Nulitatea contractului de cesiune drepturi litigioase ca urmare a incalcarii dispozitiilor art.1309 din vechiul Cod civil, privind incapacitatea avocatilor de a fi cesionar.
Domeniu - contracte
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.15385/3/2009 - DECIZIA CIVILA NR.205 A/08.05.2012)
Prin sentinta civila nr.804/2.05.2011, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila, a fost respinsa ca neintemeiata exceptia lipsei de interes in promovarea actiunii, invocata de parata, a fost admisa actiunea formulata de reclamanta B.N.C.M.L., in contradictoriu cu parata V.M.E. si s-a constatat nulitatea absoluta a Conventiei autentificate sub nr.1590/28.09.2006 de catre notarul public Z.S.S.; s-a luat act ca reclamanta isi rezerva dreptul de a solicita cheltuieli de judecata, pe cale separata.
Pentru a hotari in acest sens, in esenta, prima instanta a retinut ca prin cererea de chemare in judecata inregistrata initial pe rolul Judecatoriei sectorului 3 Bucuresti la 05.09.2008, sub nr.10947/301/2008, reclamanta B.N.C.M.L. a solicitat ca, in contradictoriu cu intimata V.M.E., sa se constate nulitatea absoluta a conventiei autentificate sub nr.1590/28.09.2006 de catre B.N.P. Z.S.-S. pentru: 1) incapacitatea speciala a paratei de a fi cesionara de drepturi litigioase, potrivit art.1306 Cod civil, in calitatea sa de avocat in cadrul Baroului Bucuresti; 2) neseriozitarea pretului cesiunii, potrivit art.1303 Cod civil, care a fost de 20.000 euro, fata de valoarea de piata de 14.000.000 euro; 3) cauza ilicita, deoarece diferenta dintre pretul incasat si cel de circulatie, adica 10.000.000 euro, ar fi putut sa fie incasat in echivalent de la Statul roman in baza dispozitiilor art.10/2001, iar prin actele juridice incheiate, parata a incasat 20.000 euro, iar parata - societate comerciala urmareste cumpararea de la Statul roman a investitiei efectuate.
In drept, au fost invocate dispozitiile art.1303, 1306, 1309 si art.1403 Cod civil.
Cauza a fost declinata in favoarea Judecatoriei sectorului 3 Bucuresti prin sentinta civila nr.324/19.01.2009 a Judecatoriei sectorului 3 Bucuresti, in considerarea dispozitiilor art.2 lit.b din Codul de procedura civila, ea fiind inregistrata la 14.04.2009 pe rolul acestei din urma instante, sub nr.15385/3/2009.
Examinand cu prioritate exceptia lipsei de interes invocata de parata, tribunalul a retinut ca obiectul conventiei autentificate sub nr.1590/28.09.2006 l-a constituit transmiterea cu titlu oneros catre parata, a tuturor drepturilor cedentei B.N.C.M.L. decurgand din calitatea acesteia de persoana indreptatita in sensul Legii nr.10/2001, si din notificarea nr.1831/19.03.2001, cu privire la imobilul compus din teren in suprafata de 23.523 m.p. situat in Bucuresti, str.B.N. r.111, sector 1 si constructiile existente pe acesta la data nationalizarii, fiind vorba, asadar, de dreptul la despagubiri cuvenit reclamantei pentru acest imobil in baza art.2 din Decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A. prin care s-a respins cererea reclamantei de restituire in natura a aceluiasi bun si s-a dispus transmiterea dosarului notificarii Secretariatului General al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor in vederea analizarii posibilitatii de acordare de despagubiri de catre institutia implicata in privatizare, A.V.A.S., in conditiile legii nr.247/2005.
Exceptia lipsei de interes a fost invocata de catre parata prin raportare la conventia autentificata sub nr.1585/28.09.2006 incheiata intre reclamanta si S.C. Z. S.A., prin care reclamanta a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului revendicat in favoarea acestei societati comerciale, fiind de acord ca imobilul sa ramana in patrimoniul societatii contra sumei de 4.100.000 euro, si prin raportare la declaratia reclamantei autentificata sub nr.1589/28.09.2006 prin care a renuntat expres la dreptul dedus judecatii in dosarul nr.15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a III-a Civila.
S-a apreciat ca exceptia lipsei de interes este nefondata, dat fiind ca nu poate fi negat folosul practic al promovarii actiunii reclamantei, folos care consta in readucerea in patrimoniul sau a dreptului la despagubiri transmis cu titlu oneros paratei prin conventia autentificata sub nr.1590/2006, drept ce decurge din dispozitiile art.2 din Decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A.
