Legea nr.329/2009. Optiune intre pensie si salariu prevazuta de lege si justificata de u scop legitim.
- Legea nr.329/2009
Optiunea intre suspendarea platii pensiei pe durata exercitarii activitatii si incetarea raporturilor de munca, de serviciu sau a actului de numire in functie a fost impusa prin prevederile Legii nr.329/2009 (art.18, 20) si justificata de un scop legitim, prin adoptarea legii amintite urmarindu-se combaterea "crizei economice, fenomen mondial, ce afecteaza structural economia romaneasca", datele de natura financiara si prognozele efectuate de autoritatile abilitate in domeniu conturand "imaginea unei crize economice profunde, care poate pune in pericol stabilitatea economica a Romaniei si, prin aceasta, ordinea publica si siguranta nationala".
Posibilitatea instantei interne de a nu da eficienta normei interne este limitata la domeniul drepturilor fundamentale, iar nu la orice domeniu de reglementare, dreptul la cumulul pensiei cu salariul nereprezentand un drept fundamental a ordinii juridice interne si nici un drept fundamental din cele protejate de ordinea juridica comunitara, raportat la drepturile si libertatile recunoscute in genere prin acte constitutionale ca fiind fundamentale.
Teoria drepturilor castigate, inteleasa in sensul celor invocate de recurent, ca imposibilitate a statului de a adopta masuri prin care se limiteaza exercitiul dreptului de cumul al pensiei cu salariul, ar depasi cu mult protectia oferita chiar de catre art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, dreptul puterii legiuitoare de a adopta masuri ca cea supusa analizei fiind supus cenzurii instantei nationale sau Curtii Europene numai prin prisma verificarii anumitor cerinte. (CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALE, DECIZIA CIVILA NR.3682 din 03.06.2011)
Prin sentinta civila nr.6784/01.10.2010, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia VIII-a Civila Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, a fost respinsa, ca neintemeiata, actiunea formulata reclamantul O.D., in contradictoriu cu paratul M.Ap.N, avand ca obiect contestatia formulata impotriva deciziei nr.***/26.01.2010, emisa de CCP din cadrul M.Ap.N.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a retinut ca reclamantul O.D. a fost cadru militar activ pana la data de 23.07.2004, data cand a fost pensionat din randul cadrelor militare, astfel cum rezulta din decizia de pensie nr.***/08.08.2004.
Reclamantul desfasoara in continuare activitate, in functia de referent I A, in cadrul P.M. de pe langa T.M.B., dupa cum rezulta din carnetul de munca al acestuia.
La 17.12.2009 reclamantul, in conformitate cu dispozitiile Legii nr.329/2009, a depus declaratie pe proprie raspundere, in sensul ca opteaza pentru continuarea activitatii si suspendarea platii pensiei pe care o primeste de la M.Ap.N.
In consecinta paratul a emis decizie de suspendare a platii pensiei nr.***/17.12.2009.
Reclamantul a contestat aceasta decizie la comisia de contestatii pensii a M.A.I., aceasta contestatie fiind respinsa ca inadmisibila de Comisie, cu motivarea ca aceasta are competenta in a solutiona contestatiile vizand deciziile de stabilire a drepturilor de pensie si pe cele de respingere a cererilor de pensionare.
Critica formulata cu privire la decizia comisiei de contestatii pensii a fost apreciata de Tribunal ca nefondata, avand in vedere ca Legea nr.164/2001 instituie procedura prealabila a contestarii deciziei de pensionare la Comisia Contestatii pensii (art.54 din Legea nr.164/2001) numai cu referire la deciziile emise in conformitate cu dispozitiile art. 53 din lege, respectiv numai in ce priveste deciziile emise in stabilirea dreptului la pensie sau cu privire la respingerea cererii de pensionare.
Instituind o procedura prealabila administrativa, dispozitiile art.54 din Legea nr.164/2001 nu pot fi extinse prin analogie si asupra altor situatii, care nu sunt expres reglementate de textul de lege.
