Conflict de munca avand ca obiect obligarea angajatorului la plata drepturilor banesti cuvenite cu ocazia concedierii pentru motive care nu tin de persoana salariatului. Existenta unei asemenea indatoriri in sarcina institutiilor publice finantate de la bugetul de stat doar in limitele ce decurg din prevederile legale si cele ale contractului colectiv de munca la nivel national, in vigoare la data concedierii. Recurs respins.
- Codul Muncii, art. 67
Curtea constata ca drepturile cuvenite salariatilor in cazul concedierii trebuie analizate prin prisma dispozitiilor legale de la momentul intervenirii cauzei ce determina acordarea acestor drepturi, respectiv incetarea contractului individual de munca.
Potrivit art. 67 Codul muncii, salariatii concediati pentru motive care nu tin de persoana lor pot beneficia de compensatii in conditiile prevazute de lege si de contractul colectiv de munca aplicabil.
In ceea ce priveste existenta unui contract de munca aplicabil, cu toate ca in conformitate cu dispozitiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 era posibila incheierea unor contracte colective de munca in cadrul institutiilor bugetare (cu precizarea ca prin aceste contracte nu se puteau negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum erau stabilite prin dispozitii legale), la nivelul intimatului-parat nu a fost incheiat un contract colectiv de munca intre reprezentantii salariatilor si conducere.
In absenta incheierii unui atare contract, nu pot fi retinute sustinerile recurentului in sensul ca procesul verbal de negociere din data de 08.10.2009 poate constitui un contract colectiv de munca la nivel de unitate. Aceasta intrucat art. 2 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 prevedea ca fac parte din contractele colective de munca si acordurile dintre partile semnatare ale contractelor colective de munca, prin care se solutioneaza conflicte colective de munca, dar, pe de o parte, procesul verbal de negociere mentionat nu a fost incheiat de catre parti semnatare ale unui contract colectiv de munca, iar, pe de alta parte, nu a rezultat in cauza nici faptul ca ar fi existat un conflict colectiv de munca ce ar fi fost solutionat de catre partile respective prin acel proces verbal.
Astfel cum s-a retinut si prin sentinta recurata, cu privire la compensatia solicitata de recurentul-reclamant existau prevederi in Contractul colectiv de munca unic la nivel national pentru anii 2007-2010, aplicabil tuturor salariatilor incadrati la toti angajatorii din tara (potrivit art. 241 lit. d si 247 Codul muncii), art. 78 din acest contract colectiv stabilind ca la incetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensatie de cel putin un salariu lunar, in afara drepturilor salariale la zi.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALA, DECIZIA NR. 8034 din 06.12.2011
DECIZIE Nr. 8034
Sedinta publica de la 06 Decembrie 2011
Prin sentinta civila nr. 783/26.01.2011, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale in dosarul nr. 46806/3/2008, a fost admisa in parte actiunea formulata de reclamantul O.J, in contradictoriu cu paratul IICMER si a fost obligat paratul la plata catre reclamant a unui salariu lunar in cuantumul avut la momentul incetarii raporturilor de munca, la care se va calcula dobanda legala, incepand cu 05.05.2010, pana la data platii efective. Totodata, au fost respinse celelalte pretentii ale reclamantului, ca neintemeiate.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a retinut ca reclamantul a fost salariat al IICCR, in functia de director general, in baza contractului individual de munca nr. 2/1/10.04.2006.
Institutul functiona in baza HG nr. 1724/2005, cu modificarile si completarile ulterioare si era o institutie din administratia publica centrala de specialitate, fiind finantat de la bugetul de stat, prin bugetul Cancelariei Primului-ministru, iar dupa desfiintarea acesteia, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.
La data de 12.10.2009, intre reclamant si angajator a intervenit Actul aditional nr. 2/3 la contractul individual de munca mentionat anterior, potrivit caruia, la incetarea raporturilor de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorul ii va acorda acestuia o compensatie de 6 salarii brute, in afara drepturilor la zi, actul aditional urmand sa isi produca efectele incepand cu data de 14.10.2009.
Ulterior, in temeiul art. 1 din HG nr. 1372/2009, in vigoare de la data de 25.11.2009, a fost infiintat IICCMER, institutie publica cu personalitate juridica, aflata in subordinea Guvernului si in coordonarea primului-ministru, prin comasarea prin fuziune a IICCR cu INMER, institutii publice care se desfiinteaza.
Astfel, IICCMER face parte din categoria acelora finantate integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, presedintele executiv fiind ordonator tertiar de credite.
Raporturile de munca dintre parti au incetat in temeiul deciziei de concediere nr. 14/05.04.2010, emisa de parat conform art. 65 Codul muncii, ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de salariat, fara legatura cu persoana acestuia.
Desi conform dispozitiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, este posibila incheierea unor contracte colective de munca in cadrul institutiilor bugetare, cum este paratul, la nivelul IICCR si IICCMER nu a fost incheiat un contract colectiv de munca intre reprezentantii salariatilor si conducere, care sa justifice negocierea unor salarii compensatorii.
In speta, salarizarea personalului din sectorul bugetar (categorie in care se incadreaza si personalul paratului) a fost supusa in perioada de referinta Legii nr. 330/2009, nefiind posibila negocierea nivelului salariului sau alte drepturi de natura salariata care exced prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009.
Referitor la capatul principal de cerere privind obligarea paratului la plata a 6 salarii compensatorii, intemeiate pe actul aditional la contractul individual de munca, semnat la data de 12.10.2009, instanta de fond a retinut ca acesta este intemeiat in parte, pentru considerentele ce urmeaza.
Asa cum s-a aratat anterior, atat IICCR cat si IICCMER sunt institutii publice finantate integral de la bugetul de stat.
Din examinarea dispozitiilor legale incidente, Tribunalul a retinut ca, potrivit art. 157 alin. 2 Codul muncii, sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, cum este cazul paratului, se stabileste prin lege. Drept urmare, orice conventii ale angajatorului cu salariatul,ce exced prevederilor legii se inlocuiesc de drept, conform art. 57 alin. 4 Codul muncii, cu dispozitiile legale sau conventionale aplicabile.
De asemenea, potrivit art. 67 Codul muncii, salariatii concediati pentru motive ce nu tin de persoana lor, cum este cazul reclamantului, beneficiaza de masuri active de combatere a somajului si pot beneficia si de compensatii in conditiile prevazute de lege si de contractul colectiv de munca aplicabil.
Totodata, conform art. 247 Codul muncii, in cazul in care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramura nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca incheiat la nivel superior. Cum in speta, la nivel de unitate nu exista un contract colectiv de munca (aspect ce rezulta in mod concordant din sustinerile ambelor parti), iar partile contractului individual de munca nu aveau dreptul sa convina drepturi salariale sau compensatii in afara dispozitiilor legii, instanta retine aplicabilitatea prevederilor art. 78 din Contractul Colectiv de Munca unic la Nivel National pentru anii 2007-2010, potrivit carora, la incetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensatie de cel putin un salariu lunar, in afara drepturilor salariale la zi.
