Conflict de munca avand ca obiect contestatie impotriva unei decizii de sanctionare disciplinara. Nerespectarea de catre angajator a obligatiei de a prezenta descrierea faptei ce constituie abatere disciplinara si precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost incalcate de salariat. Incidenta sanctiunii nulitatii absolute.
- Codul Muncii, art. 268 alin. 2 lit. a si b. Pentru a respecta nu numai formal dispozitiile art.268 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003 este necesar ca descrierea faptei sa nu se limiteze doar la imprejurarea ce constituie in opinia angajatorului abaterea disciplinara, ci aceasta descriere sa fie astfel realizata incat sa plaseze actiunea/inactiunea salariatului sanctionat in contextul mai larg a activitatii acestuia in raport, spre exemplu, de atributiile inscrise in fisa postului si de procedurile si protocoalele interne ale angajatorului pe care salariatii trebuie sa le cunoasca, sa le respecte si sa le aplice in activitatea profesionala desfasurata.
In acest context, retinand ca recurenta-parata a facut referire la ordinele si dispozitiile conducatorilor ierarhici, era necesar, pentru a circumstantia abaterile, sa fie precizate in concret care au fost aceste ordine, cine le-a emis, la ce data si in ce forma.
De asemenea, fiind invocate incalcari ale regulamentului intern, tot in acelasi scop al circumstantierii incalcarilor, era obligatoriu sa fie specificate expres articolele sau paragrafele din regulamentul intern pentru a le putea verifica incidenta raportat la continutul faptic al abaterilor retinute. CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALE, DECIZIA NR.707 R DIN 9 FEBRUARIE 2010 Prin recursurile inregistrate pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civila si pentru cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale la data de 28.08.2009, recurentii SC V.R. SA si M.M.I. au criticat sentinta civila nr. 3599/29.04.2009 pronuntate de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VII a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, in dosarul nr.48192/3/LM/2008.
In dezvoltarea criticilor formulate, recurenta SC V.R. SA a sustinut, in esenta, faptul ca decizia de concediere cuprinde toate elementele de forma prevazute sub sanctiunea nulitatii, fiind descrise faptele retinute in sarcina salariatului, precizate prevederile legale in baza carora a fost sanctionat, respectiv prevederile contractului individual de munca si ordinele conducatorilor ierarhici si motivata imprejurarea respingerii apararilor salariatului sanctionat.
In drept, recurenta SC V.R. SA si-a intemeiat recursul pe dispozitiile art.304 pct.9 si art.3041 Cod pr.civila.
La randul sau, recurentul M.M.I. a criticat sentinta mai sus amintita prin prisma neacordarii daunelor morale si a nepublicarii unui anunt pe pagina de internet si prin afisare la toate sediile Vodafone in care angajatorul sa isi ceara scuze pentru modul in care fost tratat pe perioada cercetarii prealabile.
Recurentul M.M.I. a sustinut ca instanta de fond nu a avut in vederea realitatea situatiei faptice in care s-a aflat si afectarea atat a sanatatii, cat si a prestigiului profesional ca urmare a atitudinii angajatorului. Recurentul a mai aratat ca instanta de fond nu a incuviintat proba testimoniala pentru dovedirea acestor aspecte, desi aceasta proba a fost solicitata in acest scop, iar nu numai pentru prezentarea imprejurarilor retinute incorect de catre Tribunalul Bucuresti.
In drept, recurentul si-a intemeiat recursul pe dispozitiile a rt.3041 Cod pr.civila.
Analizand cele doua recursuri prin prisma criticilor formulate, Curtea retine urmatoarele:
La data de 27.11.2008 recurenta-parata a emis decizia nr.7800 decizie prin care a dispus sanctionarea disciplinara a recurentului-reclamant prin retrogradarea acestuia pe o perioada de 60 de zile pe functia de inspector instalare site-uri.
Cercetand continutul deciziei contestate, prin raportare la dispozitiile art.268 din Legea nr.53/2003, Curtea constata ca recurentul-reclamant a fost sanctionat ca urmare a retinerii unui numar de 9 abateri disciplinare constand in neindeplinirea sau indeplinirea defectuoasa, cu intarziere, a unor atributii de serviciu.
