Actiune in revendicare de drept comun, introdusa ulterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001.
- art. 480 C.civ., articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie,
- art. 18 lit. c) si art. 45 din Legea nr.10/2001, republicata
Cum dispozitiile art. 45 din legea nr. 10/2001 au ca efect consolidarea titlului cumparatorului de buna credinta in temeiul Legii nr. 112/1995, rezulta ca un astfel de titlu este preferabil inclusiv in cadrul revendicarii, intrucat de la data respingerii actiunii in constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare incheiat in baza Legii nr. 112/1995, cumparatorul de buna-credinta a dobandit un bun in sensul articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie.
Protectia oferita de art. 1 din Protocolul nr. 1 dreptului de proprietate al reclamantilor se poate realiza numai prin acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale de reparatie. Prin inregistrarea notificarii in termenul prevazut de Legea nr. 10/2001, intre persoana indreptatita si stat a luat nastere un raport juridic fata de care tertul dobanditor este tert, astfel ca situatia sa nu poate fi influentata de modalitatea si termenele in care, in concret, persoanei indreptatite i se acorda respectivele masuri reparatorii.
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A IV-A CIVILA
DECIZIA CIVILA NR. 457A/24.06.2010
Prin actiunea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a IV-a Civila la data de 10.01.2008, reclamantii P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. si C.A.G. au chemat in judecata pe paratii M.R. si M.A., Primaria Municipiului Bucuresti, prin Primar General si SC Cotroceni SA, solicitand instantei ca prin hotararea ce se va pronunta, sa se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. .. situat in (..) si sa fie obligati paratii sa le lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat la adresa de mai sus.
In motivarea actiunii, reclamantii au aratat ca imobilul situat in Bucuresti, (..), a fost dobandit de autorul lor, P.I., la data de 06.10.1939 prin actul de vanzare-cumparare transcris la Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat, iar prin Decretul nr.92/1950 imobilul a fost nationalizat in mod abuziv.
S-a invederat de reclamanti ca sunt mostenitorii defunctei G.A., decedata la data de 29.05.2000, asa cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. (..), iar aceasta este mostenitoarea defunctului P.I., decedat la data de 20.05.1987, conform certificatului de mostenitor nr.(..).
S-a sustinut ca preluarea imobilului de catre Statul Roman prin Decretul de nationalizare nr.92/1950 este o grava incalcare a dreptului de proprietate, acest act nu poate constitui un titlu valabil, incalcand dispozitiile Constitutiei din anul 1948, care recunostea si garanta in mod expres dreptul de proprietate privata.
In drept au fost invocate dispozitiile art. 480 si 481 Cod civil.
Prin sentinta civila nr. 868/09.06.2009, Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila, a respins, ca fiind neintemeiata, exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, a respins actiunea formulata de reclamanti impotriva paratilor Primaria Municipiului Bucuresti, si SC Cotroceni SA, in privinta capatului de cerere avand ca obiect revendicare, ca fiind introdusa impotriva unor persoane fara calitate procesuala pasiva, a respins capatul 1 de cerere formulat de reclamanti impotriva SC Cotroceni SA, ca fiind formulat impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva, precum si actiunea formulata de aceeasi reclamanti in contradictoriu cu paratii M.R., M.A.
Pentru a hotari astfel, tribunalul, examinand cu prioritate exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, in baza dispozitiilor art.137 alin 1 C.pr.civ., a retinut ca, din actele dosarului rezulta ca autorul reclamantilor P.I. a avut calitatea de proprietar al imobilului in litigiu inainte de nationalizarea acestuia, conform actului de vanzare-cumparare autentificat de Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat.
Totodata, reclamantii au facut dovada ca au calitatea de mostenitori ai fostului proprietar, potrivit certificatului de mostenitor nr.(..)/1987 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 Bucuresti si certificatului de mostenitor nr.(..)/2000.