Referitor la aplicabilitatea neconditionata a Contractul colectiv de munca unic la nivel national, Tribunalul a retinut ca dreptul muncii se prezinta sub forma a trei cercuri concentrice: legea, contractul colectiv de munca si contractul individual de munca. Legea este cea care stabileste cadrul general al raporturilor de munca, contractul colectiv la anumite niveluri concretizeaza si dezvolta dispozitiile legii, iar contractul individual de munca concretizeaza prevederile contractului colectiv de la nivelul angajatorului pentru fiecare salariat in parte.
Din dispozitiile Codului muncii si cele ale Legii nr. 130/1996, precum si ale Contractul colectiv de munca unic la national rezulta ca orice contract colectiv constituie izvor de drept si ca produce efecte fata de angajatorii si salariatii la care se refera. Contractele colective de munca se constituie intr-un sistem ierarhic in varful caruia se afla contractul colectiv la nivel national, iar la baza lui contractele de la nivelul angajatorilor. Potrivit art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 130/1996, contractele colective de munca la nivel national produc efecte fata de toti salariatii incadrati in toate unitatile din tara. Astfel, daca in cuprinsul unui atare act partenerii sociali au inteles sa insereze o protectie superioara in situatia concedierii salariatului pentru motive neimputabile acestuia, dispozitie necenzurata si a carei nelegalitate nu a fost constatata, o solutie contrara ar insemna negarea efectelor clauzelor contractului colectiv de munca unic la nivel national.
In consecinta, apreciind asupra acestui capat de cerere, Tribunalul a constatat ca este intemeiat, in parte, situatie in raport cu care a apreciat ca se impune acordarea catre reclamant a salariului compensator prevazut de Contractul Colectiv de Munca unic la Nivel National pentru anii 2007-2010, la care se va calcula dobanda legala, incepand cu data promovarii actiunii, 05.05.2010, pana la data platii efective.
La adoptarea acestei solutii, in ceea ce priveste dobanda legala, Tribunalul a retinut pe de o parte ca solutia se justifica fata de dispozitiile OG nr. 9/2000, paratul fiind in culpa pentru neacordarea salariului compensator cuvenit reclamantului, precum si pentru neinitierea unor masuri reparatorii, in speta neexistand o cauza straina exoneratoare de raspundere. Astfel, dobanda reprezinta castigul, folosul ori profitul pe care l-ar fi obtinut reclamantul din investirea banilor daca paratul ar fi platit debitul datorat la termen. Potrivit art. 1088 alin. 1 Cod civil, la obligatiile care au ca obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decat dobanda legala, afara de regulile speciale in materie de comert, de fideiusiune si societate, iar potrivit aliniatului 2 al aceluiasi articol aceste daune-interese sunt datorate de la data cererii de chemare in judecata, afara de cazurile in care, dupa lege, dobanda curge de drept.
Prin urmare, Tribunalul a obligat paratul doar la plata dobanzii legale aferente sumei datorate si a respins ca neintemeiat capatul cererii referitor la reactualizarea cuantumului si in raport cu indicele de inflatie, pentru motivele expuse anterior.
Pentru aceleasi considerente, Tribunalul a respins ca neintemeiate celelalte capete ale actiunii, astfel cum a fost modificata.
Impotriva acestei hotarari, reclamantul a declarat recurs, in termen legal si motivat.
In motivarea recursului, intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 8 si pct. 9, precum si art. 3041 Cod Procedura Civila, recurentul a aratat ca la data de 05.05.2010 IICCR, in calitate de angajator, a emis decizia de concediere nr. 14, pe motivul prevazut de art. 65 Codul muncii, respectiv desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, fara legatura cu persoana acestuia, ca urmare a vointei unilaterale a angajatorului conform art. 55 lit. c Codul muncii.
In baza contractului individual de munca nr. 2/1 din 10.04.2006, asa cum a fost modificat prin actul aditional nr. 2/3 din 12.10.2009, "la incetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorul va acorda salariatului o compensatie de 6 salarii brute, in afara drepturilor cuvenite la zi".
Desi recurentul nu a solicitat reincadrarea (evident din cauza conditiilor de munca ostile), mentioneaza totusi, in ceea ce priveste motivul concedierii, ca nu a existat o desfiintare efectiva si reala a postului in noul Institut (asa cum rezulta din HG nr. 1372/18.11.2009 si Regulamentul de Organizare si Functionare a noului Institut), avand in vedere ca exista un post asemanator ori chiar identic cu postul desfiintat, existand aceleasi atributii. Desfiintarea nu este efectiva daca este urmata de reinfiintarea dupa scurt timp a aceluiasi loc de munca ori asemanator. Nici schimbarea denumirii postului nu poate fi considerata o desfiintare efectiva a locului de munca.
Sintetizand motivele de recurs, acestea privesc urmatoarele aspecte:
1. gresita respingere a cererii de chemare in judecata pentru restul de cinci salarii brute pe motiv ca nu exista contract colectiv de munca, nulitatea contractului individual de munca ori pentru alte motive invocate in hotarare;
Apreciaza recurentul ca motivul de casare mentionat la art. 304 pct. 8 Cod Procedura Civila este in legatura si cu motivul de casare mentionat la art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila, iar ambele sunt tratate la acest motiv de recurs sintetizat: fie instanta s-a pronuntat direct asupra contractului colectiv de munca aplicabil si nu asupra solicitarii recurentului de a se pronunta pe drepturi din contractul individual de munca (art. 304 pct. 8), fie a considerat contractul individual de munca lovit de nulitate si a inlocuit clauza din contractul individual cu clauza din contractul colectiv de munca aplicabil (art. 304 pct. 9) ori ambele (intrucat nu se poate determina cu exactitate din continutul hotararii recurate).
2. gresita respingere a cumulului actualizarii cu indicele de inflatie a sumei reprezentand drepturi salariale neachitate, cu dobanda legala;
3. gresita aplicare a dobanzii legale incepand cu data promovarii actiunii, 05.05.2010 si nu cu data nasterii dreptului la acordarea salariilor compensatorii cuvenite, respectiv de la data de 23.04.2011;
4. instanta de fond nu a luat act ca recurentul va solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.
In ceea ce priveste primul motiv, recurentul arata ca instanta de fond in mod gresit a retinut ca IICCR era finantat de la bugetul de stat, deoarece in baza art. 7 alin. 1 din HG nr. 1724/2005, "Cheltuielile curente si de capital ale Institutului se finanteaza din venituri proprii si din subventii acordate de la bugetul de stat, prin bugetul cancelariei Primului Ministru", iar potrivit art. 8 alin. 1 din hotarare, "In anul 2006 finantarea cheltuielilor necesare functionarii si organizarii Institutului se asigura de la bugetul de stat".
Astfel, din interpretarea celor doua articole, rezulta ca Institutul, din punct de vedere juridic a fost finantat de la bugetul de stat numai pana ce si-a inceput activitatea imediat dupa infiintare, respectiv numai pana la finalul anului 2006, dupa care aceasta institutie s-a finantat din surse proprii.
