. Procedura insolventei . Raspunderea reglementata de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Dovada
Legea nr. 85/2006, art. 138 alin. 1, lit. a, c. d
Actiunea in raspundere formulata in temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu va putea fi admisa daca nu s-a facut dovada savarsirii faptelor reglementate de art. 138 alin. 1 si a legaturii de cauzalitate dintre acestea si starea de insolventa.
(Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a V a Comerciala
decizia comerciala nr.860/7.06.2010)
Prin sentinta comerciala nr. 751/28.01.2010 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VII a Comerciala in Dosarul nr. 11787/3/2008 s-a dispus respingerea cererilor formulate de creditoarele: AVAS BS.A., banca in faliment, reprezentata de lichidatorii RVA I SPRL si P M C, DVBLS2, AFPS 2 impotriva paratilor R A, B C A, C M, C D S, C A C, C A , D I si S M cu privire la atragerea raspunderii patrimoniale a paratilor in temeiul art. 138 lit. a, c si d din Legea nr. 85/2006, pentru pasivul debitoarei SC A I SRL.
Prin aceeasi sentinta, judecatorul sindic a aprobat raportul final de activitate si a dispus in temeiul art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, inchiderea procedurii falimentului acestei debitoare, notificarea hotararii directiei finantelor si oficiului registrului comertului , dispunand si radierea societatii.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, Tribunalul a retinut in esenta ca desi s-a afirmat de catre creditoare ca paratii ar fi savarsit faptele prevazute de art. 138 lit. a, c si d din Legea nr. 85/2006, acestia nu au aratat care ar fi probele din care rezulta savarsirea acestor fapte si faptul ca acestea au cauzat starea de insolventa a debitoarei.
Mai mult, cauza principala a starii de faliment, identificata de lichidatorul judiciar a fost politica gresita se utilizare a surselor financiare atrase, adica un management defectuos, imprejurare care chiar daca a cauzat pierderi in patrimoniul debitoarei nu constituie o cauza de tragere la raspundere, neregasindu-se printre cele prevazute de art. 138 din lege.
In ce priveste incidenta art. 138 lit. c) din lege, judecatorul sindic a retinut in plus ca nu s-a probat conditia interesului personal in continuarea activitatii.
De asemenea, in ce priveste aplicarea art. 138 lit. d) s-a retinut ca nu s-a probat legatura de cauzalitate intre fapta imputata paratilor si prejudiciul produs creditorilor.
In fine, tribunalul a considerat ca faptul ca in cererile formulate creditoarele fac referiri generale la parat/ parati, fara a detalia modul concret in care fiecare dintre parati a savarsit unele dintre faptele pretinse, conduce de asemenea la aprecierea cererilor de atragere a raspunderii patrimoniale a paratilor, ca neintemeiate.
Impotriva acestei sentinte au declarat recurs creditoarea AVAS B si DVBLS 2 ce au fost inregistrate pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a V a Comerciala .
In motivarea recursului, recurenta AVAS sustine urmatoarele:
In primul rand, se arata ca hotararea a fost data cu aplicarea gresita a legii (motiv de recurs prevazut de art. 304 pct.9 Codul de procedura civila), recurenta invocand si dispozitiile art. 3041 din Codul de procedura civila, in sensul examinarii cauzei sub toate aspectele.
Astfel, se sustine ca in mod gresit a apreciat instanta de fond faptul ca nu se poate fi retinuta incidenta dispozitiilor art. 138 lit.c din Legea nr.85/2006, deoarece conditia interesului personal este indeplinita, aceasta rezultand din faptul ca potrivit art.72 din Legea nr.31/1990 si art. 1540 alin.1 din Codul civil, mandatul administratorului avand un caracter oneros, de vreme ce are natura comerciala, analiza indeplinirii acestui mandat se face cu rigurozitate maxima. Ca atare, interesul personal al acestora in continuarea activitatii care ducea societatea in insolventa este evident.
Sub aspectul culpei se arata ca raspunderea delictuala opereaza pentru cea mai usoara culpa si indiferent de gravitatea vinovatiei, obligatia de reparare a prejudiciului cauzat este integrala. Cum A.V.A.S a suferit un prejudiciu a carui existenta certa a fost stabilita de judecatorul sindic, iar obligatiile debitoarei fata de creditori nu pot fi platite integral din averea debitorului, recurenta considera ca administratorul trebuie sa raspunda pentru aceasta.
