DECIZIE nr. 129/2024

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Patricia-Marilena Ionea - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Andreea Băjenaru.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și a celor cuprinse în capitolul I lit. A pct. II lit. a), în raport cu cele prevăzute la capitolul I lit. A pct. I lit. c) din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017. Excepția a fost ridicată de Carmen-Iulia Cocea în Dosarul nr. 24.053/3/2018 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.857D/2019.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens invocă cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 687 din 21 octombrie 2021.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Sentința civilă nr. 897 din 12 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 24.053/3/2018, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și a celor cuprinse în capitolul I lit. A pct. II lit. a), în raport cu cele prevăzute la capitolul I lit. A pct. I lit. c) din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017. Excepția a fost invocată de Carmen-Iulia Cocea într-o cauză având ca obiect soluționarea unor cereri privind drepturi salariale ale funcționarilor publici.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituționale ale art. 44 alin. (2), precum și prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind afectat dreptul la salariu prin majorarea cotelor de contribuții de asigurări sociale stabilite în sarcina angajatului în temeiul art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, coroborat cu art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017.

6. Sunt invocate cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunțată în Cauza Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, și Hotărârea din 1 martie 2010, pronunțată în Cauza Moskal împotriva Poloniei, referitor la necesitatea menținerii unui just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Se apreciază că restrângerea drepturilor salariale în cauză nu a fost instituită în scopul salvgardării altor drepturi.

7. Se mai arată că prin adoptarea Legii-cadru nr. 153/2017 au fost încălcate și speranța legitimă, precum și dreptul la o coerență și siguranță legislativă.

8. De asemenea, se învederează că în cadrul Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) personalul încadrat în funcții publice din cadrul centrelor județene a înregistrat pierderi salariale începând cu luna ianuarie 2018, restul personalului APIA înregistrând creșteri semnificative ale salariilor de bază.

9. Se consideră că diminuarea pentru viitor, atât față de salariul de bază avut în luna decembrie 2017, cât și față de funcțiile publice din APIA - aparatul central a drepturilor de natură salarială pentru funcțiile publice de conducere din cadrul centrelor județene nu poate fi justificată prin aplicarea principiului sustenabilității financiare, având în vedere că pentru funcțiile publice similare din aparatul central salariile de bază s-au mărit, iar pentru unele funcții de conducere drepturile de natură salarială au fost modificate, inclusiv la nivelul centrelor județene, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 79/2018 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2017 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în timp ce pentru funcțiile publice de execuție au fost diminuate.

10. Se arată că, în condițiile în care angajați ai aceluiași organ de specialitate al administrației publice centrale sunt remunerați diferit pentru simplul fapt că sunt încadrați într-un centru județean, și nu în aparatul central, se creează o discriminare de remunerare, contrară prevederilor Legii fundamentale.

11. Se mai susține și că, fiind încadrată în funcție teritorială, autoarea excepției nu a beneficiat de majorarea salarială de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât aceasta ar fi depășit salariul stabilit pentru anul 2022, din cauza limitărilor/restrângerilor dispuse prin art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Așadar, prin această limitare s-a creat o situație discriminatorie între funcționarii publici din cadrul aceleiași instituții, dar și din alte familii ocupaționale, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de a obține compensarea pierderilor salariale rezultate prin majorarea cotelor de contribuții de asigurări sociale stabilite în sarcina angajatului potrivit art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene.

12. Se susține că restrângerea exercițiului drepturilor salariale nu are caracter temporar și excepțional, ci unul definitiv, care se situează în afara cadrului art. 53 din Constituție, neexistând o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul legitim urmărit și un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

13. Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale.

14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, potrivit cărora „În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022“. De asemenea, obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie și dispozițiile cuprinse în capitolul I lit. A - Salarizarea funcționarilor publici pct. II - Salarii pentru personalul din unitățile teritoriale lit. a) - Funcții publice de conducere, în raport cu cele prevăzute la cap itolul I lit. A pct. I - Salarii pentru administrația publică centrală lit. c) - Funcții publice de conducere din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017.

