Procedura insolventei. Atragerea raspunderii patrimoniale a administratorului pentru ajungerea societatii in stare de insolventa.
- Articolul 138 lit. a si d din Legea nr. 85/2006;
Natura juridica a rasapunderii fata de terti (creditorii din tabelul definitiv) este aceea unei raspunderi distincte, speciale care imprumuta caracteristicile raspunderii delictuale, raspunderea contractuala operamnd in raporturile administratorului numai cu societatea.
Pentru a se angaja raspunderea in temeiul articolului 138 din Legea insolventei este necesar sa se faca dovada indeplinirii urmatoarelor conditii: savarsirea unei fapte ilicite dintre cele enumerate de lege, existenta prejudiciului, existenta legaturii de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si vinovatia (culpa) faptuitorului.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI-SECTIA A V- A COMERCIALA DECIZIA COMERCIALA NR. 379 din 03.03.2011)
Prin sentinta comerciala nr. 6420 din 19.10.2010, Tribunalul Bucuresti - Sectia a VII a Comerciala a respins ca neintemeiata cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulata de lichidatorul judiciar L L R SPRL impotriva paratei W L. Pentru a se pronunta astfel, judecatorul - sindic a retinut ca lichidatorul judiciar a solicitat atragerea raspunderii patrimoniale in temeiul art. 138 lit a si lit d din Legea nr.85/2006.
In ce priveste fapta prevazuta de art. 138 lit a s-a retinut ca textul de lege impune necesitatea ca bunurile/creditele societatii sa fi fost folosite de persoana care a cauzat starea de insolventa in folosul propriu sau in cel al altei persoane, simpla indicare a faptei prevazuta de textul de lege nefiind suficienta in lipsa unor probe din care sa rezulte care sunt bunurile/creditele ce au fost folosite si cum au fost acestea folosite in fapt, pentru a se putea determina scopul utilizarii lor.
Doar constatarea faptului ca debitorul avea inregistrate in contabilitate anumite active imobilizate, stocuri sau creante nu duce in mod automat la concluzia ca acestea au fost insusite de administrator, in lipsa probarii efective a acestui aspect. Este necesar sa se probeze in concret care active imobilizate/stocuri/creante au fost folosite, cum au fost folosite acestea in fapt si cine a folosit aceste bunuri.
Imprejurarea ca nu au fost depuse raportari contabile nu dovedeste faptul ca administratorul societatii debitoare ar fi folosit in interes propriu bunurile societatii.
Prin reglementarile din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret ce bunuri au fost folosite de administratorul statutar in interes propriu sau in cel al unei alte persoane, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, si nu in ultimul rand faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi retinuta ca fiind dovedita fapta ilicita.
Referitor la fapta prevazuta de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, aceasta cuprinde trei ipoteze: s-a tinut o contabilitate fictiva, s-a facut sa dispara unele documente contabile sau nu s-a tinut contabilitatea in conformitate cu legea.
Imprejurarea ca nu au fost depuse la dosar actele prevazute de art. 28 din Legea 85/2006 in termenul prevazut de art. 35 din lege, ori ca nu s-au depus toate raportarile contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilata cu neindeplinirea obligatiei de a tine contabilitatea in conformitate cu legea, in lipsa unor probe certe.
Oricum, in ceea ce priveste obligatia de a tine registrele cerute de lege, conditia impusa de legiuitor este ca neindeplinirea acesteia, adica netinerea unei contabilitati in conformitate cu legea, sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa. Asadar, simplul fapt ca nu s-ar fi tinut contabilitatea potrivit legii romane nu este de natura sa duca la angajarea raspunderii in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa. Or, in speta, nu s-a facut dovada acestui raport de cauzalitate.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs L.L.R. SPRL, criticile vizand netemeinicia hotararii atacate si fiind intemeiate in drept pe dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila si art. 3041 Cod procedura civila.
In esenta, recurentul sustine ca instanta de fond nu a coroborat actele depuse la dosar, ci le-a examinat separat conchizand eronat asupra situatiei de fapt.