In orice caz, solutia Comisiei de Contestatii Pensii nu ingradeste in nici un fel dreptul reclamantului de a contesta decizia de suspendare a pensiei, astfel cum s-a sustinut, acesta avand deschisa calea unei contestatii in fata instantei de asigurari sociale, fara a fi conditionat de indeplinirea procedurii prealabile.
In ce priveste cauzele de nulitate absoluta si relativa invocate de reclamant, prima instanta a retinut urmatoarele:
Dispozitiile art. 38 din Codul muncii nu sunt aplicabile situatiei reclamantului, intrucat dispozitia invocata se aplica salariatilor, reprezentand o masura de protectie a acestora, menita sa le asigure exercitiul neingradit al drepturilor in cadrul raporturilor de munca.
Se impune practic prin acest text legal o limitare a libertatii contractuale, justificata de intentia de protejare a salariatului de eventuale abuzuri sau amenintari exercitate in timpul negocierilor purtate cu angajatorii, cu privire la drepturile si obligatiile izvorand din raporturile de munca.
Aceasta situatie particulara nu poate fi generalizata in sensul dorit de reclamant, astfel incat nu se poate aprecia ca art.38 din Codul muncii reprezinta o norma de generala aplicare, tuturor raporturilor contractuale si actelor juridice incheiate de o persoana, fara legatura cu raporturile sale de munca, cu singura conditie de a fi angajat.
Sustinerea vizand nulitatea relativa a actului de optiune, motivata de vicierea consimtamantului sau prin amenintarea cu pierderea locului de munca, a fost apreciata de Tribunal ca nedovedita sub aspectul existentei unei reale amenintari nelegitime, de natura a-l determina pe reclamant sa semneze actul de optiune.
Dispozitia legala privind necesitatea formularii unei optiuni este prevazuta de lege si justifica un scop legitim astfel ca teoria amenintarii cu un rau imediat si injust nu isi gaseste acoperire in cauza.
In ce priveste valabilitatea optiunii exprimate in temeiul art.18 din Legea nr.329/2009, Tribunalul a retinut ca reclamantul a invocat, in sustinerea tezei sale vizand nulitatea absoluta a optiunii exprimate (ca act juridic) existenta unui conflict intre prevederea din dreptul intern, care i-a impus exprimarea unei optiuni intre plata pensiei si pastrarea locului de munca, pe de o parte, si dreptul comunitar, pe de alta parte, solicitand judecatorului national a constate preeminenta dreptului comunitar asupra celui intern.
Tribunalul a constatat ca judecatorul national este chemat sa aprecieze in prima instanta asupra compatibilitatii legislatiei interne cu dreptul comunitar si, de asemenea, ca are obligatia ca, in masura in care constata o astfel de incompatibilitate, sa inlature de la aplicare norma interna si sa aplice direct norma comunitara, insa numai in masura in care aceasta este constituita dintr-o prevedere a unui Tratat, anexele si protocoalele aditionale la acestea, avand in vedere ca directivele au efect direct numai la nivel vertical iar nu si orizontal, cu alte cuvinte se adreseaza Statelor membre si nu pot fi invocate in raporturile cu persoane fizice (Faccini Dori vs. Recreb, cauza C91/92).
Aplicarea directa orizontala a directivelor este posibila numai in situatia in care Statul parte nu a luat masurile de transpunere a acestora in dreptul intern sau a procedat la transpunerea incompleta iar termenul de transpunere a expirat (Erich Dillenkofer si altii c. Bundesrepublik Deutschland, cauzele conexe C-178/94, C-179/94, C-189/94 si C-190/94).