18. În opinia autoarei excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 41 alin. (2) privind dreptul salariaților la măsuri de protecție socială, art. 44 alin. (2) referitor la dreptul de proprietate privată și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind proprietatea.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la aceleași dispoziții constituționale și cu o motivare similară.

20. Astfel, analizând criticile ce vizează reducerea cuantumului salariului persoanelor încadrate în ipoteza reglementată de capitolul I lit. A pct. II lit. a) din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, precum și criticile referitoare la art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea, prin Decizia nr. 687 din 21 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 2 martie 2022, paragrafele 19-23, și Decizia nr. 667 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 9 mai 2023, paragrafele 35-51, a reținut, în esență, că stabilirea unei anumite valori a salariului de bază pentru funcțiile publice de conducere din unitățile teritoriale pentru anul 2022 are un caracter tehnic, integrat concepției legislative de creare a unui sistem de salarizare prin care să se regleze în timp disfuncționalitățile existente în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, inclusiv prin limitarea creșterilor salariale la un nivel stabilit prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea soluție legislativă este circumscrisă scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunțat în expunerea de motive a legii-cadru, și anume acela de „eliminare a disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare“.

21. Curtea a amintit jurisprudența sa în care a statuat că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului, precum și faptul că Legea fundamentală prevede în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaților la protecția socială a muncii, „instituirea unui salariu minim brut pe țară“, fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).

22. De asemenea, Curtea a statuat că legiuitorul are dreptul să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, și Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15.

23. Totodată, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, paragraful 94). În consecință, stabilirea prin lege a unei anumite valori a salariilor de bază plătite managerilor publici, angajați din fonduri publice, nu are semnificația încălcării dreptului fundamental la salariu.

24. În concluzie, Curtea a constatat că prevederile legale criticate, prin conținutul lor normativ, nu pun în discuție o restrângere a exercițiului dreptului fundamental la salariu, în sensul art. 53 din Constituție, ci vizează o redimensionare a politicii salariale, inclusiv pentru funcțiile publice de conducere din unitățile teritoriale, personal plătit din fonduri publice, aspect care se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului.

25. În ceea ce privește aspectele referitoare la scăderea cuantumului venitului net în luna ianuarie 2018 față de luna decembrie 2017, Curtea, prin Decizia nr. 667 din 15 decembrie 2022, antereferită, a reținut că, în realitate, criticile de neconstituționalitate vizează consecințele aplicării concomitente a prevederilor de lege și a altor prevederi legale cu incidență în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, începând cu 1 ianuarie 2018, precum: Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 10 noiembrie 2017, care a prevăzut transferul contribuțiilor de la angajator la angajat, și art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 973 din 7 decembrie 2017, potrivit căruia „Sumele aferente contribuțiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuțiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice, potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 “.

26. Curtea, ținând seama de prevederile legale anterioare privind salarizarea bugetarilor, a observat că reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice prin Legea-cadru nr. 153/2017 apare ca un proces complex care, în mod necesar, presupune, în timp, o serie de corecții și corelări cu ansamblul actelor normative care fac parte din fondul activ al legislației, aspecte de competența autorității legiuitoare.

27. Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 79/2018 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2017 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 28 martie 2018, stabilind prin art. II că: „Începând cu luna aprilie 2018, în aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege, salariul de bază va fi recalculat, după caz, prin raportarea salariului de bază astfel cum a fost stabilit în urma aplicării prevederilor art. 38 alin. (3) la salariile de bază stabilite în anexele la lege.“ În același sens, prin art. II din Legea nr. 287/2018 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 4 decembrie 2018, s-a stabilit că, „Începând cu luna decembrie 2018, în aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege, salariul de bază va fi recalculat, după caz, prin raportarea salariului de bază astfel cum a fost stabilit în urma aplicării prevederilor art. 38 alin. (3) la salariile de bază stabilite în anexele la lege“.

28. De asemenea, prin articolul unic pct. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2018 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 22 mai 2018, s-a stabilit că, „Începând cu luna mai 2018, în situația în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Suma compensatorie este cuprinsă în salariul lunar și nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25. Suma compensatorie se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condițiile pentru acordarea acesteia“.