Astfel, recurentul precizeaza ca desi in rapoartele intocmite a aratat detaliat starea societatii si activitatea economica necorespunzatoare pe care parata a desfasurat-o, instanta nu a tinut cont de situatia reala si nu a coroborat-o cu toate actele din dosar, neretinand legatura de cauzalitate dintre fapta imputabila si prejudiciul cauzat creditorilor.
Instanta trebuia sa sesizeze exercitarea de catre parata a unui management defectuos si faptul ca nu a respectat obligatiile impuse de lege, in conditiile in care actele de dispozitie pe care le emitea duceau evident persoana juridica la incetare de plati.
Recurentul sustine ca instanta de fond s-a limitat sa respinga cererea pentru motivul ca situatiile prevazute de art. 138 lit a si d din Legea nr.85/2006 nu au fost dovedite de lichidator si nici nu a fost demonstrat interesul propriu al paratei.
Instanta in virtutea rolului activ ar fi trebuit sa aiba in vederea dispozitiilor art. 71 din Legea nr.31/1990 si art. 1540 Cod civil, art. 1080 coroborat cu art. 1600 Cod civil, retinand ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art. 1082 Cod civil, caz in care culpa paratei este prezumata.
Instanta trebuia sa observe ca parata este vinovata de o activitate negativa imputabila care ducea societatea la insolventa ca urmare a neluarii masurilor necesare pentru redresarea activitatii.
S-a demonstrat intentia paratei de fraudare a intereselor debitoarei, determinand insasi starea de insolventa a acesteia, prin nepredarea bunurilor catre lichidator in vederea valorificarii si achitarii masei credale. Si faptul nedepunerii documentelor contabile in perioada 2006 - 1007 demonstreaza intentia paratei de a-si insusi bunurile si a ascunde organelor abilitate situatia economica a debitoarei.
Instanta ar fi trebuit sa concluzioneze asupra vinovatiei paratei de a folosi bunurile debitoarei in interes personal si din mentiunea de la O.N.R.C. 18110/16.05.2007 de interzicere a activitatii de catre Directia Sanitar Veterinara, caz in care firma nu mai putea functiona in lipsa autorizatiei (fabricarea painii).
Instanta trebuia sa retina ca starea de insolventa este imputabila paratei, intrucat aceasta a actionat cu buna stiinta in detrimentul creditorilor si al debitoarei.
Pentru aceste motive, recurentul solicita admiterea recursului, casarea in parte a sentintei atacate si obligarea paratei intimate la plata pasivului debitoarei in suma de 91.775 lei.
Intimata a depus intampinare solicitand respingerea recursului ca nefondat.
Potrivit art. 138 alin. 1 din Legea bnr.85/2006 judecatorul - sindic, pentru fapte enumerate expres si limitativ, poate atrage raspunderea persoanelor care au cauzat starea de insolventa a societatii debitoare.
In acest context, Curta retine ca in raportul intocmit potrivit art. 59 din Legea nr.85/2006 depus la 26.08.2010, lichidatorul judiciar a indicat, punctual cauzele starii de incapacitate, astfel:
a)-Neincasarea in integralitate si la termen a majoritatii veniturilor cuvenite societatii;
b)-Angajarea de cheltuieli peste nivelul veniturilor
c)-Utilizarea defectuoasa, neeconomica si chiar eronata a lichiditatilor in rambursarea datoriilor
d)-Continuarea activitatii societatii in conditiile in care, incepand cu 31.12.2004 societatea se afla in incapacitate de plata.
In raport de aceste cauze care au dus la incapacitatea de plata a debitoarei, lichidatorul a apreciat incidenta art. 138 lit. a si lit. d din Legea nr.85/2006.
Fapta prevazuta de art. 138 lit a din lege, vizeaza folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane.
