DECIZIE nr. 354/2015

Augustin Zegrean - președinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 și art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Ioan Oarșa în Dosarul nr. 4.445/30/2012 al Curții de Apel Timișoara - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.186D/2014. 2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 360 din 25 martie 2010 sau Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 28 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 4.445/30/2012, Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 și art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Ioan Oarșa într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei sentințe civile a Tribunalului Timiș de respingere a cererii de chemare în judecată prin care s-au solicitat despăgubiri morale și materiale, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. 5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate încalcă principiul separației puterilor în stat și principiul independenței judecătorilor, potrivit căruia aceștia se supun numai legii. Dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt neconstituționale, deoarece nu se poate afirma principiul independenței curților de apel față de puterea executivă. Având în vedere normele de organizare a instanțelor judecătorești, arată că instanțele nu sunt independente față de puterea executivă, deoarece nu au autonomie financiară, bugetul acestora fiind la discreția executivului. Autonomia financiară constituie o garanție a unei justiții democratice care poate promova forța dreptului și evita tendințele de ignorare a statului de drept. Totodată mai arată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu își poate subordona curțile de apel (în speță Curtea de Apel Timișoara) potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, decât în condițiile modificării normelor legale care privesc organizarea instanțelor judecătorești, fiind astfel înlăturat amestecul executivului din activitatea de organizare și funcționare a curților de apel. 6. Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, normele procesuale criticate fiind conforme cu prevederile Constituției. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. 8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: 9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. 10. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curții Constituționale, îl reprezintă dispozițiile art. 329 și art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, texte de lege care au următorul cuprins: - Art. 329: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."; - Art. 330^7 alin. 4: "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I." 11. Curtea reține că dispozițiile legale criticate au fost abrogate prin art. 83 lit. a) din titlul V din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora "dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare", Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865. 12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 privind statul de drept, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 124 privind înfăptuirea justiției, art. 126 alin. (1)-(5) teza întâi privind instanțele judecătorești, art. 133 alin. (1) privind Consiliul Superior al Magistraturii, art. 142 alin. (1) privind Curtea Constituțională, art. 148 alin. (2) și (4) privind aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene și art. 154 privind conflictul temporal de legi. 13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că în litigiul dedus judecății instanței de fond, autorul excepției de neconstituționalitate a formulat recurs împotriva unei sentințe în considerentele căreia a fost valorificată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013. 14. Dispozițiile legale criticate prevăd scopul recursului în interesul legii, sfera persoanelor care au calitate procesual activă în această materie și obligația de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea acestei căi extraordinare de atac (art. 329) și consacră caracterul obligatoriu al deciziilor date în soluționarea recursurilor în interesul legii și momentul de la care dezlegarea problemelor de drept este obligatorie (art. 330^7 alin. 4). 15. Critica de neconstituționalitate formulată pornește de la o pretinsă lipsă de independență a judecătorului și încălcarea principiilor constituționale ce guvernează înfăptuirea justiției, vicii generate, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, de subordonarea sub aspect financiar a instanțelor judecătorești (curților de apel) față de executiv (Ministerul Justiției). Acesta arată că autonomia financiară constituie o garanție a unei justiții democratice care poate promova forța dreptului. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție nu își poate subordona curtea de apel prin caracterul obligatoriu al deciziilor date în soluționarea recursurilor în interesul legii. 16. Având în vedere că justiția este un serviciu public, finanțarea activității instanțelor și parchetelor se face de la bugetul de stat. Faptul că bugetul instanțelor judecătorești este gestionat de Ministerul Justiției constituie doar un aspect legat de administrarea financiară, printr-un organ de specialitate al puterii executive, a activității desfășurate de acestea, fără a se crea astfel un raport de subordonare între cele două categorii de entități aparținând unor autorități publice distincte. Instanțele judecătorești aparțin puterii judecătorești și nu au în competențele proprii activități de execuție bugetară, acestea fiind specifice instituțiilor și organelor aflate în structura Guvernului. De altfel, se observă că Înalta Curte de Casație și Justiție are buget propriu aprobat de adunarea generală a judecătorilor acestei curți, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice. 17. Cele relevate mai sus nu pot conduce la neconstituționalitatea prevederilor legale criticate. Principiul separației și echilibrului puterilor statului nu poate fi afectat prin aceea că latura bugetară a activității de natură administrativă a instanțelor judecătorești este atribuită unei instituții ce aparține puterii executive, așa cum acest lucru nu poate echivala nici cu încălcarea independenței judecătorului sau a principiilor ce guvernează realizarea actului de justiție. Atribuția esențială și definitorie a judecătorului, aceea de "a spune dreptul", concretizată în soluțiile pronunțate și motivate, nu poate avea nicio legătură cu gestionarea bugetului unei instanțe judecătorești. 18. De altfel, pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă asigură interpretarea și aplicarea unitară a legilor pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituție, privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, în înțelesul conferit de dispozițiile actelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. De aceea, reprezintă o înfrângere a acestor dispoziții orice diferență de tratament juridic săvârșită de stat între persoane aflate în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). 19. Curtea reține că organizarea judiciară are ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României, și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee, în conformitate cu prevederile constituționale ale art. 124, astfel încât susținerile referitoare la încălcarea acestora nu poate fi reținută. 20. Așa fiind, Curtea a statuat, spre exemplu, prin Decizia nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, că dispozițiile din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept. 21. Având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituție, legiuitorul a instituit, prin dispozițiile criticate din Codul de procedură civilă, obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.193 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 13 ianuarie 2012). 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioan Oarșa în Dosarul nr. 4.445/30/2012 al Curții de Apel Timișoara - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 329 și art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Curții de Apel Timișoara - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 7 mai 2015.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent, Andreea Costin