Prin urmare, reclamantii au un titlu de proprietate asupra imobilului in litigiu, acesta fiind reprezentat de actul de vanzare-cumparare autentic incheiat in anul 1939 si de actele prin care s-a constatat calitatea lor de mostenitori ai cumparatorului imobilului.
Pe fondul cauzei, instanta a constatat incidenta dispozitiilor art. 2 alin 1 lit. a din Legea nr.10/2001, art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 si art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat ca nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi retinute in cauza de fata pentru a determina temeinicia actiunii in revendicare, intrucat reclamantii nu au justificat existenta unui bun actual in sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care sa atraga incidenta textului din Conventie mentionat.
In ceea ce priveste cererea reclamantilor de a se constata nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a retinut ca aceasta chestiune are caracter de motivare in fapt a cererii principale privind revendicarea imobilului. De altfel, constatarea pe care reclamantii o urmaresc se constituie intr-o chestiune ce se analizeaza in cadrul actiunii in revendicare, indiferent de formularea sau nu a unei asemenea cereri care nu si-ar gasi nici o justificare si ar fi lipsita de interes daca ar lipsi scopul restituirii (revendicarii) imobilului. De aici rezulta stransa legatura si intrepatrundere intre cererea de constatare a nevalabilitatii titlului statului si actiunea in revendicare, in cadrul celei din urma analizandu-se in prealabil caracterul preluarii imobilului. Prin urmare, capatul de cerere avand ca obiect constatarea ca imobilul a trecut in proprietatea statului fara titlu valabil este intrinsec actiunii in revendicare. Retinand aplicabilitatea dispozitiilor Legii nr.10/2001, tribunalul a constatat anterior caracterul abuziv al preluarii imobilului, dand astfel satisfactie cererii in acest sens a reclamantilor. Cum insa acest aspect nu poate constitui decat un argument in motivarea actiunii in revendicare, avand in vedere si considerentele anterioare referitoare la netemeinicia cererii de revendicare, tribunalul a respins actiunea principala ca nefondata.
Impotriva sentintei tribunalului au formulat apel reclamantii, in sustinerea caruia au aratat ca in prezenta cauza exista doua titluri de proprietate deopotriva valabile, situatie in care se verifica modalitatile de dobandire a dreptului de proprietate de catre titularii acestora.
In ceea ce priveste existenta unui "bun" in sensul celui dintai alineat al art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, considera apelantii-reclamanti ca au avut speranta legitima in momentul in care li s-a recunoscut calitatea de proprietari urmare a legilor de reparatie aparute dupa anul 1994.
Speranta legitima in speta a reprezentat-o demersurile legale efectuate de catre autoarea apelantilor in conditiile in care Legea nr. 112/1995 reprezenta o lege speciala de reparatie a fostilor proprietari.
In ceea ce priveste modul de aplicare a dispozitiilor art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, in forma republicata dupa modificarea survenita prin Legea nr. 247/2005, este utila raportarea tot la rationamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului, care, in analiza celorlalte conditii presupuse de art.1 din Protocolul 1, amintite anterior, a constatat existenta unei ingerinte in exercitiul dreptului de proprietate al titularilor carora li s-au recunoscut aceste prerogative pe cale judecatoreasca, cand a avut loc vanzarea de catre stat sau autoritatea administrativa locala a apartamentului in litigiu, proprietatea apelantilor, cu consecinta imposibilitatii redobandirii posesiei si a privarii de proprietate a titularului dreptului de proprietate, in ciuda hotararii judecatoresti continand asemenea dispozitie.
In sensul celei de a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstreaza ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege, iar masura raspunde criteriului proportionalitatii. "Justificarea privarii de libertate" presupune ca ingerinta, in primul rand, sa fie prevazuta de lege, in sensul daca dreptul intern raspunde exigentelor de previzibilitate si precizie si daca interpretarea data de instanta este sau nu arbitrara (cauza Strain par.49).
