DECIZIE nr. 486/2025

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Nelu Bocancia - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana Codruța Dărângă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 3.428/175/2020/a1 al Tribunalului Alba - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 901D/2021.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, apreciind că dispozițiile criticate respectă atât normele constituționale, cât și pe cele de tehnică legislativă. Susține, totodată, că instanța de contencios constituțional este competentă să analizeze textul de lege criticat doar prin raportare la dispozițiile constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea nr. 82 din 1 martie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 3.428/175/2020/a1, Tribunalul Alba - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția a fost ridicată de Alen Daniel Moisin într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate încalcă principiul aflării adevărului, precum și dreptul la apărare, prin faptul că nu obligă organele judiciare să asigure prezența persoanei condamnate la judecata privind soluționarea cererii formulate în conformitate cu art. 39 alin. (18) din Legea nr. 254/2013, în timp ce procurorul are dreptul de a participa la judecată și de a pune concluzii. Totodată, sunt invocate și dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) și ale art. 8 din Codul de procedură penală.

6. Totodată, reține că se aduce atingere dreptului la un proces echitabil prin faptul că dispozițiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 nu prevăd asistența juridică obligatorie a condamnatului la soluționarea contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, dar și prin faptul că dispozițiile art. 39 alin. (18) din Legea nr. 254/2013 nu prevăd o cale de atac împotriva sentinței pronunțate ca urmare a soluționării contestației.

7. Tribunalul Alba - Secția penală arată că dispozițiile criticate au mai fost examinate de Curtea Constituțională, excepția de neconstituționalitate fiind respinsă ca neîntemeiată și, în acest sens, face referire la Decizia nr. 326 din 9 mai 2017. Apreciază că de la data pronunțării deciziei precitate nu au apărut elemente noi care să determine un reviriment jurisprudențial.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, menționează că dispozițiile criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, fiind invocate critici asemănătoare, iar Curtea Constituțională a statuat asupra conformității acestora cu exigențele Legii fundamentale. Arată că în prezenta cauză pot fi reținute, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 535 din 14 iulie 2015, paragrafele 19-22.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013.

13. Având în vedere procedura în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate (contestație împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, prin care a fost respinsă plângerea referitoare la exercitarea unor drepturi ale persoanelor condamnate), pe de o parte, precum și faptul că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 254/2013 constituie sediul materiei pentru procedura de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, în timp ce soluția legislativă cuprinsă în art. 56 din același act normativ privește exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, aceste din urmă prevederi având legătură stricto sensu cu soluționarea cauzei, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pe de altă parte, și, totodată, observând că alin. (12) al art. 56 din Legea nr. 254/2013 este complementar art. 39 alin. (14) - (19) din același act normativ, fiind o normă de trimitere, și ținând cont de criticile autorului excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 56 alin. (12) cu referire la art. 39 alin. (16) - (18) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

14. Textele de lege criticate au următorul conținut: – Art. 56 alin. (12):

(12) Dispozițiile art. 39 alin. (14)-(19) se aplică în mod corespunzător.

– Art. 39 alin. (16)-(18):

(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.

(17) Asistența juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul și reprezentantul administrației penitenciarului participă la judecată, aceștia pun concluzii.

(18) Instanța se pronunță prin sentință definitivă, în ședință publică.

15. În opinia autorului excepției, prevederile legale criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, Decizia nr. 135 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 26 mai 2017, Decizia nr. 326 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 2 august 2017, Decizia nr. 766 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 9 martie 2020, Decizia nr. 85 din 16 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 13 mai 2021, Decizia nr. 177 din 31 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 25 mai 2022, Decizia nr. 587 din 24 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 19 aprilie 2023, Decizia nr. 305 din 25 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 1 septembrie 2023, și Decizia nr. 310 din 18 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1224 din 5 decembrie 2024, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

17. În considerentele deciziilor menționate anterior, Curtea a reținut că prevederile criticate din Legea nr. 254/2013 se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, și anume fazei de executare. Art. 39 din lege dispune atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât și cu privire la contestația formulată de persoana condamnată sau de administrația penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripție se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluționat plângerea. Totodată, art. 56 din aceeași lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor referitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin Legea nr. 254/2013, luate de către administrația penitenciarului, cât și cu privire la contestația ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluționată plângerea.

18. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 și 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală, astfel încât Curtea a reținut că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situația juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunțat Curtea în jurisprudența sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, și prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014.

