabilirea drepturilor salariale. Obiectul cererii îl constituie exclusiv valorificarea pe cale judiciară a unor drepturi pe care legea le conferă în mod direct salariaților din sectorul bugetar, independent de orice act de punere în aplicare din partea angajatorului. Prin urmare, calea acțiunii în justiție în fața instanței de dreptul muncii este pe deplin admisibilă, nefiind condiționată de parcurgerea vreunei proceduri prealabile prevăzute de legislația specifică salarizării personalului plătit din fonduri publice, întrucât dispozițiile art. 37 din Legea nr. 153/2017 vizează contestarea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale, iar nu valorificarea directă a unor drepturi conferite imperativ de lege. Potrivit art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, jurisdicția muncii are ca obiect, printre altele, soluționarea conflictelor de muncă cu privire la plata unor drepturi salariale, iar salariatul se poate adresa instanței fără îndeplinirea vreunei proceduri prealabile, conform principiului consacrat de art. 269 alin. 1 din același cod.
Trecând la analiza fondului cauzei, tribunalul va examina pe rând cele două capete de cerere rămase în dispută.
În ceea ce privește dreptul la vouchere de vacanță, instanța reține că temeiul legal al acestui drept îl constituie art. 1 alin. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată prin Legea nr. 94/2014, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit acestui text, astfel cum a fost modificat succesiv prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 107/2018, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 226/2020 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 131/2021, instituțiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. 1 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și la art. 2 alin. 1 pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, acordă anual, în perioada 1 ianuarie XXX decembrie 2026, vouchere de vacanță în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat.
Tribunalul constată că pârâtul UAT XXX se încadrează în categoria instituțiilor publice vizate de norma citată, reclamanta are calitatea de salariat al acestuia și dreptul la vouchere de vacanță în cuantumul și pe perioada prevăzute de lege îi este conferit direct și imperativ prin textul normativ, fără nicio marjă de apreciere din partea angajatorului. Acordarea voucherelor de vacanță nu reprezintă o facultate a angajatorului public, ci o obligație legală cu caracter continuu, pe care pârâtul era ținut să o execute anual, de plin drept, pentru fiecare dintre anii vizați de cerere.
Instanța reține că pârâtul nu a făcut dovada achitării voucherelor de vacanță cuvenite reclamantei pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023. Susținerea pârâtului că drepturile salariale ale reclamantei au fost calculate și acordate conform legii și comunicărilor primite de la AJPIS nu privește și nu acoperă acest drept, care nu este determinat în funcție de cuantumul salariului de bază și care nu a fost menționat în nicio dispoziție de salarizare sau act adițional depus la dosar.
Tribunalul constată, de asemenea, că prin întâmpinare pârâtul nu a formulat nicio apărare concretă cu privire la petitul privind voucherele de vacanță, astfel că nici o eventuală justificare a neacordării acestora nu a fost supusă dezbaterii contradictorii. Prin urmare, capătul de cerere privind plata voucherelor de vacanță este întemeiat și urmează a fi admis, reclamanta fiind îndreptățită la suma de 1.450 lei anual pentru fiecare dintre anii 2020, 2021, 2022 și 2023, în total 5.800 lei.
În ceea ce privește actualizarea sumelor datorate și dobânda legală penalizatoare, tribunalul reține că dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin neexecutarea la scadență a obligațiilor de plată este consacrat de art. 1531 alin. 1 și alin. 2 teza întâi și de art. 1535 alin. 1 din Codul civil, coroborate cu art. 1 alin. 3, art. 2 și art. 3 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Potrivit acestor texte, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu, actualizarea sumei reprezentând componenta compensatorie a reparării integrale, iar dobânda legală penalizatoare constituind componenta moratorie. Voucherele de vacanță deveneau scadente, pentru fiecare an în parte, la data la care angajatorul era obligat să le acorde conform legii, astfel că dobânda și actualizarea curg de la scadența fiecărei tranșe anuale.
Trecând la cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul va analiza dacă indemnizația de hrană în cuantum de 347 lei trebuia inclusă în baza de calcul al indemnizației de concediu de odihnă cuvenite reclamantei pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023. Indemnizația de hrană este reglementată de art. 18 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care prevede că începând cu 1 decembrie 2018 ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizații de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, cu excepțiile expres prevăzute de lege pentru anumite categorii de personal. Reclamanta nu se regăsește în niciuna dintre categoriile exceptate.
Instanța reține că, potrivit art. 7 lit. m din Legea nr. 153/2017, venitul salarial al personalului din sectorul bugetar cuprinde, printre altele, indemnizațiile lunare. Totodată, art. 160 din Codul muncii prevede că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Indemnizația de hrană se înscrie, prin natura și prin caracterul său de prestație lunară obligatorie fără condiții suplimentare de acordare, în categoria indemnizațiilor cu caracter permanent, în sensul art. 150 alin. 1 din Codul muncii. Această calificare are consecințe directe asupra calculului indemnizației de concediu de odihnă.