In speta, referitor la conflictul invocat de reclamant dintre norma de drept intern - art.18 si 20 din Legea nr.329/2009, prin care se limiteaza dreptul la a cumula pensia cu salariul, si cea de drept comunitar - Directiva nr.93/98/CEE a Consiliului privind armonizarea duratei de protectie a dreptului de autor si a anumitor drepturi conexe, inlocuita cu Directiva nr.2006/116/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind durata de protectie a dreptului de autor si a anumitor drepturi conexe, Tribunalul a constatat ca cele doua directive ocrotesc in mod expres dreptul de autor si drepturile conexe acestuia, astfel incat nu poate exista un conflict intre norma interna de dreptul muncii si asigurari sociale si normele comunitare de protectie a dreptului de autor, pentru simplul fapt ca ele privesc materii diferite, cu specific anume.
Suplimentar, desi reclamantul nu a invoca in mod expres vreo alta norma comunitara cu care reglementarile interne s-ar afla in conflict, Tribunalul a retinut ca sustinerile reclamantului fac trimitere la dispozitiile art.1 din Protocolul 1 Aditional la Conventie precum si la principiul ocrotirii drepturilor castigate.
Sub aceste aspecte, Tribunalul a constatat ca dreptul de a cumula pensia cu salariul nu poate reprezenta un drept fundamental al ordinii juridice interne, prin insasi natura si importanta acestui drept raportat la alte drepturi si libertati, recunoscute in genere prin acte constitutionale ca fiind fundamentale.
Chiar daca s-ar aprecia ca acest drept are caracter fundamental, prin hotararea pronuntata de CJC Europene in cauza Hauer (13 decembrie 1979), s-a retinut ca drepturile fundamentale nu sunt absolute, ci trebuie luate in considerare in raport cu rolul pe care il joaca in societate.
Se pot aduce limitari exercitiului acestor drepturi, mai ales in cadrul unei organizari comune a pietei, cu conditia ca aceste limitari sa corespunda efectiv obiectivelor de interes general urmarite de Comunitate si sa nu reprezinte, in raport de scopul urmarit, o ingerinta disproportionata si intolerabila care ar aduce atingere insasi substantei drepturilor.
Prin urmare sunt permise limitari ale exercitiului unui drept daca sunt justificate, proportionale cu scopul urmarit si daca nu afecteaza insasi substanta dreptului.
In speta, dispozitiile art.18 din Legea nr.329/2009 limiteaza exercitiul dreptului de a cumula pensia cu salariul pentru perioada determinata de timp in care sunt indeplinite cumulativ doua conditii: 1. cuantumul pensiei sa fie mai mare decat venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat si 2. pensionarul sa desfasoare activitati profesionale pe baza de contract individual de munca, raport de serviciu sau in baza actului de numire in functie in cadrul autoritatilor si institutiilor publice centrale si locale, indiferent de modul de finantare si subordonare, precum si in cadrul regiilor autonome, societatilor nationale, companiilor nationale si societatilor comerciale la care capitalul social este detinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritoriala.
Cu alte cuvinte interdictia vizeaza dreptul de a cumula pensia (indiferent daca aceasta este platita de la bugetul asigurarilor sociale sau de la bugetul de stat) cu salariul platit de la bugetul de stat.
Potrivit expunerii de motive care au determinat adoptarea Legii nr.329/2009, scopul acesteia este combaterea "crizei economice, fenomen mondial ce afecteaza structural economia romaneasca", datele de natura financiara, precum si prognozele efectuate de autoritatile abilitate in domeniu conturand "imaginea unei crize economice profunde, care poate pune in pericol stabilitatea economica a Romaniei si, prin aceasta, ordinea publica si siguranta nationala". Aceasta situatie a impus "adoptarea unor masuri cu caracter exceptional, care, prin eficienta si promptitudinea aplicarii, sa conduca la reducerea efectelor sale si sa creeze premisele relansarii economiei nationale".
Or, astfel cum a retinut si CC in decizia nr.1414/4 noiembrie 2009, "justificarea unei astfel de limitari rezida in degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurarilor sociale de stat, intr-o masura care nu afecteaza veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, masura adoptata este proportionala cu situatia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru intre scopul declarat al legii si mijloacele folosite in realizarea lui, si este aplicata in mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate in ipoteza normei".