Lichidatorul judiciar, daca intre cauzele apreciate ca fiind cele ce au dus la incapacitatea de plata nu a mentionat drept cauza folosirea bunurilor si creditelor societatii de catre administrator in folosul propriu al acestuia astfel incat fapta invocata sa fi cauzat starea de insolventa, totusi, in detalierea concluziilor sale a precizat ca s-au evidentiat in contabilitatea debitoarei la 31.12.2005 (ultimul bilant depus) imobilizari corporale, stocuri si disponibilitati banesti, bunuri care nu au fost identificate faptic.
Or, in opinia lichidatorului, cata vreme nu s-au depus de catre parata acte din care sa rezulte modalitatea de folosire/iesire din patrimoniul societatii a bunurilor si sumelor inregistrate in contabilitate, rezulta ca administratorul statutar a utilizat bunurile in folosul sau a altor persoane, fapta ce a dus la incetarea de plati.
In acest context, judecatorul - sindic, corect a avut in vedere ca simpla indicare a faptei nu este suficienta, trebuind sa se arate si sa se probeze care sunt bunurile, cum au fost folosite acestea in fapt, pentru a se determina astfel scopul utilizarii lor.
Este necesar sa se indice modul de utilizare in sine precum si interesul propriu sau al tertei persoane si sa se dovedeasca aceste aspecte, nefiind posibil ca pe baza unei prezumtii sa se concluzioneze ca daca nu s-au depus acte, inseamna ca s-au utilizat bunurile in interesul propriu al administratorului sau a altor persoane.
In aceasta ordine de idei, Curtea nu-si insuseste critica recurentului care arata ca raspunderea paratei administrator este o raspundere guvernanta dupa regulile raspunderii contractuale in care culpa se prezuma, drept pentru care judecatorul - sindic trebuia sa-si exercite rolul activ in sensul de a avea in vedere dispozitiile art. 71 din Legea nr.31/1990 si art. 1540 Cod civil.
Natura juridica a raspunderii administratorului fata de terti (creditorii din tabelul definitiv), este aceea a unei raspunderi distincte/speciale care imprumuta caracteristicile raspunderii delictuale, raspunderea contractuala operand in raporturile administratorului numai cu societatea.
In aceste conditii, culpa paratei intimate nu este prezumata conform art. 1082 Cod civil ca la raspunderea contractuala, ci trebuie dovedita impreuna cu indeplinirea celorlalte conditii cerute pentru antrenarea raspunderii delictuale.
Prin urmare vor fi respinse argumentele recurentului bazat, pe teoria mandatului si Legea nr.31/1990, cu toate consecintele in planul raspunderii intemeiate pe art. 138 din Legea nr. 85/2006 si cu precadere sub aspectul neutilizarii prezumtiilor, respectiv al probatoriului necesar a fi administrat pentru a se dovedi vinovatia (care nu este prezumata, ci trebuie sa imbrace haina intentiei).
In aceeasi ordine de idei, va fi respinsa opinia recurentului care apreciaza ca judecatorul - sindic trebuia sa concluzioneze asupra vinovatiei paratei (de a folosi bunurile in interes personal) raportat la interzicerea desfasurari activitatii societatii de catre D. S.V., caz in care de la 16.05.2007 (data inscrierii mentiunii la O.R.C.) societatea nu mai putea functiona fara autorizatie.
Aceasta opinie a recurentului are la baza tot o prezumtie, si anume, aceea a folosirii bunurilor in folosul propriu, in lipsa autorizatiei de functionare a societatii, numai ca nu s-a facut o asemenea dovada.
Sarcina probei, potrivit art. 129(1) ultima teza Cod procedura civila si art. 1169 Cod civil, incumba celui care face o afirmatie in fata judecatii, nefiind instituita o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina paratei ci, prin art. 138 din lege prevazandu-se doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, si numai dupa administrarea de dovezi in acest sens.
Astfel, din nici o proba administrata in cauza nu rezulta ca parata ar fi folosit bunurile in interesul propriu sau al vreunei terte persoane, fapt ce ar fi condus la falimentul societatii (in cauza s-a dispus intrarea in faliment prin procedura simplificata, intrucat debitorul a fost dizolvat anterior formularii cererii de deschidere a procedurii, potrivit art. 237 alin. 1 lit b din Legea nr.31/1990 prin sentinta comerciala nr. 7091/11.05.2009).