Daca in ceea ce priveste prima cerinta, este suficienta, pentru intrunirea sa, trimiterea la lege in temeiul careia a operat instrainarea catre chirias, respectiv Legea nr. 112/1995, retinandu-se ca acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv in privinta imobilelor preluate cu titlu.
In ceea ce priveste notiunea de "titlu al statului", a fost definita diferit in acte normative succesive, imprejurare ce s-a reflectat intr-o practica neunitara si contradictorie, lucru cu atat mai grav cu cat interventia legiuitorului s-a produs in plina derulare a procesului de vanzare a locuintelor catre chiriasi (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 in anul 1997, prin HG nr. 11/1997), in timp ce buna-credinta, desi definita de Codul civil, a fost interpretata diferit de instante.
Intr-un asemenea rationament, mai arata apelantii-reclamanti se constata neindeplinirea de catre stat a obligatiei pozitive de a reglementa in timp util si de o maniera coerenta chestiunea de interes general reprezentata de restituirea sau vanzarea imobilelor detinute in virtutea decretelor de nationalizare, cu consecinta crearii unui climat de incertitudine generala.
In acest context, in sensul absentei proportionalitatii, fiind rupt "justul echilibru" intre exigentele de interes public si imperativul garantarii dreptului individual la respectarea bunurilor sale (cauza Paduraru par.112, alte exemple in care se face trimitere la cauza Paduraru, reluandu-se aceleasi considerente: cauza Penescu - hotararea din 05.10.2006 par.24; cauza Suciu, Arama - hotararea din 09.10.2006, par 23).
Consecinta unui asemenea rationament este aceea ca vanzarea de catre stat a bunului altuia catre terte persoane, chiar daca acestia sunt de buna-credinta, si chiar atunci cand este anterioara confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinata cu lipsa totala de despagubiri, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Strain par. 39, 43, 59; cauza Porteanu par.32 si, mai recent, cauza Penescu par. 26, in care, mai transant, se precizeaza chiar ca vanzarea de catre stat a bunului adevaratului proprietar in temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vanzarea decat a bunurilor nationalizate legal, o impiedica sa beneficieze de dreptul sau, cu atat mai mult cu cat, pentru aceasta privare nu i-a fost acordata nicio despagubire).
Rezulta ca eventuala buna-credinta a chiriasilor cumparatori la momentul contractarii cu autoritatea administrativ locala nu are nicio relevanta in aprecierea privarii de proprietate a adevaratului proprietar titular, implicit a incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivaleaza cu inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozitiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, norma pe care judecatorul national are obligatia de a o aplica prioritar legii nationale, in temeiul art. 11 alin. 2 si art. 20 alin. 2 din Constitutie.
Intrucat inlaturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Conventiei europene, urmeaza a se face aplicarea directa a acesteia.
In conditiile in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in mod constant ca Legea nr. 247/2005 nu functioneaza neasigurand o despagubire efectiva, restituirea in natura se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vanzarea imobilului sau catre chirias, constatare ce intereseaza, in egala masura cererea de revendicare.
Si in practica recenta a Curtii Europene, respectiv cauza Katz impotriva Romaniei si cauza Faimblat contra Romaniei pronuntate in 20.01.2009 si ulterioare Deciziei nr. 33/09.06.2008 a Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-a statuat ca, "in contextul legislatiei care guverneaza revendicarile imobiliare a imobilelor nationalizate in perioada comunista, vanzarea bunului altuia catre un tert de buna-credinta, chiar inainte de confirmarea definitiva a dreptului de proprietate al apelantilor, constituie o privare de proprietate. O asemenea privare acompaniata de lipsa totala de compensatii este contrara art. 1 din primul Protocol aditional.