Cu alte cuvinte prima instanta a apreciat, pe de o parte, ca dreptul la cumul invocat de reclamant nu este un drept fundamental dintre cele protejate de ordinea juridica comunitara, si, pe de alta parte, ca si in situatia in care ar putea fi apreciat ca fiind un drept fundamental, normele juridice interne ce prevad limitarea temporara si conditionata a acestuia nu vin in conflict cu principiul ocrotirii drepturilor castigate.
In ce priveste incidenta in cauza a art. 1 din Protocolul 1 Aditional la Conventie, Tribunalul a retinut ca atat salariul cat si pensia reprezinta, conform practicii constante a Curtii Europene a Drepturilor Omului, un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul 1 Aditional, astfel ca toate principiile aplicabile in general in cauzele interesand art.1 din Protocolul 1 sunt in egala masura relevante cand vine vorba despre drepturile de pensie, fara insa ca aceasta sa insemne ca se garanteaza vreun drept la o pensie de un anumit cuantum (Andrejeva v. Letonia).
Reclamantul pretinde ca dispozitiile art.18 si 20 din Legea 329/2009, care ii impun sa opteze intre pensie si salariu, sub sanctiunea de a isi vedea incetat de drept, la expirarea termenului de optiune, contractul colectiv de munca constituie o ingerinta in dreptul sau de proprietate, incompatibila cu art. 1 din Protocolul 1 aditional.
In cauza, s-a retinut de catre prima instanta ca nu avem de-a face cu o privare de proprietate, dreptul reclamantului la pensie ramanand in vigoare, ceea ce se suspenda fiind numai exercitiul acestuia, respectiv incasarea pensiei.
Este adevarat ca suspendarea dreptului la incasarea pensiei constituie o ingerinta in dreptul de proprietate al reclamantului astfel incat, sub acest aspect, instanta apreciaza ca aceasta ingerinta trebuie analizata pe taramul art.1 din Protocolul 1 Aditional.
Este de asemenea indiscutabil faptul ca aceasta ingerinta este prevazuta de lege, Legea nr.329/2009, fiind indeajuns de previzibila si accesibila in sensul dezvoltat de practica Curtii.
CEDO a afirmat in repetate randuri, in practica sa constanta, ca in ce priveste cunoasterea directa a societatii si a nevoilor acesteia, ca autoritatile nationale sunt mai bine plasate decat judecatorii internationali atunci cand vine vorba despre aprecierea "interesului public", revenindu-le asadar in primul rand acestora sa aprecieze asupra existentei unei probleme de interes public. De aceea, in acest domeniu, ca si in altele ce fac obiect de protectie a Conventiei, autoritatile nationale dispun de o anumita marja de apreciere. In plus, notiunea de "interes public" este in mod necesar pasibila de o interpretare extensiva (The former king of Greece vs. Greece, Application no. 25701/94).
Curtea apreciaza de acea ca marja de apreciere de care dispun autoritatile nationale in implementarea politicilor sociale si economice este una larga si cel mai adesea respecta dreptul statelor de a defini "interesul public", cu conditia ca aceasta definitie sa nu fie in mod manifest lipsita de un fundament rezonabil (James and Others v. the United Kingdom judgment of 21 February 1986, Series A no. 98, p. 32, § 46).
Pornind de la cele mai sus aratate, prima instanta a retinut ca masurile edictate de art. 17-21 din Legea nr.329/2009 au avut ca scop degrevarea bugetului asigurarilor sociale, respectiv a bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate si profunde si pentru a se crea premizele unei relansari economice reale, astfel ca ingerinta in dreptul de proprietate al reclamantului este justificata de un scop legitim si corespunde unui interes public.