Simpla lecturare a acestor presupuse abateri conduce la concluzia complexitatii activitatii pe care o desfasura in cadrul paratei-recurente reclamantul-recurent. In acest context este intr-adevar surprinzator cum aceasta complexitate a fost comprimata in doua pagini ale deciziei de sanctionare care contine, in integralitatea sa, doar 3 pagini. De altfel, din modalitatea de redactare a deciziei rezulta ca angajatorul s-a limitat numai la a enumera presupusele abateri disciplinare constand intr-o serie de actiuni intarziate, eronat executate sau chiar neexecutate, fara a detalia in ce consta in concret activitatea pe care ar fi trebuit sa o desfasoare recurentul-reclamant in functia ocupata. Aceasta detaliere era cu atat mai necesara cu cat activitatea pe care o desfasura recurentul-reclamant implica o multitudine de parametri tehnici care, in absenta unor precizari suplimentare, raman imposibil de verificat pentru a stabili temeinicia, respectiv netemeinicia masurii sanctionarii constand in retrogradarea in functie.
Pentru a respecta nu numai formal dispozitiile art.268 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003 este necesar ca descrierea faptei sa nu se limiteze doar la imprejurarea ce constituie in opinia angajatorului abaterea disciplinara, ci aceasta descriere sa fie astfel realizata incat sa plaseze actiunea/inactiunea salariatului sanctionat in contextul mai larg a activitatii acestuia in raport, spre exemplu, de atributiile inscrise in fisa postului si de procedurile si protocoalele interne ale angajatorului pe care salariatii trebuie sa le cunoasca, sa le respecte si sa le aplice in activitatea profesionala desfasurata.
In acest context, retinand ca recurenta-parata a facut referire la ordinele si dispozitiile conducatorilor ierarhici, era necesar, pentru a circumstantia abaterile, sa fie precizate in concret care au fost aceste ordine, cine le-a emis, la ce data si in ce forma.
De asemenea, fiind invocate incalcari ale regulamentului intern, tot in acelasi scop al circumstantierii incalcarilor, era obligatoriu sa fie specificate expres articolele sau paragrafele din regulamentul intern pentru a le putea verifica incidenta raportat la continutul faptic al abaterilor retinute.
Pentru a exemplifica argumentele mai sus expuse, Curtea alege spre comentare, din cele 9 abateri enumerate in decizia de concediere, abaterea constand in "erori in raportarea costurilor operationale cu constructorii folositi in interventiile la site-uri, conducand la erori in justificarea bugetului".
Desi aceasta abatere este redactata in limba romana, din pricina generalitatii si conciziunii cu care este expusa, ramane de neinteles pentru orice persoana care nu este familiarizata cu particularitatile acestor operatiuni. In plus, aceasta maniera de redare a abaterii disciplinare nu permite salariatului o aparare concreta pentru ca, in mod logic si rational, este aproape imposibil sa se apere cand i se retine in sarcina o serie de erori, fara a se preciza in concret in ce consta fiecare dintre respectivele erori.
Ramane exclusiv problema angajatorului daca a lasat sa curga prea mult timp, iar erorile au devenit atat de multe, incat identificarea fiecareia dintre ele a devenit o problema a carei minutiozitate de rezolvare implica un efort substantial. Angajatorul era obligat sa depuna un asemenea efort pentru ca vina in ceea ce priveste neglijarea verificarii modului de indeplinire a atributiilor de serviciu de catre salariatul cercetat, ii apartine.
Aceasta observatie este pertinenta si in cauza, raportat la numarul mare de abateri disciplinare retinute in sarcina recurentului-reclamant. Este evident ca eventualele neregularitati in activitatea acestuia din urma nu reprezinta abateri savarsite intr-o perioada scurta de timp, spre exemplu, intr-o saptamana, ci sunt rezultatul unei conduite necorespunzatoare ce a acoperit o perioada substantiala de timp. In acest context, este de neinteles cum o perioada destul de lunga de timp este descrisa de angajator in raport de abaterile retinute in doar 29 de randuri tehnoredactate pentru nu mai putin de noua abateri enumerate.
