Raspunderea administratorului reglementata de art.137 din Legea nr.64/1995 - raspundere civila delictuala
(Legea nr.64/1995 republicata - art.137. Cod civil - art.998-1003)
Raspunderea prevazuta de art.137 din Legea nr.64/1995 intervine numai in cazul in care in patrimoniul societatii aflate in faliment nu se mai gasesc bunuri, creante ce ar fi putut fi aduse la masa credala. Societatea nu mai exista ca persoana juridica. Obligatiile contractuale au luat sfarsit, astfel ca intervine in aceasta situatie raspunderea civila delictuala, obligatia incalcata fiind o obligatie legala cu caracter general, care revine tuturor - obligatia de a nu vatama drepturile altuia prin fapte ilicite.
In atare situatie se aplica principiile raspunderii civile delictuale: existenta prejudiciului, caracterului cert al acestuia, existenta faptei ilicite, fapta sa fie savarsita cu vinovatie, existenta raportului intre fapta si prejudiciu, culpa trebuie dovedita si nu prezumata.
(Decizia comerciala nr.171R/02.02.2007 - Sectia a VI-a Comerciala a Curtii de Apel Bucuresti)
Prin sentinta comerciala nr.2511/16.10.2006 pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VII-a Comerciala s-a respins cererea de atragerea raspunderii formulata de creditoarea reclamanta AF.P. Sector 5 impotriva paratului C. C., ca neintemeiata.
In motivarea acestei sentinte judecatorul sindic a retinut ca situatie de fapt ca prin sentinta comerciala nr.1/04.01.2001 s-a dispus deschiderea procedurii falimentului debitoarei S.C. H. I. S.R.L. conform dispozitiilor Legii nr.64/1995.
La data de 03.08.2006 AF.P. Sector 5 a cerut antrenarea raspunderii pentru pasivul debitoarei a paratului C. C., care a preluat prin cesiune partile sociale ale societatii debitoare, devenind asociat unic si administrator.
Din raportul asupra cauzelor starii de insolventa depus la 03.10.2005 lichidatorul judiciar a explicat amanuntit cum s-a ajuns la starea de insolventa a societatii S.C. H. I. S.R.L. ca urmare a executarii unui contract de export a 50.000 t. grau, finantarea fiind asigurata printr-un acreditiv bancar deschis in strainatate la F. M. B. C., banca notificatoare a acestui acreditiv fiind B. I. R., beneficiara a acreditivului fiind firma debitoare.
Descriind pe larg un concurs nefericit de imprejurari, marfa incarcata pe vas pentru a ajunge la destinatarul strain, a fost revanduta unei alte companii care s-o transporte destinatarului din Maroc, s-a stabilit printr-un proces penal si persoana raspunzatoare de prejudiciu, care a fost condamnata de o instanta din Siria la suma de 1.231.213 lire sterline, dar sentinta nu s-a putut pune in executare; s-a introdus o actiune si impotriva Bancii Internationale a Religiilor, care a fost insa suspendata ca urmare a declansarii falimentului acesteia, iar declaratia de creanta din dosarul de faliment a fost respinsa de catre lichidatorul judiciar, in timp ce o alta cerere de chemare in judecata a navlositorului a fost respinsa pentru neplata cautiunii.
Lichidatorul judiciar a apreciat drept cauza a ajungerii in stare de faliment, imposibilitatea de recuperare a contravalorii marfii exportate, retinand ca nu a identificat elemente care sa duca la concluzia incidentei art.137 lit.a din Legea nr.64/1995.
Analizand in drept raspunderea administratorului judecatorul sindic a retinut ca raspunderea administratorilor pentru ajungerea societatii in incetare de plati este strict limitata de art.137 din Legea nr.64/1995 (astazi art.138 din Legea nr.85/2006) la savarsirea faptelor enumerate expres in acest articol.
Ca raspunderea prevazuta de articolul mai sus aratat are o natura delictuala cu un caracter special care trebuie sa cuprinda elementele prevazute de art.998-999 Cod civil, respectiv fapta ilicita, prejudiciu, legatura de cauzalitate dintre acestea si vinovatia si nu numai simplul fapt ca sunt circumscrise situatiei speciale avute in vedere de Legea nr.64/1995.
Ca, desi in cererea sa creditoarea invoca continuarea de catre parat, in interes personal, a unei activitati care ducea la incetarea de plati, nu indica nicio imprejurare concreta din care sa se traga concluzia ca activitatea desfasurata de societate ar fi fost continuata in conditiile in care devenea evidenta lipsa disponibilului si nici in ce rezida interesul personal al paratului.
Ca dimpotriva din raportul lichidatorului judiciar rezulta ca societatea debitoare a ajuns in incetare de plati ca urmare a modului defectuos de derulare a unui singur contract, si nu ca ar fi fost desfasurata o activitate neprofitabila pe o perioada lunga de timp.
S-a retinut astfel ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de art.137 din Legea nr.64/1995 (actual 138 din Legea nr.85/2006), astfel ca a fost respinsa cererea creditoarei de antrenare a raspunderii formulate impotriva paratului C. C.