Considera ca pentru speta de fata nu conteaza in ce mod era finantat fostul Institut la infiintare sau este finantat in prezent IICCMER, care a fost infiintat prin comasarea IICCR cu INMER, ci doar reglementarea in momentul semnarii actului aditional nr. 2/3 din 12.10.2009.
Or, pentru respectiva data, apreciaza recurentul ca fostul IICCR era finantat din surse proprii, asa cum rezulta din coroborarea art. 7 alin. 1 (si alin. 2) si art. 8 alin. 1 din HG nr. 1724/2005.
Pentru aceste considerente, considera ca in speta nu sunt aplicabile dispozitiile art. 157 alin. 2 Codul muncii, respectiv "sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat se stabileste in lege".
De asemenea, cadrul legal in perioada de referinta din speta (08.10.2009 si 12.10.2009) poate fi cel stabilit de dispozitiile OUG nr. 41/2009 privind unele masuri in domeniul salarizarii personalului in sectorul bugetar in perioada mai-decembrie 2009, art. 1 lit. a: "pentru perioada 1 mai-31 decembrie 2009, in ceea ce priveste salarizarea personalului din sectorul bugetar, se aplica urmatoarele acte normative: a) Ordonanta Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de baza si a altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza pentru personalul contractual din sectorul bugetar si personalului salarizat potrivit anexelor nr. II si III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza in sectorul bugetar si a indemnizatiilor pentru persoane care ocupa functii de demnitate publica, precum si unele masuri de reglementare a drepturilor salariale si a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 79 din 1 februarie 2008, aprobata cu modificari prin Legea nr. 177/2008, cu modificarile si completarile ulterioare".
Apreciaza recurentul ca in domeniul salarizarii personalului contractual din autoritatile si institutiile publice, precum si din celelalte unitati bugetare cadrul legislativ este extrem de diversificat, cu elemente diferite si chiar contradictorii, dinamica lui fiind greu de inteles. Relevante doar ca avand legatura cu speta de fata ar fi prevederile art. 16 din OG nr. 10/2008 si art. 17 din acelasi act normativ care arata ca: "personalul contractual beneficiaza si de celelalte drepturi de natura salariala care se acorda potrivit dispozitiilor legale in vigoare" (deci inclusiv Codul muncii).
Din reglementarile care ar fi aplicabile in cauza in octombrie 2009 se observa ca nu este prevazut dreptul la masuri compensatorii in caz de concediere ce nu tine de persoana salariatului si nu este reglementata nici situatia celorlalte drepturi ale salariatilor din sectorul bugetar in general, altele decat cele din reglementari speciale.
Nu a identificat niciun act normativ in domeniul acordarii drepturilor salariale in general care sa reglementeze dreptul la masuri compensatorii in caz de concediere ce nu tine de persoana salariatului, cu exceptia Codului muncii si a CCM unic la nivel national 2007-2010.
In ceea ce priveste functia indeplinita de recurent, mentioneaza ca in mod gresit instanta de fond a apreciat ca avea functia de director general al Institutului, ci contractul individual de munca trebuie interpretat si in lumina HG nr. 1724/2005 (art. 5 alin. 2) si a Regulamentului de Organizare si Functionare a Institutului adoptat prin Ordinul nr. 1/06.07.2007, publicat in M. Of. nr. 585/24.08.2007 (art. 11). Astfel, recurentul era conducatorul Directiei Generale de Investigatii (ce cuprindea Serviciul documentare si cercetare, Serviciul muzee-memorie si Serviciul investigatii 5 speciale), cu atributiile mentionate in ROF. Titulatura mentionata in ROF este una nepotrivit aleasa din punct de vedere al cuvintelor folosite atat in ceea ce priveste mentionarea functiei de director "general" cat si in ceea ce priveste mentionarea Directiei "Generale" de Investigatii, avand in vedere ca printre atributiile directorului general nu se numara vreuna de conducere a Institutului ori chiar de conducere sau administrare in general.
De asemenea, nu sunt aplicabile in speta nici dispozitiile art. 57 alin. 4 Codul muncii, chiar daca ar fi vorba de institutii finantate din bugetul de stat, avand in vedere ca nu este vorba de drepturi care contravin unor norme legale imperative, deoarece in cea ce priveste salariile compensatorii in caz de concediere ce nu tine de persoana salariatului nu exista astfel de norme cu privire la drepturile cuvenite personalului contractual din sectorul bugetar (in cazul in care recurentul s-ar incadra in aceasta categorie, intrucat din punct de vedere legal al finantarii fostului Institut, recurentul nu s-ar incadra in acest caz). Deci clauza din contractul individual de munca, asa cum a fost modificat prin act aditional, privind drepturile salariale compensatorii in caz de concediere din motive ce nu tin de persoana salariatului nu contravine niciunei norme de drept imperative pentru a opera nulitatea prevazuta de art. 57 alin. 4 raportat la prevederile art. 157 alin. 2 Codul muncii.
Sub acest aspect, au fost reiterate argumentele din cererea de chemare in judecata, fiind expuse urmatoarele concluzii:
- contractul individual de munca poate contine drepturi mai mari decat cele mentionate in contractul colectiv de munca aplicabil;
- contractul colectiv de munca la nivel national se aplica salariatilor din institutiile publice indiferent de dispozitiile art. 157 alin. 2 Codul muncii;
- contractele colective la nivel de unitate, daca este vorba de institutie publica, pot sa prevada drepturi suplimentare daca aceste drepturi suplimentare la care face referire respectivul contract colectiv de munca nu sunt acordate mentionandu-se in acelasi timp si cuantumul in vreo dispozitie legala (in textul legal se foloseste "si"; oricum o prevedere legala in care se mentiona dreptul salarial fara cuantum nu ar fi facut aplicabile dispozitiile art. 3 alin. 2 din CCM la nivel national pe anii 2007-2010).
Apreciaza astfel recurentul ca un contract individual de munca incheiat pentru personalul contractual din sectorul bugetar poate contine drepturi superioare CCM la nivel national pe anii 2007-2010 daca aceste din urma drepturi nu sunt acordate mentionandu-se si cuantumul lor in vreo dispozitie legala.
Dispozitiile art. 157 alin. 2 Codul muncii nu trebuie interpretate fara a lua in considerare si celelalte dispozitii ale Codului muncii si ale Contractului Colectiv la Nivel National pe anii 2007-2010, ajungandu-se la concluzia ca daca un drept nu este prevazut in vreo dispozitie legala sau este prevazut dar fara cuantum atunci pentru personalul din sectorul bugetar nu se poate acorda acel drept prin contract individual de munca ori colectiv de munca.
In ansamblul reglementarilor pentru personalul din sistemul bugetar, principiul este ca acesta beneficiaza de drepturile prevazute de dispozitiile legale, iar acolo unde legea nu prevede se aplica drepturile din Codul muncii, contractele colective si cele individuale de munca si nu inseamna ca personalul din sistemul bugetar nu are niciun drept, aplicandu-se art. 157 alin. 2 Codul muncii coroborat cu lipsa reglementarii speciale.