Administratorul avea obligatia sa intreprinda masurile necesare stabilirii starii de insolventa a societatii si nu sa dispuna continuarea unei activitati care in mod evident conducea societatea spre acest deznodamant. Ar fi fost suficienta cel putin o minima de diligenta din partea acestuia.
Avand in vedere aceste aspecte precum si prezumtia caracterului oneros a mandatului administratorilor prevazuta de art. 374 din Codul comercial, recurenta considera ca fosti administratori trebuie sa raspunda pentru pasivul ramas neacoperit al debitoarei, in car4e se inscrie si creanta A.V.A.S., de 6.150.770,54 USD compusa din creante bancare neperformante si creanta fiscala.
Cu privire la incidenta art.138 alin.1 lit. d din Legea nr.85/2006, recurenta sustine ca intimatii parati in calitate de administratori au incalcat din culpa sau cu intentie normele de drept care impuneau tinerea corecta a contabilitatii si gestionarea cu atentie a patrimoniului si activitatii, fiind vinovati astfel de incalcarea legii contabilitatii, situatie care a determinat prejudicierea creditorilor.
Recurenta enunta dispozitiile art. 73 alin.1 lit.c din legea nr.31/1990 si art. 73 alin.2 din aceeasi lege, privind raspunderea solidara a administratorilor fata de societate si dreptul creditorilor de a formula actiune in raspundere impotriva acestora in caz de faliment, precum si dispozitiile art. 11 alin.4 din Legea nr.82/1991 privind raspunderea acestora in legatura cu tinerea contabilitatii. In cazul incalcarii acestor obligatii, sustine recurenta, ceea ce s-a intamplat si in cauza de fata, intimatii parati au obligatia sa raspunda pentru prejudiciul cauzat creditorilor.
In drept, recurenta A.V.A.S. invoca dispozitiile art. 304 pct.9 si art. 3041 din Codul de procedura civila.
In motivarea recursului sau, recurenta creditoare DVBLS 2 , sustine in esenta ca hotararea a fost pronuntata cu aplicarea gresita a legii, deoarece desi premisele actiunii in raspundere reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 se regasesc in raportul lichidatorului, care retine ca "se pot formula cereri pentru angajarea raspunderii membrilor organelor de conducere ale SC A I SA, in temeiul art. 137 lit. a, d".
Cu privire la incidenta art. 138 lit. a din Legea nr.85/206, recurenta sustine ca aceasta rezulta din modul cum a fost utilizata suma de 3,5 miliarde acordata debitoarei in baza contractului de credit nr.10504 incheiata cu B.R.C.E. SA L, respectiv din faptul ca doar suma de 150.000.000 ROL a fost utilizata de catre debitoare, in timp ce diferenta de 3.345.000.000 ROL a fost utilizata cu alta destinatie decat cea pentru care a fost acordata (pentru cumpararea fermelor M si C).
De asemenea, se mai solicita instantei sa retina ca suma de 1.000.000.000 ROL platita ca avans pentru ferma Ciorani a fost returnata paratului R A pentru a fi folosita in scopuri personale, iar aceasta plata nu are la baza nici un document justificativ, constituind plata unei datorii neexistente.
Prin conventia de credit nr.10530 din 24.05.1995 aceeasi bana acorda debitoarei un credit de 3.800.000.000 ROL avand ca obiect utilizarea in exclusivitate pentru achizitia fermei Malu, in timp ce din documentele contabile ale debitoarei rezulta ca aceasta suma de bani a fost folosita pentru diminuarea soldului creditor al contului prin care societatea isi desfasura activitatea curenta, nefiind respectata astfel destinatia creditului.
Recurenta mai sustine ca prin procesul verbal nr. 2264/1996 AFPS 2 B a aprobat rambursarea sumei de 1.273.236.103 ROL reprezentand TVA, iar din aceasta suma s-au efectuat plati fara documente justificative catre numitii B I M, catre N N, fiind semnate ordinele de plata de A R si de B C A.
De asemenea, recurenta precizeaza ca au fost achitate servicii de cazare catre Intercontinental pentru SC S.A.N.CA. I SA, din documentele societatii constatandu-se ca aceste cheltuieli sunt aferente unor persoane straine de societate, avand natura unor cheltuieli nelegale.
In ce priveste incidenta art. 138 lit.d din Legea nr.85/2006 recurenta sustine ca aceasta rezulta din faptul ca debitoarea nu a pastrat documentele justificative ce au stat la baza inregistrarilor contabile, care s-au facut astfel fara documente justificative.