Dreptul reclamantului la a incasa pensia a fost suspendat numai pentru perioada cat cuantumul acestei pensii este mai mare decat salariul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat si reclamantul este angajat al unei institutii publice de natura celor prevazute la art.17 din Legea nr.329/2009.
Rezulta asadar ca masura este, pe de o parte, una temporara (de indata ce macar una din cele doua conditii nu va mai fi indeplinita, plata pensiei reclamantului se va relua), iar pe de alta parte, ca dreptul reclamantului nu a fost atins in substanta sa, exercitarea acestui drept fiind limitata in mod justificat si proportional cu scopul urmarit.
Impotriva acestei hotarari, a declarat recurs, motivat, reclamantul O.D.
In continutul recursului, a fost criticata argumentarea primei instante, in sensul ca procedura prealabila a contestarii Deciziei de pensie, conform art.54 din Legea nr.164/2001, este limitata la deciziile in stabilirea dreptului la pensie sau cu privire la respingerea dreptului la pensionare, aratandu-se, pe de o parte, ca suspendarea platii pensiei tine efectiv de acordarea dreptului la pensie si, pe de alta parte, ca orice alta decizie (cu exceptia acordarii sau respingerii dreptului la pensionare) sa fie practic lipsita de calea de atac la instanta, textul art.54 din Legea nr.164/2001 fiind singurul care prevede o astfel de cale de atac. Nu se poate considera ca Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale ar reprezenta dreptul comun in materie, intrucat este vorba de reglementarea unui sistem de asigurari sociale general guvernat de Directiva 79/7/EEC (pilonul I) spre deosebire de pensiile militare ce sunt pensii ocupationale/profesionale/de serviciu reglementate de Directiva 86/378/EEC amendata prin Directiva 96/97/EEC si art.157 TFUE.
Ratiunea care a stat la baza crearii unei proceduri prealabile subzista in toate cazurile in care se pun in discutie drepturile de pensie ocupationala pentru militari.
In ceea ce priveste cauzele de nulitate absoluta si relativa a optiunii pentru suspendarea pensiei, recurentul arata ca instanta de fond le-a inlaturat, considerand ca dispozitiile art.38 nu se aplica tuturor raporturilor de munca si actelor juridice incheiate fara legatura cu raporturile sale de munca, cu singura conditie ca persoana sa fie angajata, ceea ce in mod evident reprezinta o adaugare nepermisa la textul de lege, in scopul limitarii efectelor sale de protectie. Textul este explicit si nu lasa locul unei interpretari limitative, referindu-se la toate drepturile prevazute de lege.
Pe de alta parte, analizand violenta, in conditiile art.956 Cod civil instanta considera corect ca aceasta trebuie sa fie determinanta pentru incheierea actului juridic si sa fie injusta. Evident ca actul acceptarii suspendarii dreptului la pensie s-a facut pentru pastrarea locului de munca si in acest sens nu se poate sustine ca nu a fost un factor determinant. De asemenea, obligarea la renuntarea beneficiului substantei unui drept protejat chiar si de normele comunitare nu poate fi caracterizat ca fiind just.
In ceea ce priveste incidenta normelor dreptului comunitar si principiul aplicarii lor cu preeminenta, arata recurentul ca Tribunalul face referiri juste cu privire la caracterul efectelor unor Directive CE invocate si referiri la art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, desi nu era necesar sa se apeleze la un act care cu greu poate fi interpretat ca fiind integrat in izvoarele dreptului comunitar, cand exista direct art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene si celelalte acte ale Uniunii citate in cuprinsul sustinerilor de la fond.
Virtutea esentiala a acestui text consta in aceea ca defineste expres proprietatea ca fiind dreptul de a detine, de a folosi de a dispune de bunuri, adica exact facultatile de care recurentul a fost privat prin suspendarea platii pensiei.
Instanta reduce identificarea conflictului cu dreptul comunitar la analiza unor Directive invocate in sustineri, facand aprecieri corecte dar incomplete, cu privire la efectele directivelor, intrucat aceste directive au fost invocate pentru ca afirma cu forta lor juridica existenta si functionarea principiului protectiei drepturilor dobandite. Principiile sunt si raman un izvor de drept nescris al dreptului comunitar.