Declaratia autentificata sub nr.1588/28.09.2006, prin care reclamanta a aratat ca accepta decizia nr.4449/2006 emisa de S.C. Z. S.A. si ca renunta definitiv si irevocabil la dreptul de a ataca aceasta decizie, coroborata cu declaratia autentificata sub nr.1589/28.09.2006 are semnificatia renuntarii reclamantei la solicitarea de restituire in natura a imobilului ce face obiectul notificarii nr.1831/19.02.2001, nu si la dreptul de a incasa de la Statul roman despagubirile pentru imobilul din Bucuresti, Bd.B.N. nr.111, sector 1, cuantumul despagubirilor urmand a fi stabilit in conditiile legii speciale.
In ceea ce priveste fondul cauzei, tribunalul a constatat ca fiind verificat in cauza cel dintai motiv de nulitate absoluta invocat in legatura cu conventia autentificata sub nr.1590/28.09.2006, respectiv incalcarea incapacitatii speciale reglementata prin dispozitiile art.1309 Cod civil in materia incheierii contractului de vanzare-cumparare, in persoana paratei care, ca avocat in cadrul Baroului Bucuresti, a cumparat de la reclamanta dreptul litigios impotriva Statului roman la despagubiri in conditiile legii speciale, drept conferit de art.2 din decizia nr.4449/28.09.2006, desi parata nu putea fi cesionara de drepturi litigioase.
Aceasta conventie reprezinta o cesiune de creanta, respectiv un contract de vanzare-cumparare a unui drept de creanta detinut de vanzatoare impotriva Statului roman si constituie o cesiune a unui drept litigios, notiunea de "drepturi litigioase" utilizata de art.1309 Cod civil nefiind restransa doar la drepturile in privinta carora exista un litigiu pe rol, ci vizand orice drept supus unei contestatii judiciare.
Chiar daca dreptul ce a facut obiectul cesiunii nu este litigios in raport cu S.C. Z. S.A., acesta este in mod evident un drept litigios impotriva Statului roman, dreptul la despagubiri transmis paratei fiind supus unei eventuale contestatii in conditiile titlului VII al Legii nr.247/2005.
Cel de-al doilea motiv de nulitate absoluta - neseriozitatea pretului cesiunii - a fost gasit drept nefondat, retinandu-se ca reclamanta a vandut paratei pentru suma de 20.000 euro un drept la despagubiri cu caracter eventual si incert, astfel ca pretul nu poate fi considerat derizoriu, disproportionat intrucat in determinarea acestei caracteristici a bunului se are in vedere nu doar valoarea bunului vandut, ci si caracterul eventual al dreptului transmis.
Nici cel de-al treilea motiv de nulitate a conventiei nu a fost gasit intemeiat - cauza ilicita si frauda la lege - pretinzandu-se ca atat S.C. Z. S.A., dar si parata care ii acorda consultanta juridica acesteia, au intentionat fraudarea intereselor reclamantei si Statului roman, insa s-a retinut ca aceasta intentie nu a fost probata si nu rezulta din cuprinsul conventiilor incheiate intre parti.
Cauza ilicita a conventiei autentificata sub nr.1590/28.09.2006 nu poate fi dedusa din simpla nemultumire a reclamantei care considera ca a primit un pret prea mic in raport cu valoarea de circulatie a imobilului.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal, a declarat apel parata, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie printr-un memoriu separat depus la dosar la 20.03.2012.
In motivarea apelului declarat, apelanta parata a formulat urmatoarele critici:
- textul legal al art.1309 Cod civil a devenit caduc in ceea ce ii priveste pe avocati, intrucat finalitatea urmarita de legiuitor la data redactarii acestuia, respectiv ocrotirea prestigiului justitiei, nu mai este de actualitate.
In dezvoltarea acestei critici, apelanta parata a pornit de la reamintirea contextului istoric, social, politic si legislativ al introducerii acestei norme legale in cuprinsul Codului civil din 1864, respectiv acela ca, in conformitate cu Codul de procedura civila din 1865, avocatii luau parte la infaptuirea actului de justitie, putand avea atributii in procesul de deliberare. Astfel, conform art.117 Cod de procedura civila din 1865, daca la o infatisare erau mai mult de doua opinii, era chemat un judecator sau supleant pentru a se lua hotararea, iar in lipsa unui judecator sau supleant, se chema un avocat, in ordinea tabloului in care erau inscrisi.
In interpretarea istorico-teleologica, prezenta acestui text legal se justifica cata vreme avocatii titulari de drepturi litigioase puteau fi implicati deliberativ in infaptuirea actului de justitie.