Potrivit art. 150 alin. 1 din Codul muncii, pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, potrivit contractului individual de muncă. Algoritmul de calcul este prevăzut la art. 150 alin. 2 din același cod, conform căruia indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. 1 din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
Tribunalul constată că indemnizația de hrană, datorată lunar și fără condiții, are caracter permanent în sensul art. 150 alin. 1 din Codul muncii, astfel că ea trebuie inclusă în baza de calcul al indemnizației de concediu de odihnă. Această concluzie se impune dintr-o interpretare sistematică a normelor incidente: art. 18 din Legea nr. 153/2017 stabilește obligativitatea plății lunare a indemnizației de hrană fără nicio condiție de prezență sau de performanță, ceea ce îi conferă caracterul de prestație permanentă; art. 7 lit. m din aceeași lege o include explicit în venitul salarial; art. 160 din Codul muncii înglobează indemnizațiile în noțiunea de salariu; iar art. 150 alin. 1 din Codul muncii garantează că indemnizația de concediu nu poate fi mai mică decât totalitatea drepturilor salariale cu caracter permanent. A exclude indemnizația de hrană din baza de calcul al indemnizației de concediu ar echivala cu diminuarea indemnizației de concediu sub nivelul drepturilor salariale permanente cuvenite salariatului, ceea ce contravine în mod direct dispozițiilor art. 150 alin. 1 din Codul muncii.
Instanța reține că pârâtul a recunoscut prin întâmpinare că a plătit indemnizația de concediu de odihnă pe anii 2020, 2021, 2022 și 2023, precum și că a plătit indemnizația de hrană în cuantum de 347 lei lunar, retroactiv pentru perioada 01.12.XXX și lunar începând cu ianuarie 2023. Cu toate acestea, pârâtul nu a dovedit că la calculul indemnizației de concediu aferente anilor 2020, 2021, 2022 și 2023 a inclus și indemnizația de hrană. Reclamanta a recunoscut expres, prin notele de ședință, că pârâtul a achitat indemnizația de concediu, dar a susținut că aceasta nu a inclus componenta reprezentând indemnizația de hrană. Prin urmare, diferența dintre indemnizația de concediu plătită și cea cuvenită potrivit legii, calculată cu includerea indemnizației de hrană de 347 lei în baza de calcul, constituie un prejudiciu cert al cărui drept la reparare este recunoscut de lege.
Și în privința acestui capăt de cerere, sumele datorate urmează a fi actualizate cu rata inflației de la scadența fiecărei indemnizații de concediu și până la data plății efective, cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la aceeași dată, în temeiul dispozițiilor art. 1531 alin. 1, art. 1535 alin. 1 din Codul civil și art. 1 alin. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011.
XXX de cele reținute, tribunalul va admite acțiunea modificată și va obliga pârâtul la plata voucherelor de vacanță în cuantum de 1.450 lei anual pentru fiecare dintre anii 2020, 2021, 2022 și 2023, cu actualizarea sumelor la rata inflației de la scadența fiecărei tranșe anuale și până la data plății efective, cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la aceeași dată, precum și la plata diferenței de indemnizație de concediu de odihnă aferente acelorași ani, calculată prin includerea indemnizației de hrană de 347 lei în baza de calcul prevăzută de art. 150 alin. 2 din Codul muncii, cu actualizare și dobândă legală penalizatoare calculate în aceleași condiții.
Cu privire la cheltuielile de judecată, reținând culpa procesuală a pârâtei, instanța va lua act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
În baza art. 36 ROIJ și art. 60 din Legea nr. 304/2022, s-a solicitat votul consultativ al asistenților judiciari, opinia acestora fiind în concordanță cu soluția profesională și considerentele expuse în motivarea prezentei hotărâri.
Pentru aceste motive,
În numele legii
Hotărăște:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta XXX-XXX – cod numeric personal XXX, cu domiciliul în localitatea/comuna XXX nr. 363, XXX, în contradictoriu cu pârâta U.A.T. XXX – cu sediul în localitatea/comuna XXX nr. 248, XXX.
Obligă pârâta U.A.T. XXX la plata voucherelor de vacanță cuvenite reclamantei, în cuantum de 1.450 lei anual pentru fiecare dintre anii 2020, 2021, 2022 și 2023, cu actualizarea sumelor la rata inflației calculate de la scadența fiecărei tranșe anuale și până la data plății efective, precum și cu plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la aceeași dată și până la data plății efective.
Obligă pârâta U.A.T. XXX la plata diferenței de indemnizație de concediu de odihnă cuvenită reclamantei pentru anii 2020, 2021, 2022 și 2023, reprezentând contravaloarea indemnizației de hrană în cuantum de 347 lei neinclusă în baza de calcul prevăzută de art. 150 alin. 2 din Codul muncii, cu actualizarea sumelor la rata inflației calculate de la scadența fiecărei indemnizații de concediu și până la data plății efective, precum și cu plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la aceeași dată și până la data plății efective.
Respinge în rest cererea de chemare în judecată.
Ia act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Partea interesată poate declara apel împotriva prezentei hotărâri, printr-o cerere care se depune la Tribunalul Mureș, în termen de 10 de zile de la comunicare.
Pronunțată, astăzi, 03.04.2026, la Tribunalul Mureș – Secția civilă, de litigii de muncă și asigurări sociale, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.