Pentru analiza existentei unui conflict intre legea interna in cauza si prevederile dreptului comunitar era necesar a se analiza, astfel dupa cum s-a invocat in sustinerea actiunii, daca un drept dobandit legal, cu garantia legilor statului, poate fi desfiintat cu titlu retroactiv.
Toate considerentele instantei privind posibilitatea limitarii dreptului de proprietate (corecte in principiu dar discutabile in aplicarea de speta) privesc posibilitati aplicabile evenimentelor viitoare.
Conflictul este evident in raport de principiile protectiei drepturilor dobandite, ale certitudinii raporturilor juridice si increderii legitime/principii generale ale dreptului protejate de ordinea juridica comunitara, principii pe care instanta fondului nu le-a analizat.
Analizand intregul material probator administrat in cauza, prin prisma criticilor invocate si tinand seama de dispozitiile art.3041 Cod procedura civila, Curtea retine urmatoarele:
Potrivit art.54 alin.1 si 3 din Legea nr.164/2001, "impotriva deciziilor emise in conditiile art. 53 se poate introduce contestatie, in termen de 30 de zile de la comunicare, la comisiile de contestatii pensii care functioneaza in cadrul M.Ap.N., M.I. si S.R.I.", iar "deciziile comisiilor de contestatii pot fi atacate in instanta potrivit Legii nr.19/2000".
Art.53 din acelasi act normativ se refera in mod expres la deciziile emise de organele de pensii prin care se stabileste dreptului la pensie sau se respinge cererea de pensionare, astfel incat instanta de fond a facut o corecta interpretare a dispozitiilor legale mai sus mentionate, atunci cand a retinut ca procedura prealabila a contestarii deciziei de pensionare la Comisia Contestatii Pensii nu poate fi extinsa prin analogie si asupra altor situatii, care nu sunt reglementate de textul de lege, intrucat o astfel de extindere a sferei de competenta a Comisiei ar reprezenta o adaugare la lege.
De altfel, accesul recurentului-reclamant la justitie, pentru a contesta masura suspendarii platii pensiei este neingradit, nefiind conditionat de urmarea unei proceduri prealabile, iar argumentul recurentului, referitor la faptul ca nu se poate considera ca Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale ar reprezenta dreptul comun in materie, intrucat este vorba de reglementarea unui sistem de asigurari sociale general guvernat de Directiva 79/7/EEC, spre deosebire de pensiile militare, care sunt pensii ocupationale/profesionale/de serviciu reglementate de Directiva 86/378/EEC amendata prin Directiva 96/97/EEC si art.157 TFUE, nu poate fi primit, insasi Legea nr.164/2001 facand trimitere, asa cum s-a aratat anterior, la contestatia formulata in instanta potrivit Legii nr. 19/2000".
In ceea ce priveste cauzele de nulitate inlaturate de prima instanta, cu referire la dispozitiile art.38 din Codul muncii, Curtea retine ca ceea ce se contesta in prezenta cauza este actul prin care recurentul a optat pentru suspendarea platii pensiei, act fara nicio legatura cu raporturile sale de munca.
Or, interdictia renuntarii la drepturile recunoscute salariatilor prin lege, instituita prin art.38 din Codul muncii, nu poate fi interpretata extensiv, ca avand in vedere si drepturile de asigurari sociale, dincolo de limitele si de scopul urmarit de legiuitor la edictarea normei juridice, acela de protectie a salariatului impotriva eventualelor abuzuri sau presiuni exercitate in timpul negocierilor purtate cu angajatorul, care detine autoritatea in cadrul unitatii, ceea ce se limiteaza prin lege fiind autonomia de vointa a partilor contractului individual de munca.