29. Cât privește critica referitoare la pretinsul caracter discriminatoriu al dispozițiilor de lege criticate, Curtea, prin Decizia nr. 584 din 23 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 28 ianuarie 2022, paragraful 21, a reținut că instituirea prin prevederile de lege criticate a unor reguli diferite aplicabile diferitelor categorii de personal plătit din fonduri publice nu constituie o discriminare. Opțiunea legiuitorului pentru stabilirea unui tratament juridic diferențiat sub aspectul salarizării între funcționarii publici din administrația publică centrală și cei din unitățile teritoriale este justificată, având în vedere că atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții similare. Prin urmare, existența unor diferențe în ceea ce privește salarizarea este în mod obiectiv justificată, legiuitorul urmărind eliminarea dezechilibrelor și a disfuncționalităților existente în sistemul public de salarizare. Astfel, a arătat Curtea, prevederile art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, iar cele ale art. 6 lit. h) din legea-cadru consacră principiul sustenabilității financiare, în sensul stabilirii nivelului de salarizare pentru personalul bugetar, astfel încât să se asigure respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat. În concluzie, Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate reprezintă expresia opțiunii legiuitorului în materia personalului plătit din fonduri publice, justificată în raport cu situația diferită a celor două categorii de personal vizate de ipotezele normelor juridice, fără a încălca principiul egalității în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituție.

30. Prin Decizia nr. 584 din 23 septembrie 2021, precitată, paragrafele 23-27, Curtea, răspunzând criticilor ce vizează încălcarea speranței legitime de a obține o remunerare egală cu cea a funcționarilor publici din administrația centrală, a reținut că, potrivit celor statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru ca o „așteptare“ să fie „legitimă“, aceasta trebuie să aibă o natură mai concretă decât o simplă speranță și să se bazeze pe o prevedere legală sau pe un act juridic, precum o hotărâre judecătorească, care să aibă legătură cu dreptul patrimonial în cauză (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 52).

31. Curtea a observat însă că speranța invocată nu se întemeia pe dispozițiile de lege criticate, ci pe așteptarea autorilor excepției ca reglementarea să fi avut un conținut diferit, care să prevadă o remunerare diferită.

32. Curtea a amintit că, în jurisprudența sa și a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile, dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale neimplicând un drept la dobândirea proprietății. De asemenea, nu pot fi considerate un bun, în sensul Convenției, câștigurile viitoare, decât la momentul la care sunt percepute ori există deja o creanță executorie (în acest sens sunt, spre exemplu, deciziile Curții Constituționale nr. 1.144 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 12 octombrie 2011, și nr. 816 din 21 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei, paragraful 55, și din 26 septembrie 2020, pronunțată în Cauza King și alții împotriva Regatului Unit).

33. Prin urmare, Curtea a constatat că așteptările autorilor excepției din acea cauză nu pot fi apreciate ca reprezentând o „speranță legitimă“ în sensul art. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acestea nefiind întemeiate pe existența unei dispoziții legale, a unei hotărâri judecătorești ori a unui alt temei juridic, astfel că susținerile privind încălcarea prevederilor convenționale care consacră dreptul de proprietate sunt neîntemeiate.

34. Referitor la modalitatea de aplicare în concret a Legii-cadru nr. 153/2017 și încadrarea funcționarilor publici care își exercită raporturile de serviciu în centrele județene ale Agenției de Plăți și Intervenții pentru Agricultură în categoria funcționarilor publici din administrația publică centrală sau din unitățile teritoriale, în vederea stabilirii salariilor lunare, Curtea, prin Decizia nr. 414 din 10 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 24 august 2021, paragraful 17, a arătat că reprezintă o operațiune de interpretare și aplicare a legii, de resortul autorității publice care are calitatea de angajator, iar în caz de litigiu, instanței judecătorești și care excedează controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională.

35. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

36. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Carmen-Iulia Cocea în Dosarul nr. 24.053/3/2018 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și cele cuprinse în capitolul I lit. A pct. II lit. a), în raport cu cele prevăzute la capitolul I lit. A pct. I lit. c) din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 martie 2024.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Patricia-Marilena Ionea