Pe de alta parte, folosirea bunurilor, presupune scoaterea acestora din patrimoniul debitorului si trecerea lor in stapanirea paratei intimate. Or, aceasta fapta nu a fost probata, precizarea lichidatorului in sensul ca bunurile nu au fost identificare faptic si ca lipsesc documentele contabile, nu duce automat la concluzia ca administratorul a incasat in numerar sumele destinate societatii, nu le-a decontat in conditiile legii, fapta urmata de utilizarea sumelor in interes personal.
Lipsa documentelor contabile este tot o prezumtie, de vreme ce lichidatorul nu a intrat in posesia actelor debitorului.
Faptul ca debitorul notificat la sediul social expirat (potrivit certificatului eliberat de O.R.C.) si nu la adresa de primire a corespondentei indicata de D.I.T.L. S. 3 si parata (pentru care notificarea s-a restituit cu mentiunea "destinatar lipsa domiciliu") nu au depus actele prevazute de art. 28 din lege, nu este de natura a permite prezumtia ca lipsesc documentele contabile, ca administratorul statutar nu a urmarit tinerea contabilitatii, ca s-a ascuns modul in care au fost folosite bunurile societatii, ca nu s-au respectat dispozitiile legale privind organizarea contabilitatii, si intentia de frauda la lege in scopul de a se sustrage controlului autoritatilor, toate acestea avand drept efect ajungerea societatii in stare de incetare de plati.
Refuzul de a pune la dispozitia jucatorului sindic sau lichidatorului a documentelor si informatiilor prevazute de art. 28 din Legea nr.85/2006, se sanctioneaza potrivit art. 147 din lege si nu potrivit art. 138 lit a sau lit d .
Se observa asadar, ca pe parcursul dezvoltarii motivelor de atragere a raspunderii intemeiate pe art. 138lit a si art. 138lit d din Legea nr.85/2006, lichidatorul judiciar a pierdut din vedere cauzele pe care le-a indicat ca fiind cele ce au dus la incapacitatea de plata (aratate in precedent si configurate la litere a - d).
Este adevarat ca in practica, s-a considerat ca, prin nerecuperarea unor datori de la partenerii de afaceri, ca urmare a starii de pasivitate a administratorului, se poate ajunge la concluzia ca bunurile persoanei juridice au fost folosite in interesul unor terti, numai ca, in cauza de fata, lichidatorul judiciar a aratat printre cauzele incetarii platilor - neincasarea in integralitate si la termen a majoritatii, veniturilor cuvenite societatii, fara alte precizari sau probe in raport de care sa se poata constata daca bunurile sau creditele societatii au fost folosite de parata in folosul altei persoane.
In fine, recurentul a criticat solutia instantei si prin aceea ca judecatorul - sindic nu a tinut seama si nu a coroborat situatia reala cu actele din dosar, neretinand starea societatii si activitatea economica necorespunzatoare pe care parata a desfasurat-o, managementul defectuos al paratei, nerespectarea obligatiilor legale, neredresarea activitatii societatii, aspecte din care a rezultat legatura de cauzalitate dintre fapta imputabila si prejudiciul creat creditorilor.
Cu privire la aceasta critica, Curtea retine ca tribunalul a facut corect aplicarea dispozitiilor legale in temeiul carora s-a solicitat atragerea raspunderii materiale, fata de situatia de fapt configurata de materialul probator administrat, constatand lipsa dovezilor savarsirii faptelor ilicite invocate si a raportului de cauzalitate intre faptele invocate si ajungerea societatii in stare de insolventa.
Cu aceste considerente, Curtea apreciaza ca in cauza nu este incident motivul de modificare prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila sau alt motiv de modificare sau casare in temeiul art. 3041 Cod procedura civila, drept pentru care a respins recursul in baza art. 312(1) Cod procedura civila, ca nefondat.