Concediere colectiva. Conformitatea dispozitiilor nationale cu cele ale Directivei nr. 98/59/CE a Consiliului. Stabilirea numarului efectiv de salariati concediati. Luarea in considerare doar a salariatilor concediati pentru motive care nu privesc persoana lor.
- Codul muncii - art. 55 lit. b) lit. c), art. 68
- Directiva nr. 98/59/CE a Consiliului din 21.07.1998 privind apropierea legislatiilor statelor membre referitor la concedierile colective - art. 1
Dispozitiile art. 68 din Codul muncii, astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 55/2006, reglementeaza institutia concedierii colective.
Aceste prevederi legale sunt in conformitate cu cele ale Directivei nr. 98/59/CE a Consiliului din 21.07.1998 privind apropierea legislatiilor statelor membre referitor la concedierile colective. Astfel, nu se poate lua in considerare efectul direct al normei comunitare. Pe de alta parte, nu s-ar putea discuta de producerea unui efect direct al normei comunitare, decat pe verticala, deoarece teoria efectului direct al directivei se bazeaza pe ideea de culpa a statului, facand astfel imposibila existenta efectului direct orizontal, context in care nu poate opera intr-un litigiu initiat de o persoana fizica impotriva unei persoane juridice de drept privat.
Conform art. 68 alin. (2) din Codul muncii, la stabilirea numarului efectiv de salariati concediati, se au in vedere si acei salariati carora le-au incetat contractele individuale de munca, din initiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana salariatului, cu conditia existentei a cel putin cinci concedieri.
Prin urmare, sunt vizati, pentru stabilirea existentei unei concedieri colective, doar salariatii concediati pentru motive care nu privesc persoana lor, neputand fi luati in calcul salariatii carora le-au incetat raporturile de munca din alte motive, cum ar fi acordul partilor. Folosirea de catre legiuitor a sintagmei "initiativa angajatorului" presupune exprimarea vointei unilaterale a angajatorului in cazurile si in conditiile limitativ prevazute de lege, conform art. 55 lit. c) din Codul Muncii. Incetarea contractului individual de munca prin acordul partilor, potrivit dispozitiilor art. 55 lit. b) din Codul muncii, impune exprimarea vointei ambelor parti contractante, deci si a salariatului, fiind un caz distinct de incetare a contractului individual de munca si diferit de cel reglementat prin art. 55 lit. c) din Codul Muncii.
Instituirea unei proceduri formaliste pentru concedierea colectiva are ca scop asigurarea unei protectii sporite salariatilor concediati, respectiv evitarea concedierii unui numar mare de salariati, astfel incat dispozitiile legale care reglementeaza concedierea colectiva sunt norme speciale si trebuie interpretate stricto sensu.
Decizia civila nr. nr. 514 din 15 februarie 2012,
Sectia litigii de munca si asigurari sociale
Prin sentinta civila nr. 4292/22.09.2011, pronuntata in dosarul nr. 1959/30/2009, Tribunalul Timis a admis in parte actiunea formulata de reclamanta H.R.C. in contradictoriu cu parata SC "S." SRL, reprezentata prin administrator judiciar si a obligat parata sa acorde reclamantei o compensatie de un salariu lunar, respingand in rest actiunea, fara a acorda cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a retinut ca reclamanta a fost angajata societatii parate, iar prin Decizia nr. 402/02.03.2009, contractul individual de munca al reclamantei nr. 5033977/04.06.2008 a incetat pentru motive care nu tin de persoana salariatului, in temeiul art. 65 din Codul muncii.
Art. 77 din contractul colectiv de munca la nivelul ramurii comert pe anii 2007-2008 prevede ca, la incetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensatie de cel putin doua salarii lunare, in afara drepturilor cuvenite la zi.