Cum in prezent, acest lucru nu se mai intampla, textul legal aplicat de prima instanta a devenit caduc.
Apelanta a mai sustinut ca a accepta in prezent ca interesul general al ocrotirii prestigiului justitiei, vizat ca finalitate de norma civila la data redactarii art.1309 Cod civil subzista si in prezent, ar insemna sa se admita ca legiuitorul a prezumat ca avocatii pot influenta actul de justitie numai prin acte de coruptie, posibil a fi realizate cu concursul magistratilor, ceea ce ar constitui in sine un grav prejudiciu pentru prestigiul justitiei si a celor doua categorii profesionale.
- dreptul la despagubiri prevazut de Legea nr.10/2001 nu constituie in sine un drept litigios, dupa cum eronat a apreciat instanta de fond.
Astfel, apelanta a sustinut ca in mod eronat prima instanta a dedus din incertitudinea dreptului la despagubiri, rezultand din necunoasterea datei obtinerii despagubirilor si a posibilitatii obtinerii acestora, caracterul litigios al acestuia.
Ea a admis, de principiu, ca dreptul la despagubiri prevazut de Legea nr.10/2001 este un drept subiectiv (de creanta) care are caracter incert atata vreme cat poate fi ori nu recunoscut de entitatea investita cu solutionarea notificarii. Acest caracter incert (alea) nu poate atrage de plano si calificarea dreptului ca fiind "litigios" sau "potential litigios" intrucat nu se poate pune semnul egal intre un drept aleatoriu si un drept litigios.
Ea considera ca prima instanta a apreciat ca orice drept de creanta, cum este cel la despagubiri, este un drept litigios, deoarece poate exista situatia ca debitorul sa nu achite creanta si astfel, titularul sa fie nevoit a se adresa instantelor fara a se identifica elementele de fapt pe care judecatorul fondului si-a sprijinit rationamentul. In aceasta conceptie, avocatilor sau judecatorilor le este interzis sa incheie orice act juridic deoarece exista eventualitatea ca orice drept de creanta sa fie contestat in viitor.
In opinia apelantei, singura perioada in care dreptul la despagubiri poate deveni litigios este de la data nasterii dreptului de a ataca decizia emisa de entitatea investita cu solutionarea notificarii si pana la solutionarea irevocabila a litigiului avand ca obiect contestarea deciziei de catre instanta de judecata. Ea arata ca pot exista situatii in care dreptul la despagubiri sa fie recunoscut si acordat de aceasta entitate, titularul acestuia neavand nici un motiv sa il conteste, caz in care dreptul nu face deloc obiectul unei contestatii judiciare, dupa cum pot exista cazuri in care, desi dreptul nu este recunoscut, decizia motivata sa fie acceptata de catre notificator, care decide sa nu o conteste.
Realizarea dreptului la despagubiri, conform Legii nr.10/2001 se face preponderent pe cale administrativa si nu judiciara, aceasta din urma reprezentand exceptia, astfel ca nu s-ar putea considera ca toate dosarele administrative de Lege nr.10/2001 constituie viitoare litigii cu Statul Roman. Caracterul litigios al dreptului la despagubiri conform Legii nr.10/2001 incepe de la data emiterii deciziei de respingere a notificarii si se finalizeaza cu pronuntarea unei hotarari judecatoresti irevocabile. Anterior solutionarii notificarii, dreptul nu este litigios intrucat nu e contestat de nimeni, iar ulterior el isi pierde caracterul litigios, devenind recunoscut de autoritate.
Dreptul la despagubiri ce face obiectul conventiei contestate a fost consacrat irevocabil si anterior incheierii acesteia, prin decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A. in solutionarea notificarii nr.1831/19.03.2001 a reclamantei.
Acest drept nu mai poate fi susceptibil de nici o contestatie, intrucat prin declaratia autentificata sub nr.1589/28.09.2006, reclamanta a renuntat expres la dreptul dedus judecatii in dosarul nr.15748/3/2005 si prin declaratia autentificata sub nr.1588/28.09.2006 reclamanta a declarat ca accepta decizia nr.4449/28.09.2006 si ca renunta definitiv si irevocabil la dreptul de a ataca aceasta decizie. Toate aceste declaratii au inchis pentru reclamanta orice posibila cale a unei contestatii judiciare viitoare si a consacrat irevocabil dreptul transmis.
Asadar, la data incheierii conventiei, nu exista nici un litigiu, contestatie iminenta, potentiala sau eventuala avand ca obiect dreptul la despagubiri transmis, dupa cum nu exista nici un element de fapt cu potential generator de litigii pe care sa se intemeieze argumentatia instantei de fond.