19. Așa fiind, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 310 din 18 iunie 2024, precitată, paragraful 16, că, în considerarea diferenței mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluționare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezența persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispozițiile constituționale privind dreptul la un proces echitabil.

20. Curtea a invocat, deopotrivă, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că garanțiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 22 februarie 1995, pronunțată în Cauza A.B. împotriva Elveției, Decizia din 13 mai 2003, pronunțată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franței, Decizia din 23 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Decizia din 27 iunie 2006, pronunțată în Cauza Szabó împotriva Suediei, și Decizia din 23 octombrie 2012, pronunțată în Cauza Ciok împotriva Poloniei, paragraful 33.

21. Totodată, Curtea Constituțională a mai reținut, prin Decizia nr. 310 din 18 iunie 2024, precitată, paragraful 18 că, în procedura de soluționare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din acest act normativ, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deținere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiași articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferință, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deținere, care înaintează declarația luată. De asemenea, în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunțată în soluționarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-și formula apărările prin intermediul memoriilor și concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată.

22. Cât privește faptul că asistența juridică nu este obligatorie în procedura de soluționare a contestației, prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, precitată, paragraful 22, Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, paragraful 13, și Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, paragraful 14, Curtea a reamintit cele statuate în jurisprudența sa anterioară, respectiv faptul că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care consideră că este necesar. Așadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie. Curtea a reținut, prin aceeași jurisprudență, că stabilirea cazurilor în care asistența juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituție, are deplină libertate de a reglementa (în acest sens sunt Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009, și Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005). Curtea a arătat totodată că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură să atragă aplicabilitatea dispozițiilor legale referitoare la asistența juridică obligatorie (a se vedea Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, precitată).

23. Referitor la lipsa unei căi de atac împotriva sentinței pronunțate ca urmare a soluționării contestației împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 766 din 28 noiembrie 2019, menționată anterior, paragraful 16), Curtea a constatat că, în considerarea diferenței mai sus arătate, legiuitorul poate institui reglementări speciale, în materia executării pedepselor, referitor la folosirea căilor de atac cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate stabilite prin Legea nr. 254/2013, fără ca în acest mod să fie încălcate prevederile Legii fundamentale.

24. De asemenea, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 766 din 28 noiembrie 2019, paragraful 19, că atâta vreme cât persoana condamnată are dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată, după ce plângerea sa a fost examinată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, nu poate fi reținută pretinsa încălcare, prin textul de lege criticat, a prevederilor art. 21 din Constituție referitoare la accesul liber la justiție.

25. În același sens, prin Decizia nr. 85 din 16 februarie 2021, anterior menționată, paragraful 18, Curtea a reținut că nu este supusă apelului sentința prin care instanța se pronunță cu privire la contestația formulată împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea persoanei condamnate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, însă acest fapt nu este de natură să afecteze constituționalitatea textului de lege criticat, având în vedere că instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât prevederile art. 129, cât și cele ale art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la „condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege“. Nicio prevedere din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu reglementează dreptul la exercitarea tuturor căilor de atac în orice cauză. Astfel, dispozițiile art. 129 din Constituție stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.

26. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil și nici dreptul la apărare.

27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența mai sus invocată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precizate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

28. Cât privește invocarea normelor procesual penale ale art. 3 alin. (1) lit. d) și ale art. 8, Curtea reține că, în exercitarea controlului de constituționalitate, are competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor criticate prin raportare la dispozițiile sau principiile consacrate de Legea fundamentală, iar nu de a corobora sau de a corela diverse acte normative ce fac parte din dreptul intern.

29. Cu privire la raportarea, de către autorul excepției, a dispozițiilor legale criticate la alte prevederi cuprinse în aceeași lege sau într-o altă lege, în jurisprudența sa constantă Curtea Constituțională a statuat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele, aspect ce conduce, din această perspectivă, la inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 140 din 27 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 28 iulie 2025, paragraful 37, Decizia nr. 266 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 6 august 2020, paragraful 18, Decizia nr. 277 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 23 iunie 2015, paragraful 20, Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, paragraful 23, și Decizia nr. 343 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013, paragraful 4).

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 3.428/175/2020/a1 al Tribunalului Alba - Secția penală și constată că dispozițiile art. 56 alin. (12) cu referire la art. 39 alin. (16) - (18) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Nelu Bocancia