Parata a recunoscut ca nu a achitat reclamantului un salariu din aceasta compensatie, insa, in aparare, a aratat ca societatea a acordat un salariu compensator in conditiile contractului colectiv de munca incheiat la nivelul societatii, iar pretentiile reclamantei nu sunt justificate, deoarece societatea nu a participat, nu a fost invitata sa participe si, ca atare, nu a semnat contractul la nivel national pentru ramura comert. Aceste aparari nu au fost retinute, intrucat contractul colectiv de munca la nivel de unitate nu este aplicabil in speta, stabilind o clauza prohibitiva in contradictie cu dispozitiile art. 77 din contractul colectiv de munca la nivelul ramurii comert pe anii 2007-2008, fiind incalcate astfel prevederile art. 238 alin. 1 Codul muncii si ale art. 8 alin.2 din Legea nr. 130/1996, aplicabile la data concedierii, in conditiile in care contractul colectiv de munca la nivel de ramura este incheiat la nivel superior fata de contractul colectiv de munca la nivel de unitate, iar clauzele contractelor colective de munca produc efecte pentru toti salariatii incadrati in toate unitatile din ramura de activitate pentru care s-a incheiat contractul, conform art.11 alin.1 lit. c din Legea nr. 130/1996.
Avand in vedere cele de mai sus, tribunalul a admis in parte actiunea si, pe cale de consecinta, a obligat parata sa plateasca reclamantei o compensatie de un salariu lunar, conform art. 77 din contractul colectiv de munca la nivelul ramurii comert pe anii 2007-2008.
Prin Decizia de concediere nr. 402/02.03.2009, s-a dispus incetarea contractului individual de munca al reclamantei, avandu-se in vedere decizia Directorului General DDG2009-02-27-0398, prin care s-a decis restructurarea activitatii din cadrul Sediului Administrativ - Timisoara ca urmare a desfiintarii postului ocupat de catre reclamanta.
Din analiza deciziei contestate, instanta de fond a retinut ca ea a fost emisa cu respectarea obligatiei impuse de art. 65 si urmatoarele din Codul muncii, cuprinzand toate mentiunile stabilite, obligatoriu, prin art. 74 din Codul muncii.
Reclamanta a aratat ca decizia de concediere este nelegala, intrucat a fost emisa fara a se tine cont de dispozitiile art. 68 - 71 din Codul muncii si ale art. 77 din Contractul colectiv de munca la nivelul ramurii comert pe anii 2007 - 2008, care reglementeaza procedura privind concedierile colective.
Aceste sustineri nu au fost valorificate in solutionarea contestatiei, deoarece dispozitiile legale invocate nu sunt aplicabile, in conditiile in care concedierea dispusa de parat are natura unei concedieri individuale.
Art. 68 din Codul muncii defineste concedierea colectiva si stipuleaza ca: "prin concediere colectiva se intelege concedierea, intr-o perioada de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu tin de persoana salariatului, a unui numar de: c) cel putin 30 de salariati, daca angajatorul care disponibilizeaza are incadrati cel putin 300 de salariati".
Or, in speta, concedierea care a avut loc la societatea parata nu indeplineste conditiile pentru a fi calificata colectiva, intrucat au fost concediati salariati dintr-un total de peste 600, insa numarul total al concedierilor, intr-o perioada de 30 de zile calendaristice, conform art. 68 alin.1 din Codul muncii, se afla sub limita de 30 de salariati prevazuta de lege, asa cum rezulta din organigrama societatii la data de 01.06.2009, dupa incetarea contractului individual de munca al reclamantei si raspunsul la interogatoriul luat paratei, proba ce a fost administrata la solicitarea reclamantei.
Tribunalul a apreciat ca nici dispozitiile Directivei nr. 98/59/CE privind legislatia statelor membre referitoare la concedierile colective din Uniunea Europeana, mentionata de catre reclamanta, nu sunt aplicabile, dat fiind ca reglementeaza obligatii ale angajatorului in cazul unei proceduri de concediere colectiva, insa, in speta, asa cum s-a aratat, a avut loc o concediere individuala.