In plus, timp de 6 ani de la incheierea conventiei nu a luat nastere nici un litigiu privind dreptul la despagubiri in contradictoriu cu Statul roman sau entitatile investite cu solutionarea notificarii.
- reclamanta nu justifica folosul practic al anularii conventiei, intrucat in caz de admitere a actiunii, in patrimoniul reclamantei s-ar intoarce un drept la care aceasta a renuntat anterior incheierii conventiei si prin acte independente de conventie, astfel ca, anulandu-se conventia, nu se vor anula sau retracta si actele anterioare. Practic, in patrimoniul reclamantei nu se va putea intoarce nimic.
- reclamanta nu justifica un interes legitim, actual, personal si direct in promovarea actiunii sale, deoarece tinde la readucerea in patrimoniul sau a unui drept litigios care este, deci, si incert, astfel ca interesul sau este incert, nefiind dovedit a fi nici legitim, nici personal si nici actual.
In plus, ea e tinuta de sarcina ce revine oricarui vanzator in temeiul art.1336 alin.1 pct.1 Cod civil, respectiv de a-i asigura cumparatorului linistita posesiune a lucrului.
Intimata nu a formulat intampinare, iar in apel nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizand actele si lucrarile dosarului in raport de criticile de apel formulate, Curtea apreciaza ca apelul declarat este nefondat, acesta urmand a fi respins pentru urmatoarele considerente:
Curtea nu impartaseste opinia apelantei parate cum ca textul art.1309 din Codul civil vechi ar fi devenit caduc in ceea ce ii priveste pe avocati, intrucat finalitatea urmarita de legiuitor la data redactarii textului de lege, ocrotirea prestigiului justitiei, nu ar mai fi de actualitate, avocatii nemaiparticipand ca organ deliberativ la infaptuirea justitiei.
In acest sens, instanta nu poate decat sa constate ca obiectul ocrotirii si asigurarii prestigiului justitiei a fost dintotdeauna si este si in prezent o tema de interes general, inmultindu-se si diversificandu-se formele si instrumentele juridice prin care legiuitorul actual urmareste atingerea acestui obiectiv, chiar daca ratiunile sunt astazi altele decat cele existente la data redactarii Codului civil vechi.
Dovada contrarie este data atat de jurisprudenta recenta a instantelor sub vechiul Cod civil - in acest sens fiind de amintit o cauza recenta si de rezonanta, respectiv decizia comerciala nr.17/2011 pronuntata de Curtea de Apel Alba-Iulia in dosarul nr.32930/3/2009, ramasa irevocabila prin decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie din 24.02.2012 - cat, mai ales, de faptul ca aceeasi incapacitate speciala de a cumpara drepturi litigioase nu numai ca a fost din nou consacrata in continutul reglementarii noului Cod civil (art.1653), dar ea a fost extinsa si la alte profesii juridice, cum ar fi cea de notari publici, consilieri juridici, practicieni in insolventa, executorii judecatoresti sau chiar grefieri.
Nevoia acestei reglementari nu a fost data de o prezumtie de complicitate in frauda prin acte de coruptie intre magistrati si celelalte profesii juridice enumerate de dispozitiile art.1653 Cod civil, ci din dorinta de a preintampina orice astfel de posibile fapte de natura sa slabeasca prestigiul justitiei, fie si numai prin presiunile sporite la care ar fi supusi magistratii in astfel de cauze.
Prin urmare, chiar daca determinata de alte realitati sociale, asigurarea prestigiului justitiei a fost si ramane pe mai departe un obiect prezent in preocuparile legiuitorului actual, astfel ca nu s-ar putea sustine ca textul art.1309 Cod civil vechi, ca unul din instrumentele create pentru atingerea acestui scop, ar fi devenit vreun moment caduc, in dispozitiile sale privitoare la avocati.
Prima instanta a calificat in mod corect dreptul transmis prin conventia contestata ca fiind unul litigios.
Ea a explicat suficient de clar in considerentele hotararii pronuntate ca a dat aceasta calificare intrucat, independent de inexistenta unui litigiu pe rol cu privire la dreptul transmis, el isi pastreaza caracterul litigios intrucat este un drept supus unei contestatii judiciare, ce nu a fost definitiv stabilit, ci este incert si eventual, nefiind cunoscut cand si daca vor fi primite despagubirile, atata timp cat inca nu a fost stabilita nici calitatea reclamantei de persoana indreptatita in sensul art.3 din Legea nr.10/2001.