Impotriva sentintei comerciale nr.2511/16.10.2006 a declarat recurs creditoarea AF.P. Sector 5 intemeiat pe dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, care a criticat sentinta atacata ca fiind data cu aplicarea gresita a legii deoarece din procesul-verbal incheiat de inspectorii de specialitate ai institutiei sale intocmit la 03.11.2000 au constatat obligatiile fiscale de 520.427 lei, societatea considerand la impozitul pe profit drept cheltuieli nedeductibile, cheltuielile denumite de societate ca fiind spete bancare pentru care nu exista document justificativ, cheltuieli de deplasare, despagubiri efectuate de diferite persoane care nu au contract de colaborare s-au prestari servicii cu societatea, cheltuieli cu onorarii de avocati, cheltuieli de protocol, care nu indeplinesc conditiile impuse de Legea nr.82/1991.
A mai sustinut ca ar fi rezultat din acelasi proces-verbal ca incepand cu anul 1998 pana in anul 2000 societatea inregistreaza pierderi.
A apreciat astfel ca fata de aceasta situatie este evident faptul ca activitatea desfasurata a fost continuata in interesul administratorului societatii, neexistand nicio sansa de reorganizare a activitatii si plata a datoriilor.
A considerat astfel justificata cererea de atragere a raspunderii administratorului societatii debitoare intrucat a dispus continuarea activitatii, care, in mod vadit ducea societatea la stadiul de incetare de plati; ca dispunandu-se continuarea activitatii in astfel de conditii aceasta s-a facut numai pentru satisfacerea unor interese personale a administratorului. Ca ajungand in stare de insolventa trebuia ea insasi sa ceara aplicarea dispozitiilor Legii nr.64/1995.
Pentru motivele aratate in recurs a cerut admiterea acestuia, modificarea sentintei recurate in sensul admiterii cererii formulate de institutia sa impotriva paratului C. C.
Intimatul a depus la dosar intampinare prin care a cerut motivat respingerea recursului creditoarei AF.P. Sector 5, ca nefondat.
Curtea de apel a considerat ca recursul este nefondat pentru urmatoarele motive:
Analizand cererea de recurs in baza temeiului de drept invocat respectiv a art.304 pct.9 Cod procedura civila si a probatoriului administrat in cauza, Curtea constata si retine urmatoarele:
- recurenta si nu instanta de fond da o interpretare gresita textelor de lege aplicabile spetei si anume: in cazul antrenarii raspunderii administratorului nu ne mai aflam in sfera dreptului comercial, ci in sfera dreptului civil, pentru faptele sale administratorului aplicandu-i-se raspunderea civila delictuala.
In atare situatie culpa nu este prezumata, ci ea trebuie dovedita.
Ori in cauza recurenta, atat in fond cat si in recurs nu a facut convingator dovada ca cheltuielile privind avocati, experti si persoane ce prestau servicii cu societatea, dar in scopul strict de recuperare a creantei ramasa nerecuperata in Siria din motive independente de vointa sa, lucru ce rezulta din raportul lichidatorului judiciar desemnat in cauza, au fost in interesul personal al administratorului.
Recurenta nu a dovedit astfel in ce consta culpa administratorului si care sunt faptele sale concrete ce au dus in mod evident la aducerea societatii in stare de faliment.
Simplele mentiuni si acuzatii fara a fi in niciun fel dovedite nu pot face convingerea instantei de recurs, fata de motivarile temeinice si la obiect ale instantei de fond, care retine ca nu orice deficienta de natura manageriala duce la stabilirea raspunderii organelor de conducere, ca intrarea societatii in faliment se datoreaza culpei administratorului.
Mai mult, in cadrul raspunderii civile delictuale este obligatorie indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii si anume: existenta prejudiciului, a faptei ilicite, existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, fapta sa fi fost savarsita cu vinovatie.
Din analiza rapoartelor lichidatorului, asa cum a retinut si instanta de fond, nu rezulta culpa administratorului care s-a straduit sa mentina societatea in stare de functionare, dar aceasta nu s-a mai putut realiza nu din culpa administratorului, ci a nerespectarii obligatiilor contractuale de catre partenerii de afaceri si deci nu s-au identificat elemente care sa duca la concluzia incidentei in cauza a dispozitiilor art.137 lit.a-g din Legea nr.64/1995.
Firma nu a fost condusa in interes propriu de catre administrator, recurenta neputand dovedi nimic in acest sens, cum nu s-a putut dovedi nici chiar din procesul-verbal intocmit la 03.11.2000 legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu si ca tocmai acesta ar fi avut drept efect ajungerea societatii in incetare de plati, asa cum in mod corect si legal a retinut instanta de fond in motivarea sa.
In atare situatie fata de motivarea corecta si la obiect, bazata pe actele de la dosarul cauzei a instantei de fond, Curtea nu poate retine intemeiata cererea de recurs pe dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, deoarece asa cum a retinut si instanta de fond nu s-a putut stabili vreo dovada a faptei ilicite a activitatii administratorului in legatura cu administrarea societatii si neputandu-se stabili vreo legatura intre culpa si prejudiciu, intr-o activitate comerciala existand si riscuri inerente care pot duce la situatii ca cea din speta. Astfel Curtea a retinut ca sentinta instantei de fond este temeinica si legala si ca urmare a respins recursul ca nefondat in temeiul art.312 Cod procedura civila.