Legea nr. 10/2001, pretentii, obligatia de a face, alte cereri. Decizie nr. 213R din data de 03.02.2014
pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti

Legea nr. 10/2001, pretentii, obligatia de a face, alte cereri.
Inexistenta obligatiei paratului Municipiul Bucuresti prin Primarul General de a inainta dosarul administrativ direct la Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor . Lipsa obligativitatii avizului de legalitate al prefectului in privinta aspectelor solutionate de instanta, calitatea de persoana indreptatita si felul masurilor reparatorii reprezentand aspecte stabilite cu putere de lucru judecat de catre instanta de judecata.
Sediul materiei :art. 21 din din Legea nr. 165/2013.
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti Sectia a V-a Civila la data de 09.03.2012, sub nr. 7345/3/2012, reclamantele C.M.-S si S.C. R. G.I. S.A. au chemat in judecata pe paratii Municipiul Bucuresti prin Primarul General, Primarul General al Municipiului Bucuresti si Statul Roman prin Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor (C.C.S.D), solicitand solutionarea pe fond a notificarii privind imobilul situat in Bucuresti, sector 2, format din teren in suprafata de 440 mp si constructie in suprafata de 36 mp, in conformitate cu Legea nr. 10/2001, in sensul de a se dispune masuri reparatorii in echivalent la valoarea de piata de la momentul solutionarii stabilita prin expertiza efectuata pe baza standardelor internationale de evaluare; obligarea paratului Municipiul Bucuresti sa transmita imediat si direct catre C.C.S.D dosarul, aferent notificarii din 10.09.2001, insotit de hotararea judecatoreasca ce se va pronunta in prezenta cauza; obligarea paratului Statul Roman prin Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor (C.C.S.D) sa inregistreze dosarul transmis de Municipiul Bucuresti; obligarea paratului Municipiul Bucuresti in solidar cu Primarul, la plata unei despagubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorita refuzului nejustificat de a solutiona notificarea prin emiterea unei dispozitii, despagubire care se va determina prin expertiza tehnica si care se compune din: a) diferenta intre valoarea de piata a imobilului la data la care trebuia solutionata notificarea din 10.09.2001, respectiv 09.03.2009, si valoarea de piata actuala de la momentul solutionarii, pentru imobilele imposibil de restituit in natura; b) castigul nerealizat reprezentand dobanda legala aplicata la suma mentionata la pct. a) calculata de la momentul solutionarii prezentei cereri si pana la momentul transmiterii dosarului catre C.C.S.D si obligarea paratului Municipiul Bucuresti in solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezentul proces.
La data de 09.11.2012, reclamantele au depus la dosar cerere modificatoare (fila 228), prin care au aratat ca, la punctul 2 al petitului, inteleg sa adauge un capat subsidiar, in sensul ca, in situatia in care se va aprecia ca, fata de solutionarea pe cale judecatoreasca a notificarii sunt totusi aplicabile dispozitiile art. 16 alin. 2¹ din Legea nr. 247/2005, solicita obligarea paratului Municipiul Bucuresti sa transmita dosarul nr. catre Prefectura Municipiului Bucuresti, in vederea centralizarii si continuarii procedurii administrative. Totodata, reclamantele au precizat ca isi restrang cadrul procesual, in sensul ca nu mai staruie in solutionarea capatului 3 al cererii privind obligarea C.C.S.D la inregistrarea dosarului, acest parat urmand a fi scos din cauza si ca solicita judecarea cererii doar in contradictoriu cu Municipiul Bucuresti prin Primarul General, nu si cu Primarul General. Reclamantele au precizat ca isi restrang obiectul cererii de chemare in judecata, in sensul ca renunta la capatul 4 de cerere privind obligarea Municipiului Bucuresti la plata despagubirilor pentru prejudiciul material suferit ca urmare a nesolutionarii notificarii.
Prin sentinta civila nr. 1075/24.05.2013, Tribunalul Bucuresti a admis in parte cererea modificata, a obligat paratul sa emita in favoarea reclamantelor dispozitie continand propunerea de acordare de despagubiri pentru imobilul situat in Bucuresti, , sector 2, compus din teren in suprafata de 440 mp si constructie in suprafata de 36 mp, din valoarea acestora urmand a se scadea valoarea despagubirilor incasate, in cuantum de 1.663 lei, actualizata cu coeficientul de actualizare prevazut de art. I alin. 1 din Titlul II din O.U.G nr. 184/2002, a obligat paratul sa inainteze dosarul administrativ vizand notificarea nr. 2860 din 10.09.2001 catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, si a obligat paratul sa plateasca reclamantei S.C R.G.I.S.A. suma de 900 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, iar reclamantei C.M.S suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs Municipiul Bucuresti prin Primarul General, solicitand admiterea recursului, schimbarea in tot a hotararii recurate, iar pe fond respingerea actiunii ca neintemeiata.