Curtea retine ca potrivit art.1403 Cod civil, lucrul se socoteste litigios cand exista proces sau contestatie asupra fondului dreptului.
Pentru intelegerea exacta a cauzei este important de lamurit care anume drept a facut obiectul conventiei contestate, dat fiind ca prin motivele apelului sau, apelanta parata a denaturat sensul si intelesul precis al actelor juridice incheiate de parti in data de 28.09.2006, afirmand ca obiectul contractului de cesiune autentificat sub nr.1590/28.09.2006 l-a constituit dreptul la despagubiri consacrat in favoarea reclamantei in mod irevocabil prin decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A., drept nemaisupus nici unei contestari ca urmare a declaratiilor autentificate sub nr.1589/28.09.2006 si sub nr.1588/28.09.2006 date de reclamanta. Aceeasi imprecizie se regaseste strecurata si in considerentele hotararii de prima instanta, altfel corecta si legala in substanta sa.
Observand continutul tuturor actelor juridice incheiate de parti in ziua de 28.09.2006, Curtea stabileste ca ceea ce a facut obiectul contractului de cesiune a carui nulitate s-a invocat prin actiunea de fata, a fost dreptul la despagubiri decurgand din calitatea reclamantei - nu de persoana indreptatita in sensul Legii nr.10/2001, dupa cum se afirma in actiune, aceasta calitate nefiindu-i inca recunoscuta de autoritatea competenta, potrivit legii, sa-i solutioneze notificarea, pana la momentul facerii actului - ci de titulara a notificarii nr.1831/19.03.2001 cu privire la imobilul compus din teren in suprafata de 23.523 m.p. situat in Bd.B.N. nr.111, sector 1, impreuna cu constructiile existente pe acesta la data nationalizarii.
In alte cuvinte, reclamanta a inteles sa transfere cu titlu oneros paratei toate drepturile ce i se vor acorda ca masuri reparatorii in temeiul Legii nr.10/2001, cu privire la imobilul mentionat anterior, printr-o decizie emisa de entitatea investita cu solutionarea notificarii.
Desi in cuprinsul aceleiasi conventii se arata ca reclamanta "intelege sa transfere catre d-na V.M.E. toate drepturile decurgand din decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A. catre d-na B.N.C.M.L., decizie ce reprezinta solutionarea notificarii nr.1831/19.03.2001", Curtea observa ca practic, decizia mentionata nu acorda reclamantei nici un drept, ci doar respinge cererea reclamantei de restituire in natura a imobilului notificat, transmite dosarul notificarii catre Secretariatul General al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor in vederea analizarii posibilitatii de acordare a despagubirii de catre institutia implicata in privatizare, A.V.A.S, in conditiile Legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, pentru imobilul notificat si indruma reclamanta ca pentru cealalta parte a imobilului notificat, detinut de Primaria Municipiului Bucuresti, sa se adreseze acestei autoritati.
Prin urmare, este inexacta observatia tribunalului care retine ca prin conventia autentificat sub nr.1590/28.09.2006, reclamanta a transmis paratei dreptul la despagubiri pentru imobilul din Bucuresti, Bd.B.N. nr.111, sector 1, drept decurgand din art.2 din Decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A. si este fundamental gresita sustinerea apelantei parate cum ca dreptul la despagubiri transmis ei nu este unul litigios intrucat dreptul era cert, sigur, nesusceptibil de contestatie si consacrat irevocabil prin Decizia nr.4449/28.09.2006, urmare a renuntarilor facute de reclamanta la dreptul subiectiv dedus judecatii in dosarul nr.15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bucuresti si la dreptul de a ataca decizia emisa de S.C. Z. S.A. sub nr.4449/28.09.2006.
De altfel, in acord cu regimul juridic al bunului notificat detinut in patrimoniul S.C. Z. S.A. in temeiul titlului de proprietate reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.3119/5.07.2006 emis in baza H.G. nr.834/1991 de Ministerul Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale, societate care a fost privatizata in 2004, si cu reglementarile continute in Legea nr.10/2001 aplicabile cazului, respectiv art.27 (devenit art.29 in urma modificarilor aduse legii prin Legea nr.247/2005 si a republicarii Legii nr.10/2001, text ce trebuie avut in vedere impreuna cu Decizia nr.848/2008 a Curtii Constitutionale), Curtea retine ca atat in forma initiala a legii, cat si in forma ei de dupa republicare si declararea neconstitutionalitatii art.29 alin.1, singura competenta a S.C. Z. S.A. in legatura cu solutionarea notificarii nr.1831/19.03.2001 trimisa ei, era aceea de a se pronunta asupra cererii reclamantei de a i se restitui in natura imobilul notificat, competenta pe care aceasta si-a respectat-o cum o dovedeste continutul Deciziei nr.4449/28.09.2006.