In cauza nu este vorba de vreun drept care este stabilit printr-o dispozitie speciala, aplicandu-se dispozitiile CCM la nivel national pe anii 2007-2010, asa cum in mod corect a retinut instanta de fond, dar nivelul acestor drepturi este cel stabilit in contractul individual de munca, deoarece prin contractul individual se pot reglementa drepturi superioare contractului colectiv de munca aplicabil.
Mai mult, dispozitiile art. 57 alin. 4 Codul muncii prevad ca dispozitiile nule din contractul individual de munca s-ar inlocui de drept cu dispozitiile legale care au fost incalcate (dar in cazul de fata nu exista dispozitii legale care sa fie incalcate), ori cu dispozitiile contractului colectiv de munca aplicabil. In cauza instanta a inlocuit in mod gresit dispozitia din contractul individual de munca privind cele 6 salarii brute compensatorii cu dispozitiile din CCM la nivel national pe anul 2007-2010, avand in vedere ca acest contract colectiv aplicabil are prevederi sub contractul individual de munca semnat intre angajator si angajat.
Sensul art. 57 alin. 4 Codul muncii privind inlocuirea clauzelor din contractul individual de munca cu clauzele din contractul colectiv are in vedere situatia in care in contractul individual ar fi fost prevazute drepturi sub cele minime acordate prin contractul colectiv de munca.
Contractele colective de munca nu pot sa conduca la micsorarea drepturilor dintr-un contract individual aplicandu-se art. 57 alin. 4 Codul muncii, deoarece in baza legii contractul individual de munca poate sa prevada drepturi suplimentare fata de contractul colectiv aplicabil.
Este gresita concluzia instantei de fond cum ca orice conventii ale angajatorului cu salariatul ce exced dispozitiile legii se inlocuiesc de drept, conform art. 57 alin. 4 Codul muncii, cu dispozitiile legale sau conventionale aplicabile, deoarece nu exista dispozitii legale imperative care au fost incalcate, iar drepturile mentionate in contractul individual de munca nu exced niciunui alt drept pentru ca nu exista.
Problema de interpretare a primei instante rezulta si din interpretarea gresita in extenso a dispozitiilor art. 157 alin. 2 Codul muncii. Salarizarea ori sistemul de salarizare de care vorbeste acest text (interpretat si in corelatie cu art. 157 alin. 1) nu are nicio legatura cu dreptul la salarii compensatorii ca urmare a concedierii din motive ce nu tin de persoana salariatului (desi gramatical apare cuvantul "salarii"), ci doar cu elementele prevazute de art. 155 Codul muncii care reglementeaza definitia salariului, respectiv salariul de baza, indemnizatiile, sporurile precum si alte adaosuri.
Dreptul la masuri compensatorii in caz de concediere este un drept separat care nu are legatura cu salarizarea (nefiind inclus in vreo definitie), fiind prevazut la art. 39 lit. j Codul muncii, in timp ce celelalte drepturi sunt mentionate separat, incluzand salarizarea de care face vorbire art. 157 alin.2.
Reglementarea separata a acestor drepturi rezulta chiar din nementionarea acestora la art. 155 Codul muncii si din mentionarea lor la art. 67, text de lege ce nu distinge intre salariati din sectorul bugetar si ceilalti salariati.
Prin mentiunea "prevazute de lege" din art. 67 Codul muncii se intelege inclusiv Codul muncii. De asemenea, mentiunea "prevazute de lege si de contractul colectiv de munca aplicabil" nu inseamna ca nu este inclus si contractul individual de munca deoarece acesta poate sa prevada drepturi superioare contractului colectiv aplicabil, iar contractul colectiv de munca implica in mod necesar existenta unui contract individual, din care sa izvorasca raportul juridic de dreptul muncii concret. Ca orice contract, contractul individual de munca reprezinta legea intre parti in virtutea principiului inscris in art. 969 Codul civil, potrivit caruia "conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante", fiind inclus in acceptiunea "prevazute de lege" a dispozitiile art. 67 Codul muncii (acesta fiind motivul pentru care nu este mentionat). Alta interpretare ar insemna in mod gresit ca un salariat nu poate sa beneficieze de aceste drepturi decat daca sunt mentionate in vreun act normativ sau daca sunt mentionate in contractul colectiv de munca, fara a avea posibilitatea de a include acest drept in vreun contract individual de munca.
Sediul materiei dreptului la masuri compensatorii (care nu trebuia neaparat sa fie salarii), in caz de concediere din motive ce nu tin de persoana salariatului este seci art. 67 Codul muncii si nu Titlul IV, Salarizarea, din Cod, cu dispozitiile art. 154 -157 pe care le-ar fi aplicat instanta de fond. Mentiunea privind 6 salarii brute din contractul individual de munca modificat nu semnifica vreo legatura cu salarizarea, ci reprezinta criteriile matematice pe baza carora se apreciaza intinderea dreptul la protectie in caz de concediere (art. 39 alin. 1 lit. j Codul muncii), coroborat cu masurile compensatorii in cazul concedierii pentru motive ce nu tin de persoana salariatului (art. 67 din Cod). Sfera de aplicare a dreptului prevazut la art. 37 alin. 1 lit. j este mai mare fata de cea a art. 67 Codul muncii avand in vedere ca se poate aplica chiar si in cazul altor tipuri de concedieri.
Indiferent de interpretarea data art. 157 alin. 2 ori art. 57 alin. 4 Codul muncii, in toate cazurile salariatul are dreptul la despagubiri. Astfel, daca a fost semnat de catre conducatorul fostului Institut un contract individual de munca cu o clauza lovita de nulitate pentru ca aceasta contravenea dispozitiilor legale imperative sau contractelor colective de munca aplicabile, atunci salariatul (recurentul) are dreptul la despagubiri din partea intimatului, urmand ca intimatul prin mijloacele legale pe care le are la dispozitie sa recupereze despagubirile pe care le-a achitat salariatului de la persoanele responsabile.
Prejudiciul recurentului in cazul platii unei sume de bani este exact lipsa acelei sume de bani promise prin contractul individual de munca, iar acoperirea efectiva a despagubirilor nu se poate realiza decat prin plata celor 6 salarii brute cuvenite, actualizate cu indicele de inflatie, plus dobanda legala pana la data platii efective, incepand cu data concedierii. Lipsa actului aditional privind drepturile suplimentare in cazul concedierii pentru motive ce nu tin de persoana salariatului l-ar fi determinat sa-si asigure si sa contracteze un alt loc de munca mai stabil, posibil inca din data de 12.10.2009, fara ca in momentul aparitiei concedierii din motive ce nu tin de persoana salariatului sa riste lipsa de venituri in conditiile in care piata muncii privind angajarile s-a restrans, crescand somajul, si in toata perioada scursa de la data actului aditional pana la data concedierii si-a pierdut oportunitatile alternative de angajare in alte locuri de munca.
