DECIZIE nr. 86/2017

Valer Dorneanu - președinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-șef

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, excepție ridicată de Avocatul Poporului, care a sesizat Curtea Constituțională prin Adresa nr. 13.620 din 22 iulie 2016. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.395D/2016.

2. La apelul nominal se prezintă reprezentantul Avocatului Poporului, doamna Ecaterina Mirea.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care susține admiterea criticilor de neconstituționalitate, arătând că dispozițiile legale criticate lezează dreptul de proprietate al titularilor terenurilor calificate drept zone de protecție a drumurilor, care sunt obligați să suporte sarcini excesive și oneroase cu privire la aceste bunuri și sunt împiedicați să le valorifice, întrucât legiuitorul nu le-a supus procedurii exproprierii.

4. Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că legiuitorul este în drept să stabilească condițiile și limitele de exercitare a dreptului de proprietate, restrângerea acestui drept prin norma criticată respectând raportul de proporționalitate între interesul privat și cel public.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Adresa nr. 13.620 din 22 iulie 2016, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, Avocatul Poporului arată că, deoarece zonele de protecție nu fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor și drumurilor naționale care aparțin domeniului public al statului, aceste elemente fiind individualizate limitativ, legiuitorul nu le-a supus exproprierii, motiv pentru care, de cele mai multe ori, instanțele naționale nu acordă despăgubiri pentru lipsa folosinței acestor parcele de teren. Prin urmare, proprietarii vor continua să plătească impozit în procent de 100% pe terenul ce le rămâne în proprietate, deși nu-l vor putea folosi integral, ba mai mult, au o serie de restricții în acest sens, cu mari obligații impuse în sarcina lor ca proprietari ai terenului, care pot deveni oneroase. Din acest context al analizei, rezultă în mod indubitabil faptul că statul culege beneficii evidente în urma instituirii unor obligații în sarcina proprietarilor, în timp ce aceștia din urmă suferă o pierdere patrimonială semnificativă, nu doar prin indisponibilizarea parcelei - devenită zonă de protecție, ci și prin obligațiile legale impuse de normele criticate, ceea ce echivalează cu nesocotirea dreptului de proprietate.

7. Aspecte similare au fost reținute și în Cauza Vergu împotriva României (Hotărârea din 11 ianuarie 2011 - Cererea nr. 8.209/06), incidente fiind tot dispozițiile art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997, republicată. În cauza precitată, reclamantul a pretins o atingere adusă dreptului său de proprietate pentru realizarea construcțiilor de infrastructură rutieră pe terenul său. Cu ocazia judecății, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în speță, reclamantul a pierdut în totalitate și definitiv dispoziția asupra parcelei în litigiu din cauza ocupării de către Administrația Națională a Drumurilor, care a transformat-o iremediabil, construind o rețea de evacuare a apelor. Deși nu a existat un act de expropriere formală și deși reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde acest teren, Curtea a considerat că limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât pot fi asimilate unei exproprieri de fapt, așa cum reiese din a două frază a primului paragraf al art. 1 din Primul Protocol la Convenție (a se vedea - mutatis mutandis, Cauza Belvedere Alberghiera - S.R.L. împotriva Italiei nr. 31.524/96, paragraful 54, CEDO 2000-VI). Prin urmare, a existat o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, iar Curtea a mai precizat că „pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o asemenea ingerință trebuie să fi avut loc pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de legea și de principiile generale de drept internațional. Ingerința trebuie să păstreze un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Cauza Sporrong și Lonnroth, paragraful 69)“.

8. Este adevărat că interesul social poate conduce, în anumite condiții, nu numai la limitarea exercițiului unor atribute ale dreptului de proprietate, dar chiar la pierderea dreptului de proprietate privată cu privire la imobile - terenuri și construcții - care pot fi însă expropriate și trecute astfel în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale doar cu plata de despăgubiri către proprietar. Or, prin dispozițiile art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997, Guvernul a stabilit cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în așa fel încât să vină în întâmpinarea intereselor generale, însă de natură a leza interesele particulare legitime ale subiectelor de drept, proprietari ai terenurilor asupra cărora se constituie zonele de protecție a drumurilor, instituind astfel limitări nerezonabile în valorificarea acestora.

9. Pentru aceste motive, Avocatul Poporului consideră că, în situația în care legiuitorul intenționa să creeze un mediu sigur derulării traficului prin existența unor zone de protecție corespunzătoare, avea la dispoziție procedura exproprierii, care ar fi permis autorităților competente să se preocupe de starea corespunzătoare a acestor zone, fără a institui sarcini oneroase titularilor dreptului de proprietate. Însă, actuala reglementare nu respectă condițiile de garantare a dreptului de proprietate, astfel încât autorul excepției de neconstituționalitate solicită admiterea criticilor formulate și constatarea încălcării prevederilor art. 44 din Constituție.