Altfel spus, S.C. Z. S.A. nici nu avea, potrivit legii, nici o competenta in a recunoaste reclamantei vreun drept la despagubiri pentru imobilul notificat pe care nu l-a restituit acesteia in natura, potrivit intelegerii intervenite intre aceste parti prin conventia autentificata sub nr.1585/28.09.2006.
Afirmand prin motivele apelului sau ca prin Decizia nr.4449/28.09.2006 S.C. Z. S.A. ar fi recunoscut reclamantei dreptul la despagubiri, admitand astfel notificarea reclamantei, apelanta parata nu face decat sa denatureze voit continutul actelor juridice administrate in cauza.
Trebuie mentionat si ca declaratiile autentificate sub nr.1589/28.09.2006 si nr.1588/28.09.2006 au fost date de catre reclamanta in contextul conventiei pe care aceasta a incheiat-o cu S.C. Z. SA., autentificata sub nr.1585/28.09.2006, si prin care ea a inteles sa renunte la a mai pretinde masura reparatorie a restituirii in natura a imobilului notificat fata de aceasta societate detinatoare a terenului sau, acceptand sa-i recunoasca definitiv si irevocabil calitatea de proprietar exclusiv al terenului si constructiilor, angajandu-se sa nu-i conteste niciodata in justitie calitatea astfel recunoscuta si nici titlul de proprietate detinut de S.C. Z. S.A., dar si sa renunte cu titlu oneros la procedurile initiate prin care tindea la redobandirea materiala a imobilului. Una dintre acestea, mentionata expres in conventia incheiata (la punctul 5) a fost cea judiciara, in revendicarea imobilului, in dosarul nr.15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a III-a Civila, iar cealalta, nementionata expres in aceeasi conventie, a fost cea a Legii nr.10/2001, in partea sa referitoare la restituirea in natura, careia partile i-au dat o rezolvare prin Decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A., de respingere a cererii reclamantei de restituire in natura a imobilului ce a facut obiectul notificarii nr.1831/19.03.2001, si prin declaratia autentificata a reclamantei de acceptare a deciziei si renuntarea sa definitiva si irevocabila de a o ataca in justitie.
Consecintele acestei suite de acte juridice urmarite si acceptate de partile semnatare au constat in blocarea oricaror posibilitati ale reclamantei de a mai invoca si pretinde drepturi asupra imobilului notificat in materialitatea lui, drepturi la restituirea bunului in natura. Contrar sustinerilor apelantei parate, aceste acte juridice nu au produs in nici un fel consecinta irevocabilitatii dreptului reclamantei la despagubiri, drept, de altfel, existent doar in mod potential, ca vocatie, inscris in lege, dar nerecunoscut ori atribuit in concret reclamantei prin vreo decizie a organului cu competente in acest sens, potrivit legii (art.29 din Legea nr.10/2001, republicata, atribuie competente in acest sens A.V.A.S). la data cesionarii acestui drept catre apelanta parata prin conventia contestata in speta.
Drept urmare, pentru argumentele aratate, Curtea nu poate impartasi opinia apelantei parate, in sensul ca dreptul la despagubiri (de creanta) transmis ei cu titlu oneros prin conventia autentificata sub nr.1590/28.09.2006 ar fi un drept cert, sigur, nesusceptibil de contestatie si, deci, nelitigios.
Dimpotriva, Curtea apreciaza ca dreptul transmis paratei de catre reclamanta prin conventia contestata este un drept esentialmente litigios, in privinta lui putand fi considerat ca exista deopotriva si proces si, implicit, contestatie asupra fondului dreptului.
Aceasta intrucat, cum s-a aratat deja, in patrimoniul cedentei dreptul transmis nu exista. Ceea ce exista in legatura cu acest drept este doar vocatia legala a cedentei de a-l dobandi, ca subiect destinatar al Legii nr.10/2001 - decurgand din calitatea sa pretinsa de succesoare in drepturi a fostilor proprietari ai imobilului situat la adresa din Bucuresti, Bd.B.N. nr.101-111, sector 1 - si ca persoana notificatoare.