Ratiunea art. 57 alin. 4 Codul muncii privind plata despagubirilor catre salariat in cazul clauzelor din contractul individual de munca lovite de nulitate este perfect validata tocmai de faptul ca cel care are de suferit este in toate cazurile salariatul, fie pentru ca trebuia sa beneficieze de drepturi suplimentare care nu s-au acordat la momentul potrivit, fie ca i s-a promis mai mult determinandu-i angajatului o anumita conduita care in momentul intervenirii nulitatii a condus la aparitia unui prejudiciu salariatului respectiv, desi putea fi evitata de catre salariat. Din cauza considerentelor anterior mentionate, exista si dispozitiile art. 57 alin. 2 din Codul muncii: "Constatarea nulitatii contractului individual de munca produce efecte doar pentru viitor."
Referitor la nulitatea contractul individual de munca, precizeaza recurentul ca desi existau mijloacele legale de invocare a nulitatii aceasta nu a fost solicitata si oricum in baza dispozitiei anterior mentionate o eventuala nulitate nu si-ar mai produce efectele in speta deoarece nulitatea nu a fost constatata inainte de data concedierii. Deci constatarea nulitatii nu se refera la efectiva plata a drepturilor salariate cuvenite, ci la momentul la care s-a nascut dreptul de plata a drepturilor salariale neacordate, deci in cauza la momentul concedierii din motive ce nu tin de persoana salariatului - 23.04.2009.
Solutia instantelor de judecata trebuie sa aiba in vedere situatia la momentul intervenirii deciziei de concediere, cand nu fusese constatata nulitatea contractului individual de munca, asa cum a fost modificat prin actul aditional.
Din punct de vedere teoretic, nulitatea ar fi putut produce efecte pentru viitor, conform art. 57 alin. 2 Codul muncii, daca ar fi ori ar fi fost constatata, in cazul in care s-ar fi contestat decizia de concediere si s-ar fi solicitat reincadrarea in postul avut anterior. Dupa dispunerea reincadrarii in munca pe acelasi post ar fi intervenit o noua decizie de concediere pentru motive ce nu tin persoana salariatului, caz in care nu ar mai fi operat asa-zisa clauza nula din contractul individual de munca modificat prin act aditional.
Recurentul a criticat si faptul ca instanta de fond a mentionat in hotarare si lipsa vreunui contract colectiv de munca la nivelul unitatii, aspect cu privire la care formuleaza urmatoarele argumente:
- nu s-au solicitat drepturi salariale in baza vreunui contract colectiv de munca, ci in baza contractului individual de munca;
- finalitatea negocierii colective nu este contractul colectiv de munca si prin urmare nu este necesara existenta vreunui contract colectiv de munca pentru acordarea drepturilor;
- exista contract colectiv de munca.
Mentioneaza mai intai ca instanta de fond in mod gresit a constatat ca "salarizarea personalului din sectorul bugetar (categorie in care se incadreaza si paratul) a fost supusa in perioada de referinta Legii nr. 330/2009, nefiind posibila negocierea nivelului salariului sau alte drepturi de natura salariala care exced prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009", atata timp cat Legea nr. 330/2009 a fost publicata in M. Of. nr. 762/ 09.11.2009 si a intrat in vigoare la data de 01.01.2010. Drepturile salariale rezulta din actul aditional nr. 2/3 semnat la data de 12.10.2009, iar efectele Legii nr. 330/2009 nu se pot rasfrange retroactiv si asupra acestuia. Astfel, la data semnarii actului aditional (12.10.2009) ori la data semnarii procesului verbal al negocierii (08.10.2009) din care rezulta drepturile neachitate nu exista interdictia de negociere a nivelului salariului sau alte drepturi de natura salariala, asa cum a retinut instanta de fond. Oricum, ar fi fost un motiv de nulitate, care ar fi condus Ia aplicarea art. 57 alin. 2 Codul muncii fata de care salariatul avea dreptul la despagubiri.
In ceea ce priveste nulitatea clauzelor din contractele individuale de munca, recurentul mentioneaza si ca art. 57 Codul muncii creeaza un regim special al acestei sanctiuni care se aplica derogator in ramura dreptului muncii, ce presupune printre altele: neretroactivitatea efectelor sanctiunii, posibilitatea acoperirii ulterior a motivelor de nulitate, despagubirea salariatului in toate cazurile, acordul partilor in constatarea nulitatii s.a.m.d.
In ceea ce priveste primul argument mai sus expus, se arata ca salariile compensatorii sunt stabilite prin actul aditional la contractul individual de munca, referirea in preambulul actului aditional la procesul verbal de negociere nr. 1817/08.10.2009 fiind pur informativa si nu se refera la vreun contract colectiv de munca, modificarea contractului individual de munca putand surveni din diverse motive. Mai mult, acest preambul mentioneaza dispozitiile art. 39 lit. j si art. 67 Codul muncii separat de procesul verbal de negociere, precum si prevederile regulamentului intern. Din punct de vedere al salariatului care nu a participat la vreo negociere si nici la luarea vreunei decizii nu conteaza motivul invocat in preambul pentru modificarea contractului individual de munca. Mai mult, contractul individual de munca nu s-a modificat din cauza procesului verbal de negociere anterior mentionat, ci din cauza ca angajatorul si angajatul si-au dat acordul pe modificare prin semnarea actului aditional la contractul individual de munca (cum se mentioneaza in preambul). Actul aditional nu este vreun efect ori urmare a procesului verbal de negociere ori altui motiv decat reprezinta acordul de vointa a doua parti.
In ceea ce priveste cel de-al doilea argument, se invedereaza ca finalitatea negocierilor dintre angajator si reprezentantii angajatilor nu este neaparat semnarea unui contract colectiv de munca, ci luarea unor decizii comune cu respectarea intereselor ambelor parti. In cauza, prin inscrisul intitulat Proces verbal de negociere din data de 08.10.2009, in care se mentioneaza sub semnatura si stampila de Presedintele fostului Institut ca "se aproba propunerea reprezentantilor salariatilor, care devine clauza in contractele individuale de munca ale tuturor salariatilor IICCR", in mod evident se adopta aceasta decizie.
Partea salariatilor urmarea sa-si asigure masuri compensatorii in caz de concediere pe motive ce nu tin de persoana salariatului, pe fondul reducerii ofertei pe piata pietei muncii ori alte motive, iar angajatorul urmarea pastrarea personalului, avand in vedere dorintele salariatilor de a-si gasi alte locuri de munca din lipsa de stabilitate, in vederea exercitarii atributiilor institutiei. Ratiunile din spatele deciziei nu sunt cunoscute si nici nu prezinta importanta cauzei ori contratului individual de munca modificat, dar decizia este benefica atat angajatorului cat si salariatilor, realizandu-se raporturi de munca stabile cu pastrarea personalului calificat si astfel exercitarea atributiilor delicate ale institutiei.