Tocmai aceasta modalitate in care angajatorul a inteles sa descrie faptele retinute in sarcina recurentului-reclamant demonstreaza ca in realitate nu e vorba despre o descriere concreta in conformitate cu dispozitiile art. 268 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003, ci doar despre o enumerare, o inventariere a abaterilor. Dispozitiile legale mai sus amintite nu intamplator fac vorbire despre descrierea faptei, iar nu despre enumerarea, respectiv redarea faptei, pentru ca intentia legiuitorului a fost aceea de a crea premisele pentru salariatul cercetat, ca si pentru instanta de judecata in eventualitatea contestarii masurii disciplinare dispuse, de a se putea apara cunoscand precis ce acuzatii sunt aduse, respectiv de a putea aprecia, in raport de probele administrate, asupra temeiniciei masurii sanctionarii.
Daca s-ar interpreta dispozitiile art.268 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003 ca fiind respectate doar prin redarea abaterii disciplinare, fara o detaliere a circumstantelor in care aceasta a fost savarsita, dreptul salariatului cercetat de a se apara ar deveni simbolic, iar controlul legalitatii si temeiniciei recunoscut in atributiile instantei de judecata, doar o formalitate pentru care exista o procedura si texte de lege, dar nu subzista un continut concret al controlului.
Nu se poate realiza un control atat timp cat instanta nu cunoaste ce anume semnifica abaterea, iar toate aceste mentiuni lamuritoare trebuie sa se regaseasca in cuprinsul deciziei de sanctionare pentru ca asa prevede, cel putin deocamdata, legea, respectiv dispozitiile art.268 alin.2 lit.a din Codul muncii. Pe cale de consecinta, in fata instantei angajatorul nu poate prezenta aspectele lamuritoare prin referirea la alte documente sau prin administrarea altor mijloace probatorii. De aceea, actul de sanctionare trebuie redactat cu maxima atentie si diligenta si nu trebuie sa se remarce prin conciziune, ci dimpotriva printr-o grija deosebita in descrierea cat mai acoperitoare a abaterii si a plasarii acesteia in contextul concret al atributiilor pretins a fi fost neindeplinite corespunzator.
Fireste ca aceasta obligatie a angajatorului implica un efort din partea acestuia, transformand actul de sanctionare, prin prisma modalitatii de redactare, intr-un test de verificare a aptitudinilor in ceea ce priveste redarea scriptica a situatiei de fapt conturate in urma cercetarii prealabile.
Acest test, in speta de fata, asa cum si instanta de fond a retinut, nu a fost trecut cu succes de recurenta-parata care a redactat o decizie de sanctionare eliptica, enumerativa, modalitate care nu corespunde dispozitiilor art.268 alin.2 lit.a din Codul muncii.
In ceea ce priveste critica referitoare la prevederile art.268 alin.2 lit.b din Legea nr.53/2003, Curtea apreciaza ca solutia instantei de fond este corecta pentru ca, similar obligatiei de descriere concreta a faptelor, angajatorul trebuie sa inscrie temeiul concret din regulament sau sa enumere ordinele sefilor ierarhici pretins a fi fost nerespectate. Precizarile generice nu sunt suficiente pentru ca nu permit verificarea in concret daca abaterile descrise corespund sau nu, pe de o parte fisei postului, iar pe de alta parte prevederilor sau normelor inscrise in regulamentul intern.
Modalitatea generica in care recurenta-parata a facut referiri la incalcari ale contractului individual de munca, ale regulamentului intern, ale ordinelor si dispozitiilor conducatorilor ierarhici, fara a indica in concret niciun articol sau vreun ordin, respectiv dispozitie a unui sef ierarhic, echivaleaza cu lipsa din decizia de sanctionare a mentiunii prevazuta sub sanctiunea nulitatii de dispozitiile art.268 alin.2 lit.b din Legea nr.53/2003. Ultima critica a recurentei SC Vodafone SA este reprezentata de neobservarea de catre instanta de fond a faptului ca decizia contestata respecta dispozitiile art.268 alin.2 lit.a si b din Legea nr.53/2003, fiind precizate motivele pentru care apararile formulate de salariatul cercetat au fost inlaturate.
In realitate, aceasta precizare este similara, ca maniera de redare, precizarilor facute in temeiul art.268 alin.2 lit.a si b din Legea nr.53/2003, respectiv se remarca prin conciziunea si lipsa oricaror referiri concrete care sa ateste neveridicitatea sustinerilor salariatului cercetat. Formuland in alti termeni, pentru a fi respectate dispozitiile art.268 alin.2 lit.c din Legea nr.53/2003, nu este suficient ca angajatorul sa sustina, in esenta, ca salariatul cercetat nu are dreptate in privinta apararilor, ci trebuie sa arate de ce acesta din urma nu are dreptate, prin referiri concrete la documente care infirma sustinerile celui cercetat.