Cat despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietatea, dorim sa reamintim ca acesta nu corespunde exigentelor Conventiei deoarece nu este susceptibila sa acorde in mod efectiv o compensatie echivalenta. Din aceste considerente, datorita imposibilitatii apelantilor-reclamanti de a obtine restituirea imobilului si a lipsei totale de compensatii, consideram ca in cauza a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
In ceea ce priveste Legea nr. 1/2009, aceasta este un act normativ ulterior introducerii actiunii, astfel ca, in conformitate cu principiul neretroactivitatii legi civile, nu poate avea vreun efect asupra acestei actiuni introduse ulterior.
Analizand sentinta apelata prin prisma criticilor formulate de apelanti si in raport de probele administrate in cauza, Curtea a constatat ca apelul este nefondat pentru considerentele care urmeaza:
De la inceput, Curtea a subliniat doua aspecte, care sunt esentiale in solutionarea apelului:
Primul aspect consta in aceea ca anterior incheierii contractului de vanzare cumparare nr. (..)/16.01.1997, in temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantii nu au efectuat nici un demers prin care sa urmareasca redobandirea imobilului. Fostul proprietar (sau mostenitorii lui) nu a formulat cerere de restituire in temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995 si nu a introdus actiune in justitie anterior incheierii contractului de vanzare cumparare a carui nulitate a solicitat-o. Actiunea solutionata prin sentinta civila nr. 6014/12.12.2003 a fost introdusa in anul 2002, adica ulterior instrainarii apartamentului de catre stat.
Al doilea aspect consta in aceea ca actiunea de fata a fost introdusa dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar formuland si notificarea prevazuta de art. 22 din lege si obtinand dispozitia nr. (..)/16.05.2005, prin care i-a fost restituit in natura imobilul situat in Bucuresti, (..), mai putin apartamentele vandute in baza Legii nr. 112/1995, printre care si apartamentul care face obiectul cauzei de fata.
Potrivit Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobandi in natura imobilele instrainate de catre stat cu respectarea legii (art. 18 lit. c). Pentru a se inlatura de la aplicare dispozitiile legale mentionate este necesar ca fostul proprietar sa introduca actiunea in anulare a actului de instrainare.
Art. 45 alin. 2 din legea nr. 10/2001 stabileste ca actele juridice de instrainare, inclusiv cele facute in cadrul procesului de privatizare, avand ca obiect imobile preluate fara titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta, in afara de cazul in care actul a fost incheiat cu buna-credinta.
In speta statul a preluat imobilul fara titlu valabil. Acest lucru rezulta din dispozitiile art. 2 alin. 1 lit. a si a fost retinut ca atare de catre prima instanta.
Prin sentinta civila 6014/12.12.2003 pronuntata de Judecatoria sectorului 5, definitiva si irevocabila prin respingerea apelului si a recursului s-a constatat cu putere de lucru de lucru judecat faptul ca paratii-cumparatori M.A. si M.R. au fost de buna credinta atunci cand au incheiat contractul de vanzare-cumparare.
In consecinta, avand in vedere dispozitiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat ca apelantii-reclamanti nu mai au dreptul la restituirea in natura a bunului, fiind indreptatiti doar la masuri reparatorii prin echivalent. Or, daca potrivit legii speciale apelantii-reclamanti nu au dreptul la restituirea in natura, atunci nu li se poate recunoaste acest drept nici potrivit normelor generale.
Legea speciala se refera atat la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cat si la cele preluate de stat fara titlu valabil, precum si la relatia persoanelor indreptatite la masuri reparatorii si subdobanditori, carora le permite sa pastreze imobilele in anumite conditii expres prevazute (art. 18 lit. c).
Avand in vedere dispozitiile art. 18 lit. c si art. 45 din Legea nr.10/2001 si tinand seama de caracterul special al acestei legi, trebuie observat ca criteriul de analiza al actiunii in revendicare nu il reprezinta compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevazute de art. 480 Cod civil ci atitudinea subiectiva a subdobanditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin vointa legiuitorului, in considerarea caruia, titlul paratilor este preferabil.