In motivarea recursului, recurentul a aratat ca hotararea pronuntata a fost data cu aplicarea gresita a legii. Conform actelor existente la dosar si a planurilor imobilului a rezultat ca imobilul in litigiu nu mai poate fi restituit in natura si urmeaza sa se emita dispozitie cu propunere de acordare de masuri reparatorii in echivalent in conditiile Legii nr. 247/2005. Potrivit Legii nr. 165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozitiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deci unitatea detinatoare nu mai poate fi obligata sa emita dispozitie cu propunere de acordare a masurilor reparatorii in conditiile legii. Recurentul a invocat dispozitiile art. 1 alin. 1 si 2, art. 4, art. 16 si art. 50 din Legea nr. 165/2013.
In ceea ce priveste transmiterea dosarului catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, recurentul a aratat ca, inainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, Municipiul Bucuresti are obligatia sa inainteze dosarul catre Institutia Prefectului Municipiului Bucuresti, in vederea intocmirii unui aviz de legalitate. Art.16 din Titlul VI prevede in mod expres faptul ca valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmeaza a fi stabilita de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, iar notificarile formulate potrivit Legii nr. 10/2001 in sensul acordarii de masuri reparatorii se predau pe baza de proces verbal de predare – primire Secretariatului Comisiei Centrale numai daca sunt insotite de avizul de legalitate al prefectului.
Analizand sentinta recurata, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea retine urmatoarele:
Prin notificarea inregistrata la Biroul Executorului Judecatoresc Alecsandru Petre la data de 10.09.2001, sub nr. 2860, reclamanta Ciurlau Maria Simona a solicitat acordarea masurilor reparatorii in echivalent, in temeiul Legii nr. 10/2001, pentru constructia si terenul in suprafata de 440 mp situat in Bucuresti, str. Magura Vulturului nr. 53, sector 3.
Notificarea formulata de reclamanta nu a fost solutionata.
In aceasta situatie, instanta de fond a fost sesizata cu o contestatie impotriva refuzului nejustificat de solutionare a unei notificari formulate in conditiile Legii nr. 10/2001. Curtea constata ca in mod corect prima instanta a procedat la solutionarea pe fond a notificarii. Astfel, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, in forma in vigoare la data formularii actiunii, in termen de 60 de zile de la inregistrarea notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea detinatoare este obligata sa se pronunte, prin decizie sau, dupa caz, prin dispozitie motivata, asupra cererii de restituire in natura.
In consecinta, termenul de 60 de zile pentru indeplinirea obligatiei unitatii detinatoare de a se pronunta asupra cererii de restituire, poate avea doua date de referinta: fie data depunerii notificarii, fie data depunerii actelor doveditoare.
In cazul in care unitatea investita cu solutionarea notificarii nu respecta obligatia instituita prin art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001, in forma in vigoare la data formularii actiunii, de a se pronunta asupra cererii de restituire in natura ori sa acorde persoanei indreptatite in compensare alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri, in termen de 60 de zile de la inregistrarea notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa raspunsului unitatii detinatoare, respectiv al entitatii investite cu solutionarea notificarii, echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului.
Astfel, in conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, in Sectii unite, asupra recursului in interesul legii, dispozitiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, trebuie interpretate in sensul ca instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv, ci si actiunea persoanei indreptatite in cazul refuzului nejustificat al unitatii detinatoare sau al entitatii investite cu solutionarea de a raspunde la notificarea persoanei indreptatite.
Curtea constata ca, in recursul in interesul legii, Inalta Curte de Casatie si Justitie a avut in vedere cazul in care unitatea investita cu solutionarea notificarii nu respecta obligatia instituita prin art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunta asupra cererii de restituire in natura ori sa acorde persoanei indreptatite in compensare alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri, in termen de 60 de zile de la inregistrarea notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Intr-un astfel de caz, lipsa raspunsului unitatii detinatoare, respectiv al entitatii investite cu solutionarea notificarii, echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate ramane necenzurat, pentru ca nicio dispozitie legala nu limiteaza dreptul celui care se considera nedreptatit de a se adresa instantei competente, ci, dimpotriva, insasi Constitutia prevede, la art. 21 alin. (2), ca nicio lege nu poate ingradi exercitarea dreptului oricarei persoane de a se adresa justitiei pentru apararea intereselor sale legitime.