Toate aspectele mai sus expuse conduc spre o concluzie de care, pe viitor,este util ca recurenta-parata sa tina seama si anume: actul de sanctionare nu este un formular, nu reprezinta suportul material al unor simple enumerari, nu reprezinta o simpla formalitate prin care se finalizeaza si se da eficienta juridica cercetarii prealabile, ci constituie actul fundamental in functie de care instanta de judecata, in eventualitatea unei contestatii, verifica atat legalitatea, cat si temeinicia masurii dispuse.
Din aceasta cauza, un astfel de inscris nu trebuie redactat in graba, superficial si doar pentru a finaliza din punct de vedere formal o procedura de cercetare disciplinara. Dimpotriva, decizia de sanctionare trebuie sa fie suficienta prin ea insasi pentru a permite un control efectiv al celor doua aspecte, respectiv legalitatea si temeinicia masurii dispuse, fara ca acest lucru sa insemne ca partile sunt ingradite in a administra si alte mijloace probatorii, insa toate aceste probe vor fi apreciate, din punct de vedere al concludentei, prin raportare la dispozitiile legale care instituie un continut obligatoriu al actului de sanctionare.
Fata de considerentele mai sus expuse, Curtea apreciaza ca solutia instantei de fond, criticata de recurenta-parata, este corecta si legala, nefiind incident modul de recurs intemeiat pe dispozitiile art.3041 Cod pr.civila.
Asupra recursului formulat de recurentul-reclamant, Curtea retine urmatoarele:
Din dezvoltarea criticilor in cererea de recurs nu rezulta ca recurentul-reclamant ar fi criticat si respingerea de catre instanta de fond a pretentiilor sale materiale, ci doar ca a enumerat ce pretentii i-au fost respinse ca neintemeiate.
Din acest motiv, Curtea, la termenul de judecata din 15.12.2009, in virtutea rolului activ consacrat inca prin dispozitiile art.129 alin.5 Cod pr.civila, a cerut lamuriri recurentului-reclamant. In baza acestor lamuriri Curtea concluzioneaza ca recurentul-reclamant a inteles sa critice in recursul formulat si neacordarea de catre Tribunalul Bucuresti a sumei de 13.298 Ron cu titlu de despagubiri materiale.
Referitor la aceasta critica, in raport de statele de plata depuse la dosarul instantei de fond si de faptul ca in perioada in care decizia de sanctionare ar fi trebuit sa isi produca efectele juridice recurentul-reclamant s-a aflat in concediu medical, rezulta ca acesta a primit o indemnizatie corespunzatoare functiei de manager, iar nu raportata la functia pe care a fost retrogradat.
In privinta criticilor referitoare la neacordarea daunelor morale si a nepublicarii unui anunt continand scuzele publice ale angajatorului, Curtea retine ca sustinerile recurentului-reclamant acopera doua aspecte distincte: pe de o parte exista o critica referitoare la maniera de incuviintare si de administrare a probatoriului, iar pe de alta parte subzista critici privitoare la fondul analizei instantei de fond referitoare la netemeinicia pretentiilor.
In acest sens, Curtea retine ca recurentul-reclamant sustine ca instanta de fond a consemnat in mod gresit in incheierea de sedinta de la termenul la care partile au pus concluzii pe fondul cauzei (termenul de judecata din 24.04.2009) imprejurarea conform careia aparatorul reclamantului-recurent ar fi solicitat incuviintarea probei testimoniale doar pentru dovedirea apararilor impotriva netemeiniciei deciziei de sanctionare, in realitate aceasta parte solicitand proba testimoniala si pentru circumstantierea si dovedirea pretentiilor reprezentand daunele morale.
Verificand continutul incheierii de la termenul de judecata din 24.04.2009, Curtea constata ca recurentul-reclamant a solicitat incuviintarea probei cu martori pentru a dovedi nefunctionarea sistemului de management a echipei de teren, iar nu pentru dovedirea prejudiciului moral in sustinerea pretentiilor avand ca obiect daune morale.