Reclamanta a aratat ca angajatorul nu si-a indeplinit obligatia de a indica lista locurilor de munca disponibile in unitate, conform art. 74 lit. d din Codul muncii, sustineri care nu au fost retinute in solutionarea cauzei, intrucat angajatorul a respectat obligatiile impuse de dispozitiile art. 64 alin.2 din Codul muncii, comunicand Agentiei Teritoriale de Ocupare a Fortei de Munca Timis faptul ca nu dispune de locuri vacante de munca, aspect mentionat si in decizia de concediere contestata, asa cum rezulta din adresa nr. 400/02.03.2009, emisa de parata si inregistrata sub nr.808/03.03.2009 la Agentia Judeteana de ocupare a Fortei de Munca Timis.
Tribunalul a constatat ca decizia contestata este legala si, analizand temeinicia acesteia, a apreciat ca parata a stabilit in mod corect, in cuprinsul deciziei, motivele care au condus la desfiintarea locului de munca ocupat de reclamanta, fiind aplicabile prevederile art. 65 alin.1 din Codul muncii.
In ceea ce priveste concedierea prevazuta de art. 65 din Codul muncii, conditia de legalitate este ca desfiintarea locului de munca sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa. Cauza este reala cand prezinta un caracter obiectiv, adica este impusa de dificultatile economice, independent de buna sau reaua credinta a angajatorului, si este serioasa, cand se impune din necesitati evidente privind imbunatatirea activitatii, fara a disimula realitatea. In cauza, parata, in vederea restructurarii activitatii din cadrul societatii, a fost nevoita sa ia masuri de desfiintare a locului de munca a salariatei.
Pentru aceste considerente, constatandu-se ca Decizia nr. 402/02.03.2009, contestata, este temeinica si legala, s-a respins ca neintemeiata contestatia impotriva acesteia, precum si cererile accesorii privind reincadrarea pe postul ocupat in cadrul societatii si obligarea paratei la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi, prin aplicarea principiului accesorium sequitur principale.
Totodata, s-a luat act ca nu au fost solicitate cheltuieli de judecata.
Impotriva sentintei civile nr. 4292/22.09.2011, a formulat recurs, in termenul legal, reclamanta solicitand admiterea recursului si modificarea in parte a sentintei recurate, cu consecinta admiterii in totalitate a actiunii reclamantei.
In motivarea cererii de recurs se arata, in esenta, ca instanta de fond a pronuntat sentinta cu incalcarea dispozitiilor legale privitoare la indeplinirea procedurii privind concedierea colectiva.
In asa zisul context al "crizei economice mondiale", parata a emis Decizia nr. 402/02.03.2009, prin care reclamantei i-a fost desfacut unilateral contractul individual de munca nr. 5033977/04.06.2008, incepand cu data "expirarii termenului de preaviz" (art. 5 din decizie), in fapt la data de 17.05.2009.
Aceasta concediere nu s-a realizat potrivit procedurii obligatorii prevazute de dispozitiile art. 77 din contractul colectiv de munca la nivelul ramurii comert pe anii 2007 -2008 coroborate cu cele ale art. 68 - 71 din Codul muncii, situatie in care concedierea colectiva este nelegala si, implicit, desfacerea contractului de munca este nelegala.
Astfel, in mod nelegal a retinut instanta de fond ca aceste dispozitii legale nu sunt aplicabile in speta, apreciind ca aceasta concediere are natura unei concedieri individuale.
Se invedereaza faptul ca lunar au incetat contracte de munca ale angajatilor, intr-un numar mai mare decat minimul de 30 angajati, prevazut de art. 68 alin. 1 lit. c din Codul muncii, si, implicit, cel de 30 de angajati/30 zile, respectiv de 20 angajati/90 zile prevazut de dispozitiile art. 1 alin. 1 lit. a (i) si a (ii) din Directiva nr. 98/59/CE a Consiliului din 20.07.1998.
Prin concediere in lunile februarie - martie 2009 au incetat contractele de munca la un numar de 42 salariati (26 in luna februarie si 16 in luna martie), la care se adauga un numar de 75 de salariati carora le-a incetat contractul individual de munca prin acordul partilor, ceea ce inseamna, in acelasi timp, dorinta angajatorului de a-i "concedia" amiabil.