Pentru nepastrarea acestor documente nejustificative, se sustine, raspunderea revine paratului A R.
De asemenea, din analiza evidentelor contabile s-a constatat ca reevaluarea a fost efectuata numai asupra terenurilor si cladirilor, restul mijloacelor fixe ramanand la valoarea de intrare, ceea ce inseamna ca bilantul contabil la 31.12.1995 nu reda o imagine fidela a realitatii activului si pasivului debitoarei, imprejurare de care se face vinovat acelasi A R
In plus, in raportul de expertiza contabila s-a constatat ca reevaluarea activelor T si G s-a facut pornindu-se o valoare eronata a activelor in care a fost inclus si TVA-ul aferent.
Se mai retine in sarcina organelor de conducere ale debitoarei ca in contabilitate nu au fost evidentiate veniturile realizate si cheltuielile efectuate din activitatea desfasurata in lunile ianuarie, februarie, martie 1996, neintocmind notele contabile, registrele jurnal, fisele de cont pentru operatiuni diverse.
O alta culpa care ar putea fi retinuta, arata recurenta, este si aceea privind continuarea activitatii in interes personal, activitate care ducea in mod vadit la incetare de plati, imprejurare de natura a conduce la incidenta art. 138 lit.c din Legea nr.85/2006. fiind contractate diverse credite pentru investitii in active fixe, iar o parte din aceste sume au fost utilizate in interes personal, s-au acumulat obligatii de plata restante, care au condus la incetarea de plati a debitoarei.
In cauza de fata, considera recurenta, se poate retine si incidenta art. 138 lit. e din Legea nr.85/2006, in sensul ca in evidentele contabile ale recurentei debitoarea figureaza cu mijloace de transport care nu au putut fi identificate in totalitate de lichidatorul judiciar. Acesta a comunicat creditoarei ca mijloacele de transport nu mai fac parte din patrimoniul debitoarei, acestea fiind supuse executarii silite inainte de deschiderea procedurii. Chiar daca au mai ramas unele dintre acestea, ele nu au fost identificate de lichidator, imprejurare ce conduce la concluzia ca acelasi asociat A R s-ar face vinovat de aceasta fapta cu atat mai mult cu cat intr-un raport de activitate din dosarul nr. 19/3/1997avnd ca obiect falimentul SC S. A.N. C.A. I SA, societate la care acesta era asociat, s-a aratat ca unele mijloace de transport se regasesc in patrimoniul SC A I SA, justificandu-se astfel lipsa lor din patrimoniul acelei debitoare.
Recurenta opineaza astfel ca administratorii debitoarei se fac vinovati de starea de insolventa, iar in temeiul art. 73 alin.1 lit.c, art.73 alin.2 din Legea nr.31/1990, acestia sunt raspunzatori in mod solidar.
Recurenta enumera conditiile generale ale raspunderii civile delictuale si considera ca sunt intrunite cerintele pentru aceasta, in sensul ca: fapta ilicita a paratilor rezulta din aceea ca paratii nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea, au deturnat sau au ascuns in parte din activul debitoarei, au dispus continuarea unei activitati care ducea in mod vadit persoana juridica la incetare de plati; prejudiciul consta in pagubele cauzate creditorilor prin neachitarea obligatiilor banesti ce reveneau persoanei juridice; raportul de cauzalitate rezulta din rapoartele lichidatorului judiciar din care rezulta ca activitatea defectuoasa a intimatilor a condus la ajungerea societatii in incetare de plati, chiar si nepastrarea evidentelor contabile si gestionarea improprie a fondurilor banesti conducand la incapacitatea de plata a debitoarei, iar vinovatia reiese din documentele depuse la dosarul cauzei, din rapoartele lichidatorului, aceasta fiind sub forma intentiei.
Pentru aceste considerente, recurenta solicita admiterea recursului, modificarea sentintei recurate in sensul admiterii cererii de atragere a raspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei.
In drept recurenta invoca art. 299 alin.1 , art.304 pct.9, art. 3041 din Codul de procedura civila, Legea nr.85/2006, Legea nr.82/1991 republicata si Legea nr.31/1990 republicata.