Nu se poate ca inscrisul semnat si stampilat de angajator sa nu produca niciun efect juridic, nereprezentand un simplu proces verbal al unor dezbateri, ci in mod clar prin documentul mentionat se adopta o decizie.
In ceea ce priveste ultimul argument expus, considera ca insusi inscrisul intitulat "proces verbal de negociere" din data de 08.10.2009 poate constitui un contract colectiv de munca la nivel de unitate, indeplinind conditiile de forma cerute de lege.
Daca s-ar presupune in sens contrar, ar trebui sa existe un conflict de interese intre reprezentantii salariatilor si angajator, dar in baza art. 12 ori art. 16 din Legea nr. 168/1999 nu s-a declansat legal conflictul de interese deoarece situatia de fapt nu se incadreaza in vreunul din cazurile mentionate limitativ si expres de lege, datorita faptului ca partile s-au inteles si au semnat documentul.
Ar fi o invocare a propriei culpe nesemnarea vreunui contract colectiv de munca la nivel de unitate din partea angajatorului atata timp cat a fost de acord cu propunerea angajatilor si a aprobat-o prin semnare si stampilare.
In ceea ce priveste al doilea motiv de recurs, recurentul precizeaza ca isi insuseste argumentele Inaltei Curti de Casatie si Justitie din decizia nr. 722/23.02.2010 (publicata in Buletinul Casatiei nr. 7/2010, pag. 26 si 27).
Considera ca prin acordarea dobanzii se urmareste sanctionarea debitorului pentru executarea cu intarziere a obligatiei care ii incumba, pe cand prin actualizarea debitului se urmareste acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuatiile monetare in intervalul de timp scurs de la data scadentei si cea a platii efective a sumei datorate.
Actualizarea se constituie intr-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, in timp ce dobanda urmareste acoperirea beneficiului nerealizat.
Considera ca cele doua institutii au natura juridica diferita, iar acordarea de dobanzi nu exclude actualizarea debitului, deoarece au temeiuri de drept si scopuri diferite si nu au acelasi izvor (dezdaunari pentru intarzierea platii).
In cauza sunt aplicabile dispozitiile art. 1084 Cod civil: "Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind in genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit." Actualizarea isi are ratiunea in respectarea principiului repararii integrale a pagubei, aplicabil inclusiv in materia dreptului muncii. Astfel, daca intimatul ar achita acum suma reprezentand drepturile salariale pe care trebuia sa o achite la momentul concedierii, de fapt nu achita intreaga suma, imbogatindu-se fara just temei cu diferenta castigata ca urmare a fluctuatiilor valutare (pe piata valutara si moneda leu fiind considerata tot o valuta).
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul arata ca potrivit art. 1088 alin. 2 Cod civil, daunele interese sunt datorate de la data cererii de chemare in judecata, afara de cazurile in care, dupa lege, dobanda curge de drept, asa cum a retinut si instanta de fond. Apreciaza ca acest articol se refera la scadenta si la momentul nasterii dreptului la acordarea salariilor compensatorii cuvenite in baza contractului individual de munca atunci cand se refera la "cazurile in care, dupa lege, dobanda curge de drept".
In speta, salariile compensatorii se acorda Ia data concedierii din motive ce nu tin de persoana salariatului, respectiv la 23.04.2009, si nu la data de 05.05.2009, data introducerii actiunii. La data concedierii angajatorul este dator a achita drepturile salariate cuvenite in baza contractului individual de munca si aceste drepturi se acorda din momentul nasterii drepturilor si nu din momentul solicitarii lor de catre fostul salariat.
In ceea ce priveste ultimul motiv de recurs, recurentul precizeaza ca prin cererea de chemare in judecata si prin cererea modificatoare s-au solicitat cheltuieli de judecata. De asemenea s-a solicitat ca instanta sa ia act cheltuielile de judecata vor fi solicitate pe cale separata, avand in vedere ca exista instante care apreciaza ca este nevoie de aceasta mentiune in hotararea din litigiul de unde provin cheltuielile de judecata, ca si conditie pentru exercitarea actiunii pe cale separata.
Recurentul mentioneaza si faptul ca va solicita pe cale separata si cheltuielile de judecata privind recursul.
Prin intampinarea formulata, intimatul-parat a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizand actele si lucrarile dosarului din perspectiva criticilor de recurs, cat si a dispozitiilor art. 3041 Cod Procedura Civila, Curtea gaseste recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute in vedere fiind urmatoarele:
Recurentul-reclamant considera ca are dreptul sa beneficieze de plata unei compensatii constatand in 6 salarii brute stabilite prin dispozitiile art. 1 din actul aditional nr. 2/3/12.10.2009 la contractul sau individual de munca nr. 2/1/10.04.2006, ca urmare a incetarii CIM din motive ce nu tin de persoana sa.
Recurentul a fost salariat al intimatului-parat IICCMER, in cadrul Directiei generale investigatii, in functia de director general, raporturile de munca dintre parti incetand la data de 23.04.2010 in temeiul deciziei de concediere nr. 14/05.04.2010, emisa de angajator conform art. 65 Codul muncii, ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de salariat, fara legatura cu persoana acestuia (luand in considerare dispozitiile Anexei nr. 2, pct. 1 la Legea nr. 329/2009 si faptul ca functia de director general nu mai era prevazuta in dispozitiile HG nr. 1372/2009 privind infiintarea, organizarea si functionarea IICCMER, modificata si completata prin HG nr. 134/2010)
Prin actul aditional nr. 2/3/12.10.2009 la contractul individual de munca, incheiat de recurent cu fostul IICCR, s-a prevazut ca angajatorul si salariatul "in baza Procesului-verbal de negociere nr. 1817/08.10.2009, avand in vedere dispozitiile art. 39 lit. j si ale art. 67 din Legea nr. 53/2003 si prevederile din regulamentul intern, hotarasc de comun acord modificarea contractului individual de munca, incepand cu data de 14.10.2009, dupa cum urmeaza: Art. 1: La incetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorul va acorda acestuia o compensatie de 6 salarii brute, in afara drepturilor cuvenite la zi."
Sub un prim aspect, Curtea constata ca drepturile cuvenite salariatilor in cazul concedierii trebuie analizate prin prisma dispozitiilor legale de la momentul intervenirii cauzei ce determina acordarea acestor drepturi, respectiv incetarea contractului individual de munca. Astfel, nu pot fi retinute sustinerile recurentului in sensul ca prezinta relevanta in cauza doar reglementarea existenta in momentul semnarii actului aditional nr. 2/3/ 12.10.2009 (ori a semnarii procesului verbal de negociere nr. 1817/ 08.10.2009, astfel cum s-a invocat de catre recurent). Este intr-adevar necesara o analiza si a cadrului legal existent la momentul incheierii actului aditional mentionat, insa pentru verificarea respectarii dispozitiilor legale in vigoare la acea data.
Potrivit art. 67 Codul muncii, salariatii concediati pentru motive care nu tin de persoana lor pot beneficia de compensatii in conditiile prevazute de lege si de contractul colectiv de munca aplicabil.