Parata nu a respectat nici dispozitiile art. 74 lit. d) din Codul muncii, in sensul ca nu i-a indicat reclamantei lista locurilor de munca disponibile in unitate, precum si dreptul de a opta pentru acestea.
In drept, se invoca dispozitiile art. 304 pct. 7, pct. 8 si pct. 9, precum si cele ale art. 3041 si art. 312 Cod procedura civila.
Examinand recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate in cauza si a dispozitiilor art. 304 pct. 7, 8 si 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedura civila, Curtea a constatat ca este neintemeiat pentru urmatoarele considerente:
Criticile reclamantei H.R.C. vizand Decizia de concediere nr. 402/02.03.2009, emisa de catre SC "S." SRL, reiterate in recurs, se refera la legalitatea concedierii, care, in opinia reclamantei, a fost o concediere colectiva, astfel ca se impunea parcurgerea procedurii concedierii colective, reglementata de prevederile art. 77 din Contractul colectiv de munca nr. 589/19.11.2007 la nivelul ramurii de comert pe anii 2007-2008, respectiv de dispozitiile art. 68-71 din Codul Muncii.
Un alt element de nelegalitate al deciziei de concediere, expus de catre reclamanta-recurenta, a fost nerespectarea dispozitiilor art. 74 lit. d) din Codul Muncii, intrucat parata nu a indicat lista locurilor de munca disponibile in unitate, neacordandu-i posibilitatea de a opta pentru acestea.
Dispozitiile art. 68 din Codul muncii, astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 55/2006, reglementeaza institutia concedierii colective, astfel ca in cazul paratei, care detinea un numar mai mare de 300 de salariati, ar fi trebuit ca, intr-o perioada de 30 de zile calendaristice, angajatorul sa concedieze, din unul sau mai multe motive care nu tin de persoana salariatului, cel putin 30 de salariati.
Prevederile art. 68 alin. (2) din Codul muncii mentioneaza ca, la stabilirea numarului efectiv de salariati concediati, se au in vedere si acei salariati carora le-au incetat contractele individuale de munca, din initiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana salariatului, cu conditia existentei a cel putin 5 concedieri.
Textul de lege anterior citat, precum si celelalte dispozitii legale interne referitoare la concedierea colectiva sunt in conformitate cu prevederile Directivei nr. 98/59/CE a Consiliului din 21.07.1998 privind apropierea legislatiilor statelor membre referitor la concedierile colective. Dispozitiile art. 68 din Codul muncii au fost modificate prin prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 55/2006, care, in preambul, justifica necesitatea modificarilor aratand ca: "oportunitatea urgentarii adoptarii prezentului proiect de act normativ rezulta din necesitatea indeplinirii angajamentelor asumate de Romania, in cadrul negocierilor privind capitolul 13 "Ocupare si politici sociale", de armonizare a legislatiei nationale cu acquis-ul comunitar."
Potrivit prevederilor art. 1 lit. a) din directiva, concedierea colectiva este acea concediere efectuata de un angajator "dintr-unul sau mai multe motive, fara legatura cu persoana lucratorului", legislatia nationala fiind in concordanta cu norma comunitara, pe langa definirea concedierii, si in ceea ce priveste perioada de timp la care s-a raportat, si anume: perioada de 30 de zile.
Cat timp prevederile directivei se regasesc in legislatia nationala, aplicabile, in cauza, sunt aceste dispozitii din legea interna, neputandu-se lua in considerare efectul direct al normei comunitare.
Pe de alta parte, nu s-ar putea discuta de producerea unui efect direct al normei comunitare, decat pe verticala, deoarece teoria efectului direct al directivei se bazeaza pe ideea de culpa a statului, facand astfel imposibila existenta efectului direct orizontal, context in care nu poate opera intr-un litigiu initiat de o persoana impotriva altei persoane, cum este cazul din speta.