Fireste, in motivele de recurs, recurentul-reclamant sustine contrariul, dar aceste sustineri trebuia probate sau argumentate prin utilizarea unor proceduri prevazute in Codul de procedura civla. In acest sens, Curtea subliniaza ca incheierea de sedinta semnata de membrii completului de judecata, are valoarea probatorie a unui inscris autentic, impotriva mentiunilor pe care aceasta le cuprinde existand posibilitatea pentru recurentul-reclamant de a se inscrie in fals in conformitate cu procedura prevazuta de art.181-183 Cod pr.civila impotriva inscrisului defaimat ca fiind fals, respectiv a incheierii de sedinta din 24.04.2009.
Invocarea acestor proceduri se putea face si in fata instantei de recurs, in contextul controlului extins intemeiat pe dispozitiile art.3041 Cod pr.civila, dar o asemenea chestiune nu a fost adusa la cunostinta instantei de recurs nici scriptic, nici oral prin intermediul sustinerilor aparatorului recurentului-reclamant. Curtea retine ca acesta din urma a beneficiat de asistenta juridica din partea unui avocat ales care a avut deplina libertate, in limite procedurale stabilite de dispozitiile Codului de procedura civila, de a stabili conduita procesuala cea mai potrivita in dovedirea criticilor formulate, Curtea neavand obligatia de a indica partii mijloacele legale prin care se puteau contesta mentiunile dintr-o incheiere de sedinta, cata vreme aceste mijloace erau prevazute de lege, respectiv art.181-184 Cod pr.civila, prin urmare erau sau trebuia sa fie cunoscute de aparator care a ales sa nu le invoce, adoptand o alta strategie procesuala.
Rolul activ al instantei nu trebuie in niciun moment confundat cu obligatia partilor, inscrisa in art.129 alin.1 Cod pr.civila, de a-si proba sustinerile si apararile. Asadar, era obligatia recurentului-reclamant sa-si probeze sustinerile referitoare la inscrierea intentionat eronata a cererii sale de probatoriu referitoare la proba cu martori, iar modalitatea eficienta in care acest lucru se putea realiza era invocarea procedurii prevazuta de art.181-184 Cod pr.civila, cu atat mai mult cu cat in cauza a existat un aparator ales prezumat a cunoaste dispozitiile legale. Pornind de la aceasta prezumtie, Curtea nu poate decat sa constate ca recurentul-reclamant, prin aparatorul sau, a apreciat ca nu ii este utila invocarea dispozitiilor art.181-184 Cod pr.civila. apreciere pe care si-a intemeiat strategia procesuala in privinta careia principiul disponibilitatii ii confera o libertate deplina, ceea ce nu inseamna ca aceasta libertate se va concretiza in cea mai buna aparare sau, dupa caz, cea mai potrivita solutie de sustinere a pretentiilor formulate. Acest din urma aspect insa nu tine de rolul instantei de judecata, ci de modalitatea in care aparatorul ales a inteles sa realizeze apararea in raport de situatia concreta a spetei.
De altminteri, in cauza, reclamantul-recurent se putea pune la adapost de astfel de erori daca redactorul cererii de chemare in judecata ar fi intocmit aceasta cerere cu respectarea deplina a dispozitiilor art.112 pct.5 Cod pr.civila, respectiv daca recurentul-reclamant ar fi indicat expres in cererea de chemare in judecata faptul ca solicita administrarea probei testimoniale, indicand numele si locuinta martorilor, pentru dovedirea prejudiciului moral suferit.
Desi actiunea are sapte pagini tehnoredactate, mentiunea referitoare la probe acopera doar un rand, fiind, similar continutului deciziei de concediere, extrem de concisa si incompleta prin raportare la prevederile art.112 pct.5 Cod pr.civila potrivit carora cererea de chemare in judecata va cuprinde aratarea dovezilor pe care se sprijina fiecare capat de cerere. Cum pretentia constand in acordarea daunelor morale a constituit un capat de cerere distinct in cadrul petitului actiunii, era necesar ca reclamantul-recurent sa faca trimitere expresa la solicitarea probei testimoniale in dovedirea capatului de cerere avand ca obiect daune morale.
In lipsa unor mentiuni exprese in cererea de chemare in judecata, Curtea nu are alte elemente de apreciere sub acest aspect procedural, decat prin coroborarea cererii cu sustinerile orale ale paratorului recurentului-reclamant de la termenul de incuviintare a probelor (sedinta de judecata din 24.04.2009), astfel cum acestea au fost consemnate in inscrisul autentic reprezentat de incheierea de sedinta.