In ceea ce priveste existenta unui contract de munca aplicabil, cu toate ca in conformitate cu dispozitiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 era posibila incheierea unor contracte colective de munca in cadrul institutiilor bugetare (cu precizarea ca prin aceste contracte nu se puteau negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum erau stabilite prin dispozitii legale), la nivelul IICCR si INMER nu a fost incheiat un contract colectiv de munca intre reprezentantii salariatilor si conducere.
Se mai constata sub acest aspect ca, in absenta incheierii unui atare contract, nu pot fi retinute sustinerile recurentului in sensul ca procesul verbal de negociere din data de 08.10.2009 poate constitui un contract colectiv de munca la nivel de unitate. Aceasta intrucat art. 2 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 prevedea ca fac parte din contractele colective de munca si acordurile dintre partile semnatare ale contractelor colective de munca, prin care se solutioneaza conflicte colective de munca, dar, pe de o parte, procesul verbal de negociere mentionat nu a fost incheiat de catre parti semnatare ale unui contract colectiv de munca, iar, pe de alta parte, nu a rezultat in cauza nici faptul ca ar fi existat un conflict colectiv de munca ce ar fi fost solutionat de catre partile respective prin acel proces verbal.
Astfel cum s-a retinut si prin sentinta recurata, cu privire la compensatia solicitata de recurentul-reclamant existau prevederi in Contractul colectiv de munca unic la nivel national pentru anii 2007-2010, aplicabil tuturor salariatilor incadrati la toti angajatorii din tara (potrivit art. 241 lit. d si 247 Codul muncii), art. 78 din acest contract colectiv stabilind ca la incetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensatie de cel putin un salariu lunar, in afara drepturilor salariale la zi.
Referitor la cadrul normativ aplicabil in speta, se constata ca, asa cum a retinut in mod corect si instanta de fond, IICCR functiona in baza HG nr. 1724/2005, cu modificarile si completarile ulterioare si era o institutie din administratia publica centrala de specialitate, in subordinea Guvernului si in coordonarea primului-ministru (art. 1). Cheltuielile curente si de capital ale Institutului se finantau din venituri proprii si din subventii acordate de la bugetul de stat, prin bugetul Cancelariei Primului-Ministru (art. 7 si 8), iar dupa desfiintarea acesteia, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.
La data de 12.11.2009 a intrat in vigoare Legea nr. 329/05.11.2009 privind reorganizarea unor autoritati si institutii publice, rationalizarea cheltuielilor publice, sustinerea mediului de afaceri si respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeana si Fondul Monetar International, autoritatile si institutiile publice infiintate prin hotarare a Guvernului, supuse reorganizarii potrivit acestei legi, precum si modalitatea de reorganizare fiind prevazute in anexa nr. 2 (conform art. 4 alin. 2).
In lista acestor institutii si autoritati publice, infiintate prin hotarare a Guvernului, supuse reorganizarii, respectiv in Anexa nr. 2, poz. 1, este mentionat IICMR, modalitatea de reorganizare fiind comasarea INMER (poz. 44) si constituirea unei noi persoane juridice - intimatul IICCMER mentinut in subordinea Guvernului si in coordonarea primului-ministru, finantat integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului (reorganizare conform art. 3 lit. c din lege).
Avandu-se in vedere dispozitiile art. 5 alin. 1 si 3 din Legea nr. 329/ 2009, a fost emisa si HG nr. 1372/18.11.2009, in vigoare din 25.11.2009, privind infiintarea IICCMER, prin comasarea prin fuziune a IICCR cu INMER, institutii publice care se desfiinteaza (art. 1).
In ceea ce priveste criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la sursa de finantare a fostului IICCR, nu poate fi sustinuta interpretarea data de recurent in sensul ca Institutul a fost finantat de la bugetul de stat numai pana ce si-a inceput activitatea imediat dupa infiintare, respectiv pana la finalul anului 2006, dupa care aceasta institutie s-a finantat din surse proprii, aspecte ce ar rezulta din coroborarea art. 7 alin. 1 (si alin. 2) si art. 8 alin. 1 din HG nr. 1724/2005. Astfel, Curtea apreciaza ca precizarea cuprinsa in art. 8 alin. 1 a fost necesara fata de regula instituita prin art. 7 si faptul ca eventualele venituri proprii ce s-ar fi putut realiza si folosi pentru finantarea cheltuielilor Institutului puteau fi evidentiate abia dupa incheierea primului an de functionare, 2006. Daca pentru anii urmatori finantarea s-ar fi realizat tot dintr-o singura sursa (doar din venituri proprii, cum pretinde recurentul), deci in mod exceptional fata de regula stabilita, ar fi fost necesara de asemenea o precizare expresa. Un argument in plus este dat si de constatarea ca, la data intrarii in vigoare a Legii nr. 329/2009, in Anexa nr. 2 a acesteia, mai sus aratata, se mentioneaza expres ca institutia supusa reorganizarii, IICCR, infiintat prin HG nr. 1724/2005, era si anterior reorganizarii finantata integral de la bugetul de stat, prin bugetul SGG.
Cu privire la situatia personalului autoritatilor si institutiilor publice care se desfiinteaza in urma reorganizarii potrivit Legii nr. 329/2009, art. 6 alin. 1 si 3 din lege prevede ca acesta este preluat de autoritatile si institutiile publice la care trece activitatea acestora, beneficiind de drepturile salariale acordate, potrivit legii, pentru categoriile de functii din cadrul autoritatii sau institutiei publice.
Potrivit art. 7 alin. 5 din HG nr. 1372/2009, personalul care functioneaza in cadrul Institutului este angajat cu contract individual de munca si este salarizat potrivit reglementarilor legale aplicabile personalului contractual din sectorul bugetar.
In cauza sunt aplicabile si dispozitiile art. 157 alin. 2 Codul muncii (fara a se putea retine insa si incidenta art. 57 alin. 4 din Cod, in conditiile in care nu se poate constata nulitatea clauzei contractuale negociate si introduse prin actul aditional), potrivit carora sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, cum este cazul intimatului-parat, se stabileste prin lege.
La data de 01.01.2010 a intrat in vigoare legea cadru privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, Legea nr. 330/2009, ce a avut ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar platit din bugetul general consolidat al statului, iar pentru a suplini lacunele legislative privind salarizarea personalului din institutiile ce si-au schimbat regimul de finantare a fost adoptata OUG nr. 1/2010 privind unele masuri de reincadrare in functie a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri in domeniul bugetar.