Pentru recunoasterea acestui drept, reclamanta cedenta a initiat procedura Legii nr.10/2001, care consta in parcurgerea obligatorie a unei faze administrative de solutionare a cererii si, in functie de rezultatul acesteia, si a uneia judiciare. Ambele aceste faze procesuale intra in continutul notiunii de "proces" pe care cel ce trimite o notificare in baza Legii nr.10/2001 il initiaza in legatura cu dreptul solicitat impotriva celui din partea caruia trebuie sa vina recunoasterea dreptului - Statul roman, prin diferitele sale structuri sau organe.
Atat timp cat dreptul pretins nu a fost inca definitiv recunoscut printr-o decizie motivata a entitatii investite si chemata prin lege sa se pronunte asupra notificarii ori printr-o hotarare judecatoreasca, dupa caz, dreptul in cauza isi pastreaza statutul de drept disputat, contestabil, asadar litigios.
Imprejurarea ca, din ratiuni de celeritate in aplicarea Legii nr.10/2001, de evitare a blocarii rolului si activitatii instantelor judecatoresti, de descongestionare a acestora, legiuitorul a instituit cele doua faze ale procedurii de aplicare a acestei legi, faza administrativa si cea judiciara, nu inseamna ca, disputandu-si dreptul - pe care trebuie sa il sustina, sa-l justifice si sa-l dovedeasca dupa aceleasi reguli aplicabile in fata instantelor judecatoresti - in fata unitatii detinatoare ori a entitatii investita cu solutionarea notificarii, cel ce a formulat notificarea se afla cumva "in afara procesului", dupa cum eronat sustine apelanta parata ce identifica aceasta notiune, printr-o interpretare stricto sensu, doar fazei juridice de aplicare a Legii nr.10/2001 care consta in solutionarea contestatiei la decizia/dispozitia emisa de entitatea administrativa ce solutioneaza notificarea.
Dimpotriva, Curtea reaminteste apelantei parate ca atunci cand a recunoscut plenitudinea de competenta instantelor judecatoresti, competente sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv, ci si actiunea persoanei indreptatite in cazul refuzului nejustificat al unitatii detinatoare sau al entitatii investite, Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin decizia sa XX/2007, a invocat ca unul dintre argumente si imperativul solutionarii cauzei intr-un termen rezonabil, consacrat prin art.6, par.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Or, insasi Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit cu titlu constant in jurisprudenta sa, creata in aplicarea art.6 par.1 din aceasta Conventie si in conturarea principiului solutionarii cauzei intr-un termen rezonabil, ca in notiunea de "proces" se include in mod necesar si faza administrativa de solutionare a cererii, prealabila sesizarii instantei, pentru determinarea "duratei procedurii".
Desigur ca incertitudinea dreptului la despagubiri rezultand din necunoasterea datei obtinerii despagubirilor si, mai ales, a posibilitatii obtinerii acestora, este o caracteristica inerenta, specifica dreptului litigios in disputa in speta, nu ea in sine fiind cea care a atras calificarea dreptului ca fiind litigios, ci simpla realitate ca dreptul analizat se afla "in proces". Aceasta caracteristica reprezinta mai degraba efectul, consecinta naturii litigioase a dreptului, decat cauza acestei naturi.
Apelanta parata greseste atunci cand, simplificand rationamentul primei instante, afirma ca in privinta oricarui drept - la succesiune sau orice alt drept de creanta - s-ar putea concluziona ca poate reprezenta un drept litigios. Exercitiul comparatiei este gresit pentru ca ceea ce difera fundamental intre dreptul in cauza si dreptul la succesiune - luat ca exemplu de parata - este ca elementul "alea" priveste, in cazul celui dintai, insasi existenta dreptului, pe cand in cazul celui de-al doilea (dreptul la succesiune) doar momentul cand dreptul devine efectiv, neexistand nici o incertitudine in privinta existentei insasi a dreptului de a mosteni al unei persoane (nimeni nu traieste vesnic).
Tot astfel, dreptul litigios de creanta din prezenta cauza este diferit substantial de dreptul de creanta din exemplul apelantei pe care, de pilda, debitorul refuza sa-l mai execute (debitorul nu mai achita creanta) si care, in optica apelantei, devine si el astfel litigios, imprejurare ce ar exista potential in cazul oricarui drept subiectiv.
Diferenta intre cele doua situatii comparate de apelanta este ca, daca in privinta dreptului transmis ei incertitudinea ori litigiul poarta asupra insesi existentei dreptului, in cazul creantei ce nu se mai achita de catre debitor, dreptul de creanta exista, avand un temei conventional, atitudinea debitorului generand doar o problema de executare, de realizare a dreptului. Desigur ca intr-o astfel de ipoteza, si acest drept devine litigios, dar elementul "alea" nu poarta decat asupra realizarii dreptului.