Analizand sentinta recurata prin prisma criticilor invocate in motivele de recurs, a dispozitiilor legale aplicabile in cauza , precum si sub toate aspectele de nelegalitate, conform art. 304 1 din C.pr. civ., Curtea a apreciat ca recursul este nefondat si a fost respins ca atare pentru urmatoarele considerente:
In ce priveste aplicabilitatea art. 138 alin. 1 lit. a) din lege, Curtea retine ca solutia Tribunalului este legala si temeinica, deoarece, intr-adevar, recurentele-creditoare nu au facut nici o dovada ca paratii " ... au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane." Simpla imprejurare invederata de recurente in sensul ca paratii nu au gestionat cu atentie patrimoniul societatii nu se incadreaza in niciuna din faptele ilicite reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Referitor la sustinerea recurentei D V B L S 2 in sensul ca utilizarea creditului contractat prin conventia de credit nr. 10504 incheiata cu BRCE S.A. Lipscani in scopul achizitionarii fermelor M si C, s-a facut defectuos, respectiv doar o parte din acesta ( 150.000.000 ROL) a fost folosit conform destinatiei declarate si aprobate, in timp ce diferenta de 3.345.000.000 ROL a avut alta destinatie, aceasta nu cuprinde nici un element din care sa rezulte interesul personal al unuia dintre parati sau al tuturor. In acest sens, interesul personal nu trebuie prezumat sau considerat ca dovedit doar din simpla speculatie a utilizarii unei sume de bani cu alta destinatie, mai ales ca recurenta nu arata care a fost acea destinatie.
In privinta sustinerii in sensul ca suma de 1.000.000.000 ROL avansata pentru achizitionarea fermei C a fost returnata paratului R A pentru a fi folosita in scopuri personale si aceasta este nedovedita sub aspectul modului in care a fost utilizata efectiv o atare suma de bani de catre paratul acuzat de aceasta.
De asemenea, referirea aceleiasi recurente la modul cum a fost utilizata suma obtinuta in baza conventiei de credit nr. 10.530/24.05.1995 este la fel de lipsita de relevanta deoarece insasi recurenta arata ca aceasta a fost folosita in interesul societatii (pentru diminuarea soldului creditor al contului debitoarei), nerespectarea destinatiei initiale declarate in momentul contractarii creditului neconducand prin ea insasi la incidenta in cauza a dispozitiilor art. 138 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006, pentru aceasta fiind necesara dovedirea interesului personal al paratilor sau al unora/unuia dintre acestia si utilizarea efectiva a sumei in interes personal.
Nici referirile privind modul de utilizare a sumelor rezultate din rambursarea TVA nu isi gasesc un corespondent in dovezi concrete care sa conduca la ideea unui interes personal al paratilor satisfacut prin modul cum au fost acestea utilizate, semnarea unor ordine de plata de paratul A R sau de paratul B C A neavand o relevanta deosebita sub aspectul raspunderii speciale reglementate de art. 138 alin. 1 lit. 1) din Legea nr. 85/2006.
Sub aspectul platilor efectuate de societatea debitoare cu privire la unele servicii de cazare la I datorate de SC S.A.N. C.A I S.A. de asemenea, nu s-a dovedit interesul personal al paratilor sau al unor persoane apropiate acestora, lipsa unei explicatii pentru recurenta - creditoare neechivaland decat cu nasterea unei prezumtii, care prin ea insasi nu constituie dovada in sensul savarsirii faptei prevazute de art. 138 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006.
In ce priveste aplicabilitatea art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 care reglementeaza raspunderea acestor persoane din conducerea societatii debitoare atunci cand acestea : "au dispus in interes personal, continuarea unei activitati care ducea in mod vadit persoana juridica la incetarea de plati.", daca si numai daca, prin aceasta "... au contribuit la ajungerea debitorului in aceasta situatie- in stare de insolventa - s.n. " , Curtea retine ca hotararea judecatorului sindic este legala si temeinica deoarece nu a rezultat din probele administrate ca paratii au urmarit satisfacerea unor interese personale ale acestora, iar pentru aceasta, au decis continuarea activitatii societatii.
Referitor la aplicabilitatea art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 potrivit caruia membrii organelor de conducere ( sau orice persoana vinovata de starea de insolventa ) pot fi obligati sa suporte o parte din pasivul societatii, daca au contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa prin aceea ca: "... au tinut o contabilitate fictiva , au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea..." , Curtea apreciaza ca sentinta este, de asemenea, legala si temeinica.
