Obligatia consignatarului de restituire a bunului in cazul in care vanzarea acestora nu are loc Decizie nr. 258/COM din data de 08.10.2009
pronunțată de Tribunalul Iasi

In mod corect prima instanta a respins exceptia prescriptiei extinctive, a admis actiunea formulata de reclamantul X, in contradictoriu cu parata S.C. Y Iasi care a fost obligata sa restituie reclamantului in natura bunurile mobile indicate in inscrisurile la filele 6-21 dosar pe care le are in detentie la data pronuntarii prezentei hotarari, pretul obtinut prin vanzare sau valoarea acestora potrivit mentiunilor din respectivele inscrisuri, cu precizarea ca la stabilirea sumei totale ce urmeaza a fi restituita cu titlul de pret sau valoare bunuri se va tine seama de suma de 700 RON care a fost incasata de reclamant. De asemenea a fost obligata parata sa plateasca reclamantului dobanda de referinta a Bancii Nationale a Romaniei la pretul obtinut prin vanzare sau la valoarea fiecarui bun mobil dintre cele indicate anterior, de la data pronuntarii prezentei hotarari pana la data restituirii in natura, a pretului sau a valorii aferente, cu cheltuieli de judecata.
Tribunalul apreciaza de asemenea ca exceptia prescriptiei extinctive este nefondata intrucat termenul de prescriptie a fost intrerupt succesiv prin recunoasterea de catre parata a detentiei bunurilor si obligatiei de vanzare, inclusiv prin plata unor sume de bani, 700 RON care a fost incasata de reclamant.
Pe fondul cauzei, Tribunalul retine ca partile au incheiat un contract de consignatie in temeiul parata consignatar s-a angajat sa vanda respectivele bunuri pe socoteala reclamantului consignant, avand totodata obligatia de a le conserva in buna stare si de a remite pretul obtinut conform art1,4,5,18,19 din legea 178/1934. In conditiile in care contractul nu cuprinde termenul vanzarii, al instiintarii despre vanzare si al remiterii pretului, parata era obligata sa instiinteze despre vanzare si sa remita toate sumele de bani cel mai tarziu la finele saptamanii. Partile au evaluat fiecare dintre bunurile mobile cu prilejul remiterii lor catre parata.
Din declaratia martorului A, care se coroboreaza cu refuzul nejustificat al acesteia de a raspunde la interogatoriu potrivit art.225 C.proc. civ, instanta retine ca recurenta in mod culpabil nu si-a indeplinit obligatia de a da socoteala reclamantului in sensul de a informa in mod constant, complet si exact despre situatia fiecarui bun dintre cele incredintate si eventualele vanzari. Prima instanta nu a retinut gresit ca s-au incalcat dispozitiile art.17 din Legea 178/1934 potrivit caruia consignatarul este obligat a contabiliza toate operatiunile referitoare la bunurile incredintate lui in consignatie, ci a constatat pe baza actelor prezentate ca nu exista date privitoare la bunurile respective cu exceptia actelor de vanzare a catorva bunuri pentru care a fost remis pretul. In ceea ce priveste procesul verbal de casare incheiat la data de 30.05.2007, in mod corect nu a putut fi luat in considerare intrucat prin incheierea contractului de consignatie bunurile, daca nu sunt vandute raman in patrimoniul reclamantului si trebuiesc returnate acestuia, parata neavand dreptul de a dispune cum doreste de aceste bunuri, si implicit nici posibilitatea de a casa bunuri care nu sunt in proprietatea sa. Instanta de fond retine corect ca recurenta din prezenta cauza l-a privat pe intimatul-reclamant de posibilitatea de a constata personal situatia bunurilor aflate in consignatie cu prilejul deplasarilor repetate la sediul paratei, desi reclamantul avea dreptul de a controla si verifica oricand marfurile, acest lucru constatandu-se doar pe seama spuselor reclamantului si a martorului, incalcandu-se astfel disp.art.8 din Legea 178/1934. Faptul ca teza a II-a a aceluiasi articol prevede in mod expres faptul ca pentru exercitarea acestui drept, de a controla si verifica oricand marfurile, consignantul va obtine, oricand, la cerere, ordonanta presedintiala, potrivit art.4 din prezenta lege este o facultate conferita de lege si nu impune cu necesitate ca consignantul sa recurga la aceasta cale, acesta avand si alte mijloace pentru apararea drepturilor sale de care a inteles sa uzeze prin promovarea prezentei actiuni. Prin introducerea acestei actiuni, reclamantul a incercat fie obtinerea unei sume de bani fie recuperarea bunurilor date in consignatie, necunoscand datorita atitudinii culpabile a recurentei situatia fiecarui bun in parte. Faptul ca prin trecerea acestei perioade, valoarea bunurilor mobile este mult scazuta, si ca asemenea autoturisme nu se mai gasesc pe piata, cererea unor astfel de piese lipsind cu desavarsire nu are nici un fel de relevanta, atata timp cat recurenta cu rea credinta a incercat sa priveze intimatul atat de bunurile sale, cat si de eventual pretul pe care l-ar fi putut obtine prin vanzarea acestora. Prin faptul ca recurenta a dispus cu ignorarea contractului incheiat si a dispozitiilor legale in vigoare mentionate mai sus, si fara ca macar sa-l incunostinteze pe reclamant casarea bunurilor acestuia, aspect ce faptic nu a fost dovedit, ci doar scriptic, aceasta a inteles practic sa-l priveze de bunurile sale fara nici un fel de despagubire. Daca recurenta ar fi de buna credinta, aceasta, in ipoteza in care aceste bunuri nu au fost vandute, le-ar remite in natura acestuia. De altfel prima instanta a retinut corect ca reclamantul nu poate obtine restituirea in echivalent a unui bun in masura in care exista in natura in detentia paratei, iar pe de alta parte, in absenta unui bun poate solicita doar contravaloare acestuia si nu o suma cu titlul de pret, cat timp nu a rezultat o vanzare.