Aceasta coroborare conduce catre o singura concluzie si anume aceea conform careia reclamantul-recurent a tins sa probeze existenta prejudiciului moral prin inscrisuri si interogatoriul partii adverse, cata vreme proba testimoniala a fost solicitata pentru lamurirea altor aspecte litigioase.
Interogatoriul paratei-recurente a fost respins de catre instanta de fond pentru ca, in absenta solicitarii probei testimoniale, acest mijloc probatoriu nu putea proba, prin el insusi, afectarea de ordin moral pretins a fi fost suferita de reclamantu-recurent, ci doar putea contura, cel mult, o anumita conduita a angajatorului. O astfel de conduita putea crea premisele pentru conturarea faptei ilicite a angajatorului, dar nu putea dovedi ca respectiva fapta ar fi produs consecinte nefaste in stabilitatea psihica si in starea de sanatate a salariatului sanctionat.
In alti termeni, in eventualitatea incuviintarii probei cu interogatoriu pentru dovedirea capatului de cerere avand ca obiect daune morale, o astfel de proba s-ar fi putut dovedi, in mod teoretic, utila, dar nu siu concludenta din motivele mai sus aratate, astfel incat decizia instantei de fond de a o respinge, in raport de circumstantele concrete ale spetei si a cererilor de probatoriu din partea partilor, a fost o decizie corecta.
In acest context, rezulta ca singura proba ce putea fi analizata de Tribunal pentru a ajunge la concluzia temeiniciei pretentiei avand ca obiect daune morale era reprezentata de proba cu inscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Curtea subliniaza ca, din punct de vedere procedural, in conformitate cu dispozitiile art.112 alin.2 Cod pr.civila, reclamantul-recurent avea obligatia, fiindca a cerut chiar prin cererea de chemare in judecata incuviintarea probei cu inscrisuri, de a alatura cererii de chemare in judecata respectivele inscrisuri in copie certificata pentru conformitate cu originalul.
La termenul de judecata din 24.04.2009, din mentiunile incheierii rezulta ca reclamantul-recurent a solicitat proba cu inscrisuri, facand vorbire si despre inscrisuri noi, fara insa a preciza daca cu privire la aceste inscrisuri noi ar putea fi incidente dispozitiile art.138 alin.1 pct.2 si 3 Cod pr.civila. Potrivit acestor prevederi, dovezile care nu au fost cerute in conditiile art.112 Cod pr.civila (adica prin anexare, in copie, in suficiente exemplare cererii de chemare in judecata) si art.132 Cod pr.civila nu vor mai putea fi invocate in cursul instantei (adica al judecatii), cu exceptia cazurilor in care nevoia dovezii ar reiesi din dezbateri si partea nu o putea prevedea, respectiv atunci cand administrarea dovezii nu pricinuieste amanarea judecatii. Nu rezulta ca astfel de situatii ar fi fost incidente in cauza la termenul de judecata din 24.04.2009, prin urmare instanta de judecata nu ar fi avut niciun temei legal pentru a amana judecata in scopul depunerii inscrisurilor noi despre care a facut vorbire reclamantul-recurent prin aparator.
Fireste ca in cauza nu puteau fi incidente nici dispozitiile art.138 alin.1 pct.4 Cod pr.civila intrucat, asa cum rezulta din imputernicirea avocatiala si din mentiunile incheierii de sedinta de la termenul de judecata din 24.04.2009, reclamantul-recurent a fost reprezentat de aparatorul sau ales.
Raportat la inscrisurile aflate la dosarul cauzei, Curtea apreciaza ca acestea nu contureaza, dincolo de orice dubiu, existenta prejudiciului moral pretins a fi fost suferit de recurentul-reclamant. Acesta din urma a sustinut ca a fost tratat in mod umilitor si jignitor de recurenta-parata, dar nu a dovedit aceasta pretinsa conduita a angajatorului prin probele administrate.
Actele depuse la dosar nu conduc la concluzia umilirii salariatului cercetat, ci la concluzia existentei unei proceduri de cercetare disciplinara prealabila a carei legalitate a fost afectata de modalitatea in care a inteles recurenta-parata sa redacteze continutul deciziei de sanctionare.