De asemenea, pentru a se retine viciul violentei, invocat de recurentul-reclamant in sustinerea nulitatii relative a actului de optiune, nulitate motivata de vicierea consimtamantului, trebuie sa se dovedeasca existenta unei amenintari reale nelegitime, care l-a determinat sa semneze acest act juridic.
Sub acest aspect, este evident ca recurentul a acceptat suspendarea dreptului la pensie pentru a-si pastra locul de munca, insa aceasta optiune impusa recurentului este prevazuta de lege (art.18 si 20 din Legea nr.329/2009) si justificata de un scop legitim, prin adoptarea Legii nr.329/2009 urmarindu-se combaterea "crizei economice, fenomen mondial ce afecteaza structural economia romaneasca", datele de natura financiara, precum si prognozele efectuate de autoritatile abilitate in domeniu conturand "imaginea unei crize economice profunde, care poate pune in pericol stabilitatea economica a Romaniei si, prin aceasta, ordinea publica si siguranta nationala", situatie ce a impus "adoptarea unor masuri cu caracter exceptional, care, prin eficienta si promptitudinea aplicarii, sa conduca la reducerea efectelor sale si sa creeze premisele relansarii economiei nationale".
Trecand la examinarea motivelor de recurs care vizeaza incidenta normelor dreptului comunitar si principiul aplicarii lor cu preeminenta, Curtea retine ca ceea ce se reitereaza in recurs este conflictul intre legea interna in cauza si prevederile dreptului comunitar, respectiv daca un drept dobandit legal, cu garantia legilor statului, poate fi desfiintat, in raport de principiul protectiei drepturilor dobandite, al certitudinii raporturilor juridice si increderii legitime, principii generale ale dreptului protejate de ordinea juridica comunitara.
Sub acest aspect, Curtea apreciaza ca analiza trebuie sa plece de la faptul ca instanta judecatoreasca nationala poate retine inaplicabilitatea unei dispozitii normative adoptate de legiuitorul intern, pe motiv ca aceasta norma aduce atingere unui drept fundamental al uneia dintre parti, reglementat printr-un act normativ cu caracter international, pe care Romania l-a integrat in ordinea juridica proprie, posibilitate ce deriva din interpretarea art.20 din Constitutia Romaniei, potrivit cu care: (1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.
Asadar, posibilitatea instantei interne de a nu da eficienta normei interne este limitata la domeniul drepturilor fundamentale, iar nu la orice domeniu de reglementare, dreptul la cumulul pensiei cu salariul nereprezentand un drept fundamental al ordinii juridice interne si nici un drept fundamental din cele protejate de ordinea juridica comunitara, raportat la drepturile si libertatile recunoscute in genere prin acte constitutionale ca fiind fundamentele, asa cum corect a retinut si prima instanta.
Cat priveste principiul protectiei drepturilor dobandite, invocat de recurent, acesta nu-si gaseste aplicarea in cauza de fata.
Astfel, pe de o parte, se retine ca dispozitiile art.18 din Legea nr.329/2009 nu inlatura dreptul la pensie sau dreptul la munca, ci limiteaza exercitiul dreptului de a cumula pensia cu salariul pentru perioada determinata de timp in care sunt indeplinite cumulativ doua conditii: 1. cuantumul pensiei sa fie mai mare decat venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat si 2. pensionarul sa desfasoare activitati profesionale pe baza de contract individual de munca, raport de serviciu sau in baza actului de numire in functie in cadrul autoritatilor si institutiilor publice centrale si locale, indiferent de modul de finantare si subordonare, precum si in cadrul regiilor autonome, societatilor nationale, companiilor nationale si societatilor comerciale la care capitalul social este detinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritoriala.