Este evident ca din dispozitiile art. 68 si urmatoarele din Codul muncii, reiese ca sunt vizati, pentru stabilirea tipului de concediere, doar salariatii concediati pentru motive care nu privesc persoana lor, neputand fi luati in calcul salariatii carora le-au incetat raporturile de munca din alte motive, cum ar fi acordul partilor. Folosirea sintagmei "initiativa angajatorului" presupune exprimarea vointei unilaterale a angajatorului, in cazurile si in conditiile limitativ prevazute de lege. Ori, incetarea contractului individual de munca prin acordul partilor, potrivit dispozitiilor art. 55 lit. b) din Codul muncii, impune exprimarea vointei ambelor parti contractante, deci si a salariatului.
Astfel, la calculul numarului de salariati concediati, nu pot fi luati in considerare salariatii ale caror contracte individuale de munca au incetat prin acordul partilor, conform art. 55 lit. b) din Codul Muncii, astfel cum sustine reclamanta-recurenta. Dispozitiile art. 55 lit. b) nu pot fi aplicate trunchiat, motivat de faptul ca, la incetarea contractului de munca prin acordul partilor, a fost exprimata si vointa angajatorului, deoarece aceasta nu ar fi produs efecte juridice cu privire la incetarea raporturilor de munca daca nu ar fi existat si exprimarea de vointa a salariatului in acest sens. Incetarea contractului individual de munca din initiativa angajatorului din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana salariatului este o ipoteza distincta de cea reglementata de prevederile art. 55 lit. c) din Codul Muncii.
De altfel, legiuitorul a dorit ca, prin instituirea unei proceduri formaliste pentru concedierea colectiva, sa asigure o protectie sporita salariatilor concediati, respectiv sa evite concedierea unui numar mare de salariati, motiv pentru care dispozitiile legale care reglementeaza concedierea colectiva sunt norme speciale si trebuie interpretate stricto sensu.
Reclamanta recurenta a indicat ca perioada de referinta, pentru calcularea termenului de 30 de zile, lunile februarie si martie 2009, insa din probele aflate la dosarul cauzei, inclusiv anexa 1 a Adresei nr. 217/01.02.2012, nu se poate identifica o perioada de 30 de zile calendaristice in care angajatorul sa fi realizat concedieri pentru motive care nu tin de persoana salariatului in numar de cel putin 30. Nici reclamanta nu a mentionat in mod concret o perioada de 30 de zile calendaristice in cadrul careia sa se regaseasca, pe langa concedierea reclamantei dispusa in temeiul art. 65 din Codul muncii, si concedierea a inca 29 de salariati din motive care nu tin de persoana salariatului.
In concluzie, pentru cazul din speta, nu se dovedeste intrunirea cerintelor cumulative, reglementate de prevederile art. 68 din Codul muncii, pentru a pretinde angajatorului sa urmeze procedura concedierii colective, astfel incat absenta acesteia nu poate constitui un motiv de nelegalitate al Deciziei de concediere nr. 402/02.03.2009, emisa de catre SC "S." SRL.
Cu privire la motivul conform caruia angajatorului ii revenea obligatia de a cuprinde in continutul deciziei de concediere lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul in care salariatul urma sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant, Curtea a observat ca dispozitiile art. 74 lit. d) din Codul muncii fac trimitere la situatiile reglementate de art. 64, situatii in care reclamanta nu se regaseste la momentul concedierii, ce a fost determinata de desfiintarea postului.
Aplicabilitatea prevederilor art. 74 lit. d) a fost transata prin declansarea recursului in interesul legii, pronuntandu-se Decizia nr. 6/2011, prin care Inalta Curte de Casatie si Justitie, investita cu unificarea practicii, a statuat ca dispozitiile art. 74 alin. (1) lit. d) nu se aplica in situatia in care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu tin de persoana salariatului, in temeiul art. 65 din Codul muncii.
Avand in vedere considerentele de fapt si de drept expuse anterior, retinand legalitatea si temeinicia hotararii civile recurate, in conformitate cu prevederile art. 312 Cod procedura civila, Curtea a respins recursul formulat de catre reclamanta-recurenta.