Urmand un rationament logic aplicabil spetei litigioase deduse judecatii, Curtea observa ca reclamantul-recurent sustine afectarea starii sale de sanatate si a sentimentului de demnitate personala, ceea ce ar fi fost de natura sa creeze premisele unei atitudini categorice de obtinere a reparatiei pentru aceste suferinte, din partea reclamantului-recurent. Cu alte cuvinte, imprejurarile pretins a fi fost indurate de reclamantul-recurent, descrise in cererea de chemare in judecata, ar fi fost suficiente prin ele insele sa contribuie la indarjirea reclamantului de a obtine sanctionarea angajatorului. Prin urmare, conturarea acestei conduite a salariatului sanctionat ar fi fost creata de actionarea in instanta a angajatorului pentru a obtine dreptatea refuzata de acesta din urma si repararea prejudiciului moral.
Cu toate acestea, desi recurentul-reclamant a initiat un astfel de demers incepand cu data de 16.12.2008, in timpul judecatii s-a aratat dispus la o solutionare amiabila a litigiilor, solicitand angajatorului stabilirea unei intalniri pentru discutarea acestui subiect in perioada 9-13 februarie 2009, astfel cum rezulta din continutul e-mail-ului transcris de reclamantul-recurent numitei S.L. la data de 30.01.2009 (fila 166 dosar fond). In acest sens al solutionarii litigiului pe cale amiabila, acelasi reclamant-recurent a transcris paratei-intimate un proiect al unui contract de tranzactie, astfel cum rezulta din continutul e-mail-ului expediat de reclamantul-recurent, la data de 2.12.2008, in atentia numitelor A.P. si S.L. (filele 166-167 dosar fond).
Nu este nimic nepotrivit sau nelegal in faptul ca reclamantul-recurent a incercat sa ajunga la o intelegere amiabila cu angajatorul, insa o astfel de atitudine este de natura sa circumstantieze nivelul afectarii sale ca urmare a actiunilor intreprinse de parata-intimata. Aceasta circumstantiere permite Curtii sa observe ca in realitate promovarea actiunii pe rolul Tribunalului Bucuresti a avut ca scop, in afara obtinerii declararii nulitatii actului de sanctionare, concretizarea unui mijloc de a pune presiune (legal, de altminteri) asupra angajatorului pentru a se ajunge, in cele din urma, la o intelegere amiabila, ceea ce, de altfel, s-a si intamplat.
O astfel de conduita defineste persoana reclamantului-recurent ca fiind expresia unei personalitati pragmatice care urmareste sa obtina rezultatul cel mai favorabil demersurilor initiate, context in care sentimentele de umilinta si frustrare au fost date la o parte, sau in orice caz, trecute pe un plan secundar la momentul cand viitorul reclamant propunea deja partii adverse modalitati concrete de stingere a litigiilor. A veni in fata instantei si a sustine afectarea substantiala a sentimentelor de demnitate si a starii de sanatate, in conditiile in care subzista din partea reclamantului-recurent o atitudine activa, pragmatica, de negociere cu partea despre care sustine ca l-a tratat in mod umilitor, inseamna a exagera gradul de profunzime a suferintei fizice si psihice cauzate de litigiile cu parata-recurenta.
Un om umilit, afectat fizic prin imbolnavire ca urmare a unor actiuni din partea angajatorului, nu incearca sa negocieze cu cel care l-a umilit atat de profund, inainte de a initia demersurile de tragere la raspundere a angajatorului vinovat de adoptarea unei astfel de conduite. Dimpotriva, o persoana care actioneaza in scopul negocierii acestor aspecte litigioase, avand puterea sa propuna tranzactii si sa intretina o corespondenta activa cu reprezentantii angajatorului aflat in culpa pentru o pretinsa atitudine nelegala, denota, in opinia Curtii, in lipsa altor mijloace probatorii care sa demonstreze contrariul, o persoana rezistenta la stres, pragmatica si dispusa sa ajunga la un compromis (prin compromis intelegandu-se predispozitia de a ajunge la o intelegere) cu partea adversa.