Ordonanta de urgenta nr. 1/2010, intrata in vigoare la data de 27.01.2010, a reglementat expres situatia salariatilor din autoritatile si institutiile publice care si-au schimbat regimul de finantare, in conformitate cu dispozitiile Legii nr. 329/2009, in art. 2 stabilindu-se ca personalul unor astfel de autoritati si institutii publice salarizat exclusiv in temeiul unui contract individual de munca negociat va fi reincadrat pe noile functii, stabilite de ordonatorul principal de credite, corespunzator atributiilor, responsabilitatilor si competentelor specifice postului, prin asimilare cu functiile din institutia care il preia in structura, subordine sau in finantare, dupa caz. Drepturile salariale ale acestui personal s-au stabilit potrivit art. 1 alin. 4 si 5 din ordonanta, respectiv la nivelul prevazut in luna decembrie 2009 pentru functiile similare celor pe care a fost reincadrat din institutia sau autoritatea care l-a preluat in structura, subordine sau in finantare, dupa caz.
Ca urmare a intregului context legislativ generat de intrarea in vigoare a Legii nr. 329/2009, Legii nr. 330/2009, HG nr. 1372/2009 si OUG nr.1/2010, a intervenit o modificare a contractului individual de munca a recurentului-reclamant, dar aceasta modificare a rezultat din dispozitiile legale mai sus mentionate, ce au prevazut in mod expres modalitatea de reincadrare a personalului, precum si nivelul de salarizare aplicabil acestuia in conformitate cu dispozitiile Legii nr. 330/2010.
Modificarea sistemului de salarizare nu a operat ca urmare a vointei angajatorului, ci ca urmare a vointei legiuitorului, scopul fiind ca, incepand cu anul 2010, toti salariatii din institutiile publice indiferent de forma de finantare - respectiv finantate integral de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, cele finantate din venituri proprii si subventii acordate de la bugetul de stat precum si cele finantate integral din venituri proprii - sa fie salarizati unitar pe principiul suprematiei legii, in sensul ca drepturile de natura salariala sa se stabileasca numai prin norme juridice de forta legii (art. 3 lit. b de Legea nr. 330/2009).
In aceste conditii, incepand cu intrarea in vigoare a Legilor nr. 329 si 330/2009, cu exceptia prevazuta de OUG nr. 1/2010 - respectiv aplicarea temporara a prevederilor contractelor colective de munca pana la incetarea acestor contracte prin ajungere la termen -, personalului vizat de aceste acte normative, inclusiv cel al intimatului-parat, ii sunt aplicabile dispozitiile legale care reglementeaza salarizarea si alte drepturi ale personalului bugetar.
Prin urmare, cum toate drepturile personalului platit din fonduri publice trebuiau sa fie determinate strict in conditiile legii, clauzele din contractul individual de munca referitoare la drepturi negociate cu angajatorul nu isi mai gasesc aplicabilitatea, prin efectul legii operand o modificare a contractului individual de munca.
Nu poate fi acceptata ipoteza ca un contract individual de munca al unei persoane incadrata intr-o institutie finantata de la bugetul de stat poate contine clauze contrare dispozitiilor legale ce reglementeaza activitatea institutiei, in contextul adoptarii unor acte normative cu putere de lege care impun modificarea elementelor sale esentiale, cum ar fi plata unor compensatii banesti in caz de concediere, caci ar insemna sa se ajunga la negarea principiului fundamental al suprematiei legii sau al legalitatii, la care se face referire prin prevederile art. 1 alin. 4 si 15 alin. 2 din Constitutie.
Cum prin modificarile legislative mentionate nu era reglementat dreptul la plata unor compensatii in cazul incetarii raporturilor juridice de munca, pretentiile recurentului-reclamant, care facea parte din personalul unei institutii publice finantate integral de la bugetul de stat, nu mai pot fi intemeiate pe dispozitiile clauzelor negociate anterior prin contractul individual de munca.
In raport de toate aceste considerente retinute, se constata ca celelalte sustineri formulate de recurentul-reclamant nu pot prezenta relevanta pentru plata restului de 5 salarii brute solicitate cu titlu de compensatie pentru concedierea din motive ce nu tin de persoana sa.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constata ca instanta de fond a retinut in mod corect ca nu se poate acorda atat dobanda solicitata, cat si actualizarea creantei cu rata inflatiei, concluzie ce rezulta si din dispozitiile art. 1088 alin. 1 Cod civil, care stipuleaza ca la obligatiile care au ca obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decat dobanda legala, cu exceptia situatiilor in care dispozitii normative speciale permit cumulul.
Actualizarea creantei cu rata inflatiei are natura moratorie deoarece prejudiciul ce urmeaza a fi acoperit astfel este cauzat numai prin intarziere, avand in vedere ca obligatiile banesti pot fi executate (in principiu) in natura intotdeauna. Solicitarea unei astfel de actualizari a unei sume la care a fost stabilita calcularea dobanzii legale inseamna o dubla reparatie, prejudiciul fiind acoperit fie de dobanda legala, fie de diferenta rezultata din actualizarea datoriei cu rata inflatiei.
Nu pot fi aplicate doua metode de actualizare ale aceluiasi prejudiciu, intrucat, asa cum s-a aratat mai sus, neajunsul reprezentat de devalorizarea continua a sumelor de bani si de lipsa acestora pana la data executarii a fost complinit de instanta prin aplicarea dobanzii legale. Prin cumularea acestora s-ar ajunge la imbogatirea fara justa cauza a creditorului, intrucat acordarea dobanzii legale acopera intregul prejudiciu suferit de creditor.
Curtea retine si faptul ca art. 1088 alin. 2 Cod civil prevede ca daunele interese cu titlu de dobanzi nu sunt debite decat din ziua cererii de chemare in judecata, afara de cazurile in care, dupa lege, dobanda curge de drept. Angajatorul nefiind de drept in intarziere si nici pus in intarziere de catre salariat in formele prevazute de lege (art. 1079 Cod civil) anterior cererii de chemare in judecata, rezulta ca data punerii in intarziere si data de la care curge dobanda legala este ziua cererii de chemare in judecata, iar recurentul-reclamant nu poate solicita dobanda legala in acest caz mai devreme de ziua cererii de chemare in judecata.
In ceea ce priveste ultimul motiv de recurs sustinut, referitor la solicitarea recurentului-reclamant ca instanta sa ia act ca vor fi solicitate pe cale separata cheltuielile de judecata, se constata ca, in conditiile in care in cadrul concluziilor pe fond reclamantul nu a mai sustinut cererea de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata, cuprinsa in actiunea formulata, nici in cadrul dispozitivului, si nici in cuprinsul considerentelor hotararii, instanta de fond nu s-a mai pronuntat cu privire la aceste cheltuieli. Sustinerile recurentului, nejustificate de altfel, nu pot fi retinute avandu-se in vedere faptul ca pot fi cerute respectivele cheltuieli de judecata pe calea unei actiuni separate in situatiile in care fie nu s-a cerut acordarea lor ori, desi s-a cerut, instanta a omis sa se pronunte asupra solicitarii.
Fata de considerentele expuse, Curtea, constatand ca nu poate fi retinuta in cauza incidenta motivelor de recurs prevazute de art. 304 pct. 8 sau art. 304 pct. 9, in baza art. 312 alin. 1 Cod Procedura Civila, va respinge recursul ca nefondat.
1