Asadar, dreptul recurentului-reclamant de a incasa pensia este suspendat numai atat timp cat cuantumul acestei pensii este mai mare decat salariul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat si cat reclamantul este angajatul unei institutii publice de natura celor prevazute la art.17 din Legea nr.329/2009. Masura este una temporara, iar dreptul nu este atins in substanta sa, limitarea exercitiului dreptului de a cumula pensia cu salariul fiind justificata de un obiectiv legitim, si anume "degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurarilor sociale de stat, intr-o masura care nu afecteaza veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, masura adoptata este proportionala cu situatia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru intre scopul declarat al legii si mijloacele folosite in realizarea lui, si este aplicata in mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate in ipoteza normei" (Decizia 1414/4 noiembrie 2009 a Curtii Constitutionale).
Prima instanta a analizat aceasta ingerinta in dreptul de proprietate al reclamantului, prin prisma art.1 din Protocolul 1 Aditional, constatand ca ingerinta este prevazuta de lege, Legea nr.329/2009 fiind indeajuns de previzibila si accesibila in sensul dezvoltat de practica Curtii de la Strasbourg, corespunde unui scop legitim, "in interes public" in sensul celei de-a doua reguli dezvoltate de art.1 din Protocolul 1 Aditional si exista un raport rezonabil de proportionalitate intre masurile luate si scopul urmarit.
Pe de alta parte, Curtea retine ca asa numita "teorie a drepturilor castigate" a aparut in doctrina, alaturi de alte teorii, in incercarea de a explica conceptul de retroactivitate a legii, facandu-se distinctie intre drepturi castigate si simplele expectative, din necesitatea de a gasi o explicatie privitoare la modul in care actioneaza principiul retroactivitatii legii, iar nu din necesitatea de a identifica limitele in cadrul carora legiuitorul poate adopta anumite solutii legislative, pentru situatii juridice in curs de executare, modificare sau stingere la data intrarii in vigoare a legii.
In prezent insa, teoria drepturilor castigate nu-si gaseste o reglementare constitutionala si nici nu este legiferata cu titlu de principiu in vreun act normativ, doctrina juridica romaneasca abandonand aceste teorii si folosind alte criterii pentru explicarea conceptului de retroactivitate si actiune a legii in timp.
Plecand de la aceasta premisa, "teoria drepturilor castigate" poate constitui argument relevant doar pentru a refuza aplicarea legii noi la situatii juridice nascute, modificate sau stinse anterior intrarii in vigoare a acesteia sau la efectele produse de acele situatii anterior intrarii in vigoare a legii noi.
In ceea ce priveste limitele in cadrul carora legiuitorul poate adopta anumite solutii legislative, pentru situatii juridice in curs de executare, cum este cazul in speta, acestea nu se determina pe baza teoriei drepturilor castigate sau a principiului protectiei drepturilor dobandite, ci pe baza criteriilor prevazute de Constitutia Romaniei: a) legiuitorul nu poate adopta legi contrare Constitutiei, b) care sa aduca atingere unor drepturi fundamentale ale omului reglementate pe cale internationala si integrate in sistemul legislativ romanesc sau c) care sa fie contrare legislatiei comunitare din cadrul Uniunii Europene.
Mai mult, o astfel de teorie, inteleasa in sensul celor invocate de recurent (ca imposibilitate a statului de a adopta masuri prin care se limiteaza exercitiul dreptului de cumul al pensiei cu salariul), ar depasi cu mult protectia oferita chiar de catre art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, dreptul puterii legiuitoare de a adopta masuri ca cea supusa analizei fiind supus cenzurii instantei nationale sau Curtii Europene numai prin prisma verificarii respectarii anumitor cerinte: dreptul recurentului-reclamant de a incasa pensia este suspendat numai atat timp cat cuantumul acestei pensii este mai mare decat salariul mediu brut pe economie si cat reclamantul este angajatul unei institutii publice de natura celor prevazute la art.17 din Legea nr.329/2009, diminuarea este prevazuta de lege, nu afecteaza substanta dreptului si se inscrie in marja de apreciere de care beneficiaza statul in privinta scopului urmarit si a mijloacelor folosite.
Pentru considerentele mai sus expuse si in temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.