Fata de cele aratate Curtea a retinut ca dispozitiile art. 45 din legea nr. 10/2001 au ca efect consolidarea titlului cumparatorului de buna credinta pe Legea nr. 112/1995 respectiv salvgardarea contractului de vanzare-cumparare incheiat cu statul daca persoanele indreptatite au formulat actiune in anulare si aceasta a fost respinsa ori daca nu au formulat o astfel de actiune. In aceasta ordine de idei, Curtea a retinut ca titlul cumparatorilor de buna credinta este preferabil inclusiv in cadrul revendicarii caci dreptul de proprietate al paratilor a fost consolidat, prin respingerea actiunii in constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare incheiat in baza Legii nr. 112/1995, iar acestia au avut de la acea data un bun in sensul articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie.
Curtea a considerat ca orice alta solutie ar aduce atingere dreptului acestora la respectarea bunului, a echilibrului just care trebuie mentinut intre protectia proprietatii si cerintele interesului general si nu in ultimul rand securitatii raporturilor juridice. In ceea ce-i priveste pe apelantii-reclamanti, acestia au la indemana posibilitatile de despagubire puse la indemana de legea speciala, care aplicata conform principiului specialia generalibus derogant, inlatura aplicarea metodei comune de comparare a titlurilor.
Referitor la compatibilitatea dintre dispozitiile Legii nr. 10/2001 si dispozitiile Conventiei Europene pentru drepturile omului Curtea a retinut urmatoarele:
Conventia nu impune statelor contractante nici o obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte ca ele sa fi ratificat conventia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrangand libertatea statelor contractante de a alege conditiile in care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte ca ele sa ratifice Conventia.
In virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul roman a reglementat situatia juridica a imobilelor preluate abuziv in perioada statului comunist optand in principal pentru restituirea in natura a imobilelor catre fostii proprietari si in subsidiar, in masura in care acestea au fost instrainate in baza Legii nr. 112/1995 catre terte persoane dobanditori de buna credinta, pentru acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, acestea din urma urmand a fi stabilite la valoarea de piata a imobilului.
Fata de cele aratate Curtea a constatat ca legislatia interna respecta exigentele Conventiei Europene pentru Drepturile Omului astfel ca nu exista motive pentru a inlatura de la aplicare legea nr. 10/2001.
Garantiile conferite de Conventie protejeaza atat pe reclamanti cat si pe parati. Acestia din urma au dobandit de la stat un bun in baza unei legi in vigoare si in prezent.
Raporturile juridice nascute ca urmare a notificarii cu privire la acordarea de masuri reparatorii prin echivalent (cand restituirea in natura nu este posibila) se stabilesc intre persoana indreptatita si stat, situatia tertului dobanditor nefiind influentata de modalitatea si termenele in care in concret se acorda respectivele masuri reparatorii.
Este adevarat ca de la data formularii notificarii si pana in prezent statul trebuia sa fi acordat despagubirile prin echivalent, Curtea Europeana pentru Drepturile Omului stabilind constant ca neplata despagubirilor intr-un termen rezonabil reprezinta o incalcare a dispozitiilor art. 1 din protocolul 1, dar instanta nu este indreptatita a verifica daca solutia implementata de catre stat in cazul acordarii de masuri reparatorii prin echivalent este eficienta si asigura realizarea concreta a drepturilor de catre persoanele indreptatite. Oricum, nu se poate sustine ca intimatilor-parati le revine sarcina de a garanta plata despagubirilor de catre stat.
A considera ca fostul proprietar poate revendica cu succes imobilul oricand, in pofida legislatiei speciale care reglementeaza situatia juridica a acestuia, echivaleaza cu mentinerea permanenta a insecuritatii circuitului juridic civil. Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a stabilit in mod constant ca unul dintre elementele fundamentale a superioritatii dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, acest principiu opunandu-se repararii unei nedreptati istorice printr-o alta nedreptate.