Avand in vedere si faptul ca, de la data depunerii notificarii de catre reclamanta au trecut 12 ani, fara ca paratul sa se fi pronuntat asupra acestei notificari, Curtea constata ca in mod corect a apreciat tribunalul ca paratul nu si-a indeplinit obligatia legala de a solutiona notificarea.
In aceasta situatie, avand in vedere si decizia pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recursul in interesul legii, mentionata mai sus, Curtea constata ca in mod legal prima instanta a procedat la administrarea probelor pentru stabilirea calitatii reclamantei de persoana indreptatita si la stabilirea masurilor reparatorii cuvenite acesteia.
Curtea constata ca, prin motivele de recurs, recurentul parat nu a criticat solutia instantei in ceea ce priveste stabilirea calitatii reclamantei de persoana indreptatita la masuri reparatorii si nici felul masurilor reparatorii stabilite de tribunal, motivele sale de recurs vizand aplicarea in cauza a prevederilor Legii nr. 165/2013.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozitiile acestei legi se aplica proceselor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instantelor. In cauza, sentinta recurata a fost pronuntata la data de 24.05.2013, data la care era in vigoare Legea nr. 165/2013, in forma publicata in Monitorul Oficial din 17.05.2013. Conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, in forma mentionata, in situatia in care restituirea in natura a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist nu mai este posibila, singura masura reparatorie in echivalent care se acorda este compensarea prin puncte, prevazuta in cap. III. Aceasta dispozitie fiind aplicabila cauzei, Curtea constata ca in mod gresit prima instanta a considerat ca in cauza sunt aplicabile prevederile Legii nr. 247/2005, motivul de recurs invocat in acest sens de recurentul parat, prevazut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, fiind intemeiat. In consecinta, in temeiul art. 312 alin. 1 – 3 din Codul de procedura civila, Curtea va admite recursul declarat de recurentul parat impotriva sentintei civile nr. 1075/24.05.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a V-a Civila, pe care o va modifica in parte in sensul ca va stabili dreptul reclamantei la masuri compensatorii sub forma de puncte pentru imobilul in litigiu in baza art. 16 din Legea nr. 165/2013.
Masura reparatorie mentionata mai sus a fost stabilita cu respectarea art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/3013, conform caruia, in situatia in care titularul a instrainat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietatii, singura masura reparatorie care se acorda este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) si (4), in cauza, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 22/5.01.2012, reclamanta Ciurlau Maria Simona instrainand catre S.C. REAL GRUP INVEST S.A. coa de 25 % din dreptul la masuri reparatorii.
Motivul de recurs referitor la obligarea paratului Municipiul Bucuresti prin Primarul General sa inainteze dosarul administrativ direct la Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor este, de asemenea, intemeiat. Curtea constata ca, potrivit art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, dispozitiile autoritatilor administratiei publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Nationale dupa exercitarea controlului de legalitate de catre prefect.
Astfel, Legea nr. 165/2013 stabileste o procedura unitara in vederea acordarii masurilor reparatorii aferente imobilelor preluate abuziv care se aplica si in cazul in care persoana indreptatita obtine o hotarare judecatoreasca, in acest caz insa avizul de legalitate al prefectului nemaifiind necesar in privinta aspectelor solutionate de instanta, calitatea de persoana indreptatita si felul masurilor reparatorii reprezentand aspecte stabilite cu putere de lucru judecat de catre instanta de judecata.
In acest context, paratul municipiul Bucuresti nu poate fi obligat la inaintarea documentatiei direct catre Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor, competenta unitatii detinatoare sub acest aspect fiind limitata in raport de dispozitiile art. 21 din din Legea nr. 165/2013.
In consecinta, retinand ca motivul de recurs expus mai sus, prevazut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, este intemeiat, vazand prevederile art. 312 alin. 1 si 3 din Codul de procedura civila, Curtea modifica decizia in parte in sensul ca va inlatura obligatia paratului de a trimite dosarul administrativ catre Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor.
(C.A.B. –sectia a IV a civila Dosar nr. 7346/3/2012 DECIZIA CIVILA NR. 213R/ 3 februarie 2014)