In primul rand, recurentele-creditoare nu arata care dintre cele trei elemente materiale ale activitatii pagubitoare savarsite de parati ar fi incidente in cauza, iar in al doilea rand, din actele existente la dosar, intocmite de lichidatorul judiciar nu rezulta caracterul fictiv al evidentelor contabile, nici disparitia unor documente contabile si nici incalcarea dispozitiilor legale privind evidenta contabila.
In acest sens, Curtea retine ca si Tribunalul, ca pentru aplicarea art. 138 din legea nr. 85/2006 este nevoie de intrunirea cumulativa a doua conditii speciale: a) savarsirea uneia sau mai multora dintre faptele prevazute de acest text de lege si b) conditia ca acestea sa fi fost cauzele starii de insolventa ( la care se adauga, desigur, conditiile generale ale raspunderii civile delictuale desprinse din art. 998-999 din C.civil) .
In cauza, asa cum corect retine si prima instanta, nu s-a facut dovada savarsirii faptelor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a), c), d) din Legea nr. 85/2006 si a legaturii de cauzalitate dintre acestea si starea de insolventa, iar cauzele esentiale ale insolventei nu s-au datorat unor fapte imputabile paratilor, ci unei politici de utilizare a surselor financiare atrase, ceea ce nu conduce automat la atragerea raspunderii paratilor (fie actionari fie administratori ).
Mentiunile recurentelor referitoare la raspunderea pe care administratorii o au pentru neindeplinirea unor obligatii legale prevazute de Legea nr. 31/1990 rep. sunt lipsite de relevanta deoarece acestea privesc raspunderea generala a administratorului fata de societate, in timp ce dispozitiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementeaza o raspundere patrimoniala speciala, derogatorie de la dreptul comun ( care il constituie legea nr. 31/1990) fata de creditorii societatii, conditiile prevazute in legea speciala fiind de stricta interpretare si aplicare, neputand fi extinse la alte situatii prevazute in legi generale (potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis) .
Mai mult, sustinerile recurentelor, desi sunt riguros exacte doar din punct de vedere teoretic, acestea nu isi gasesc justificarea si aplicarea in cauza de fata (raportat la probele administrate si la persoana paratilor), mai ales ca recurentele nu au aratat si nu au dovedit de ce nedepunerea situatiilor financiare de catre parati la organele fiscale sau continuarea activitatii dupa o anumita data, ar fi cauzat starea de insolventa.
Creditoarele, care au investit instanta cu cererea lor de atragere a raspunderii paratilor invocand anumite fapte ilicite ce se pretinde a fi fost savarsite de acestia aveau obligatia procedurala de a identifica ele insele cauzele insolventei (daca acestea ar fi fost altele decat cele retinute de lichidatorul judiciar in rapoartele sale) si de a explica legatura de cauzalitate intre anumite fapte ale paratilor si aceasta stare a debitoarei. Or, creditoarele, asa cum retine si Tribunalul, nu au produs astfel de dovezi, ci s-au limitat la a face unele sustineri cu caracter absolut general, lipsite de concretete si fara legatura directa cu cele constatate in prezenta cauza de insolventa.
In ce priveste sustinerea recurentei D V B L S 2 referitoare la motivul de recurs privind incidenta in cauza a dispozitiilor art. 138 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2006, aceasta este inadmisibila si va fi inlaturata, deoarece cererea sa de atragere a raspunderii patrimoniale a paratilor a fost intemeiata exclusiv pe dispozitiile art. 137 alin. 1 lit. a, c si d din Legea nr. 64/1995 ( devenit art. 138 alin. 1, lit. a, c si d din Legea nr. 85/2006), asa cum rezulta si din decizia comerciala nr. 185 R/11.02.2008 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a VI a Comerciala ( decizia de casare pronuntata dupa prima judecata a fondului cererilor de atragere a raspunderii), astfel incat formularea cererii intemeiat pe acest nou text de lege este inadmisibila direct in recurs, avand in vedere dispozitiile art. 316 rap. la art. 298 , cu referire la art. 292 alin. 1, art. 294 alin. 1 si art. 295 alin. 1 din C.pr. civ.
In fine, sustinerile recurentei privind unele fapte concrete ale paratului A R nu cuprind elemente de explicare si de dovada a legaturii de cauzalitate intre aceste fapte si starea de insolventa a debitoarei, astfel ca si acestea vor fi apreciate ca nefondate.
In consecinta, Curtea, in temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 si art. 304 1 din C.proc civ., a respins recursurile ca nefondate ( E.R.).