Este evident ca in aceste conditii suferinta pretinsa de reclamantul-recurent nu a depasit nivelul unei indispozitii, chiar daca pentru combaterea acesteia reclamantul-recurent a obtinut concedii medicale succesive emise de propria-i sotie in calitate de medic de familie. Nu exista la dosar acte medicale prin care sa se contureze o agravare deosebita a starii de sanatate a recurentului-reclamant. Dimpotriva, in contextul spetei, acordarea concediilor medicale succesive a reprezentat o modalitate formal legala de a amana deznodamantul procedurii cercetarii disciplinare prealabile.
Avand in vedere ca parata-recurenta nu a contestat la organele de specialitate concediile medicale de care a beneficiat recurentul-reclamant, nu exista posibilitatea de a aduce in discutie o eventuala acordare nelegala a concediilor medicale, astfel cum a incercat sa sugereze recurenta-parata in concluziile orale formulate in fata instantei de recurs. Cu toate acestea, faptul acordarii unui concediu medical sau a mai multor concedii medicale nu probeaza prin el insusi ca problema de sanatate a salariatului este direct legata sau cauzata de tensiunile ori litigiile dintre respectivul salariat si angajatorul sau, de aceea depunerea copiilor de pe concediile medicale nu este, sub aspect probatoriu, suficienta pentru a dovedi existenta prejudiciului care ar putea conduce la acordarea daunelor morale.
In privinta capatului de cerere avand ca obiect publicarea unui anunt cuprinzand scuzele angajatorului, Curtea retine ca inscrisurile depuse la dosar nu probeaza atitudinea umilitoare imputata angajatorului, ci existenta unui litigiu intre cele doua parti.
In teorie si in practica, orice masura de declansare a procedurii cercetarii disciplinare prealabile, a unui salariat produce un ecou negativ in randul celorlalti salariati si, din aceasta perspectiva, sustinerile reclamantului-recurent referitoare la pierderea respectului profesional al subalternilor sai nu sunt lipsite de adevar si au o corespondenta cel mai probabil in realitatea faptica. Totusi, necontestand niciun moment calitatile profesionale ale reclamantului-recurent, Curtea apreciaza ca posibila afectare a reputatiei profesionale in cadrul angajatorului si in relatiile cu ceilalti salariati ai SC V SA este putin probabil sa mai produca efecte in cazul salariatului sanctionat, intrucat acesta si-a incheiat, prin buna invoiala, raporturile de munca cu parata-recurenta. Prin urmare, publicarea unui asemenea anunt, in conditiile in care recurentul-reclamant nu a probat pretinsa conduita umilitoare din partea angajatorului, este nefondata si in raport de faptul ca reputatia profesionala a recurentului-reclamant nu mai are o semnificatie aparte in relatiile acestuia cu subalternii ierarhici sau ceilalti salariati din cadrul paratei pentru ca raporturile de munca intre parti au incetat. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile daca recurentul-reclamant ar fi dovedit conduita umilitoare si ar fi continuat sa isi desfasoare activitatea in cadrul paratei, situatie in care se putea discuta despre utilitatea practica a unei asemenea forme de reabilitare care sa ajunga la cunostinta tuturor subalternilor si colaboratorilor din cadrul paratei.
Asa cum Curtea sublinia, nu se contesta pregatirea profesionala a reclamantului-recurent, dar, in egala masura, Curtea remarca faptul ca reputatia profesionala a acestuia nu are o anvergura publica deosebita, ca fiind cunoscuta si recunoscuta de o categorie larga a publicului, ci se circumscrie relatiilor interne cu alti salariati ai paratei cu care reclamantul-recurent nu mai colaboreaza din punct de vedere profesional.
Potrivit dispozitiilor art. 29 alin.6 din Legea nr.53/2003, in eventualitatea unei noi angajari a reclamantului-recurent, noul angajator poate cere informatii in legatura cu persoana care solicita angajarea de la fostii sai angajatori, dar numai cu privire la functiile indeplinite si la durata angajarii si numai cu incunostiintarea prealabila a celui care solicita angajarea. Prin urmare, eventualul ecou negativ al sanctionarii recurentului-reclamant, sanctiune inlaturata ca urmare a sentintei pronuntata de instanta de fond, nu va gasi nicio rezonanta in cazul in care reclamantul-recurent va incerca gasirea unui nou loc de munca.
Avand in vedere ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea considera ca nefondat si recursul formulat de catre reclamant, urmand, in temeiul art.312 alin.1 Cod pr.civila, sa-l respinga.