Asadar, nu se poate pune semnul egalitatii intre doua situatii incomparabile pentru a demonstra absurdul rationamentului tribunalului, care nu exista, si pentru a trage concluzii eronate de genul ca avocatilor si judecatorilor le-ar fi interzisa incheierea oricarui act juridic deoarece ar exista eventualitatea ca orice drept de creanta sa fie contestat in viitor si deci, sa devina "litigios".
Afirmand aceasta, apelanta uita ca interdictia legala, pe care s-a dovedit ca ea a incalcat-o la incheierea conventiei cu reclamanta, nu priveste "detinerea" de drepturi potential litigioase ci, in mod specific, vanzarea-cumpararea de drepturi litigioase, caracteristica dreptului de a fi litigios trebuind sa existe la data incheierii actului, iar nu intr-un eventual viitor.
Riscul nesatisfacerii unei creante nu transforma creanta insasi intr-un drept litigios ab initio, ci poate, eventual, genera caracter litigios executarii acesteia, caz in care interdictia reglementata de art.1309 Cod civil are o aplicatie restransa si devine functionala pe segmentul rezumat la aceasta perioada a existentei dreptului.
Desigur ca, fata de considerentele anterior expuse si pentru care Curtea apreciaza ca in mod corect prima instanta a stabilit ca reprezinta o cesiune de drept litigios conventia incheiata intre partile acestei cauze si autentificata sub nr.1590/28.09.2006, sustinerea apelantei parate ca timp de 6 ani de la incheierea actului juridic analizat nu a luat nastere nici un litigiu privind dreptul la despagubiri in speta in contradictoriu cu Statul roman, nu poate constitui un argument valabil, de natura sa atraga o alta concluzie in cauza.
Pretinzand lipsa interesului reclamantei in promovarea actiunii, argumentata pe lipsa folosului practic al anularii cesiunii de creanta, apelanta parata nu face decat sa denatureze din nou continutul actelor juridice semnate de reclamanta la data de 28.09.2006, pretinzand in mod nereal si impotriva probelor evidente ale cauzei ca, in cazul admiterii actiunii, in patrimoniul reclamantei s-ar intoarce un drept la care aceasta a renuntat anterior incheierii conventiei autentificate sub nr.1590/28.09.2006 si prin acte independente de aceasta.
Curtea reaminteste apelantei parate, ceea ce, de altfel, si aceasta stie, anume ca renuntarile facute de reclamanta prin actele juridice semnate la 28.09.2006, anterior incheierii conventiei autentificate sub nr.1590/28.09.2006, au privit exclusiv dreptul si posibilitatile acesteia de a pretinde restituirea in natura a imobilului ce face obiectul notificarii nr.1831/19.02.2001, nu si dreptul de a incasa de la Statul roman despagubirile cuvenite pentru acelasi imobil, nerestituit in natura.
Acest din urma drept a fost cesionat apelantei parate prin conventia atacata cu actiune in constatarea nulitatii, iar consecinta admiterii actiunii este aceea a reintrarii dreptului in patrimoniul intimatei reclamante, folos practic care este mai mult decat evident, dar pe care apelanta parata se straduie sa il nege.
Asadar, interesul reclamantei in promovarea actiunii de fata exista, iar el este unul legitim, actual, personal si direct, astfel cum corect a retinut si prima instanta.
Desigur, caracterul eventual al dreptului decurgand din natura sa litigioasa, nu califica interesul reclamantei in promovarea actiunii ca fiind tot unul eventual, dupa cum eronat afirma apelanta.
Cat priveste obligatia de garantie pentru "linistita posesiune a lucrului", pe care apelanta parata considera ca i-ar datora-o reclamanta, Curtea arata ca sanctiunea pentru incalcarea incapacitatii speciale instituite de art.1309 Cod civil este aceea a nulitatii absolute, iar potrivit regimului juridic specific acestei sanctiuni, nici o persoana nu este exceptata de la posibilitatea invocarii ei, asadar nici vanzatorul ce a transmis "un lucru" in temeiul unei conventii de vanzare-cumparare ce incalca o interdictie de ordine publica, fie el si tinut de garantia contra evictiunii.
In considerarea tuturor acestor argumente, Curtea va respinge apelul declarat ca nefondat, iar in temeiul art.274 alin.1 Cod de procedura civila, Curtea va respinge cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecata constand in onorariu de avocat incasat de propria societate de avocatura in care are calitatea de asociat, dat fiind ca aceasta este partea cazuta in pretentii care trebuie sa suporte consecintele pierderii procesului.