10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Guvernul arătă că, din analiza motivelor ce au fundamentat excepția de neconstituționalitate, reiese faptul că, în esență, critica vizează anumite probleme de aplicare a legii, ce decurg din faptul că, în anumite situații particulare, proprietarii zonelor de protecție nu-și vor putea exercita pe deplin prerogativele dreptului de proprietate asupra acestora. Instanța de contencios constituțional a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că interpretarea și aplicarea reglementărilor legale în cadrul unor litigii sunt atribuții ce revin în exclusivitate instanțelor de judecată, și nu Curții Constituționale. Pe de altă parte, din perspectivă constituțională, este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili conținutul și limitele oricărui drept de proprietate, pentru că niciun drept nu este absolut (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Curții Constituționale nr. 246/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 636 din 20 iulie 2005). Această prevedere permite legiuitorului ca, în considerarea unor interese specifice, să instituie reguli care să armonizeze incidența și a altor drepturi fundamentale ale cetățenilor decât cel de proprietate, într-o interpretare sistematică a Constituției, astfel încât ele să „nu fie suprimate prin modul de reglementare a dreptului de proprietate. În esență, se va analiza de către instanța de judecată, de la caz la caz, dacă ingerințele aduse dreptului de proprietate sunt proporționale sau nu cu scopul urmărit, dacă păstrează un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, or, dimpotrivă, aduc atingere substanței dreptului de proprietate, golindu-l de conținut, impunându-se, totodată, sarcini excesive și exorbitante.“

12. Având în vedere aceste argumente, Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată de Avocatul Poporului este inadmisibilă.

13. Președinții Senatului și Camerei Deputaților nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susținerile părții prezente, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 29 iunie 1998, cu modificările și completările ulterioare. Textul de lege criticat are următorul cuprins:

(2) Zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului prin:

a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător;

b) executarea de construcții, împrejmuiri sau plantații care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum;

c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranța circulației sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafață;

d) lucrări de defrișare de păduri de pe versanții împăduriți adiacenți drumului; pentru astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul administratorului drumului.“

16. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 44 care consacră dreptul de proprietate privată.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 reglementează regimul general al drumurilor care fac parte din sistemul național de transport și care reprezintă căi de comunicație terestră special amenajate pentru circulația vehiculelor și a pietonilor. Potrivit dispozițiilor art. 14 din ordonanță, zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranță și zonele de protecție. Ampriza drumului este suprafața de teren ocupată de elementele constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru cicliști, acostamente, șanțuri, rigole, taluzuri, șanțuri de gardă, ziduri de sprijin și alte lucrări de artă. Zonele de siguranță sunt suprafețe de teren situate de o parte și de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantației rutiere sau altor scopuri legate de întreținerea și exploatarea drumului, siguranței circulației ori protecției proprietăților situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranță fac parte și suprafețele de teren destinate asigurării vizibilității în curbe și intersecții, precum și suprafețele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului și altele asemenea. Zonele de protecție sunt suprafețele de teren situate de o parte și de alta a zonelor de siguranță, necesare protecției și dezvoltării viitoare a drumului. Zonele de protecție sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranță și marginile zonei drumului, care reprezintă distanța de la axul drumului până la marginea exterioară a zonei de protecție și au limitele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel: pentru autostrăzi - 50 m, pentru drumuri naționale - 22 m, pentru drumuri județene - 20 m, și pentru drumuri comunale - 18 m.

18. Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 stabilește regimul juridic al proprietății publice a drumurilor, stabilind în funcție de tipul drumului titularii dreptului de proprietate: statul, pentru drumurile de interes național, județul, pentru drumurile de interes județean, și unitatea administrativ-teritorială pe care se află drumul (municipiu, oraș, comună), pentru drumurile de interes local. Potrivit art. 2 alin. (3) din ordonanță, fac parte integrantă din drum: ampriza și zonele de siguranță, suprastructura și infrastructura drumului, podurile, podețele, șanțurile, rigolele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile și alte lucrări de artă, construcțiile de apărare, protecție și consolidare, trotuarele, pistele pentru cicliști, locurile de parcare, oprire și staționare, stațiile de taxare, bretelele de acces, drumurile tehnologice amenajate pentru întreținerea autostrăzilor, indicatoarele de semnalizare rutieră și alte dotări pentru siguranța circulației, sistemele inteligente de transport și instalațiile aferente, spațiile de serviciu sau control, spațiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecții, spațiile cuprinse între autostradă și/sau drum și bretelele de acces, sistemele pentru protecția mediului, terenurile și plantațiile din zona drumului și perdelele de protecție, mai puțin zonele de protecție. Acestea sunt terenuri care pot fi supuse regimului juridic al proprietății publice, însă, cel mai adesea, sunt bunuri proprietate privată.

19. Dispozițiile art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997, criticate în prezenta cauză, instituie o serie de limite care grevează proprietățile aflate în zona de protecție a drumurilor. Aceste limite constau în obligația pozitivă a deținătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri (persoanele juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate) de a asigura scurgerea apelor în mod corespunzător, precum și în obligațiile negative de a nu executa construcții, împrejmuiri sau plantații care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum, de a nu executa lucrări care să pericliteze stabilitatea drumului, siguranța circulației sau să modifice regimul apelor subterane sau de suprafață și nici lucrări de defrișare de păduri de pe versanții împăduriți adiacenți drumului. Aceste obligații privesc utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata existenței drumurilor.

20. Cu privire la limitele juridice ale dreptului de proprietate privată, art. 602 alin. (1) din Codul civil prevede că „Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat“, iar art. 603 că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului“. Codul civil stabilește o serie de limite legale ale dreptului de proprietate, în art. 625 dispunând că „Îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel […]“. Potrivit normelor Codului civil, interesul public constituie fundament al unor limitări legale atunci când prin instituirea acestora se urmărește satisfacerea unui interes general, al întregii societăți sau al unei comunități suficient de reprezentative pe plan local. Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 602 alin. (2) teza întâi din Codul civil, care prevăd că „Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desființate temporar prin acordul părților“, rezultă că limitele legale stabilite în interes public nu pot fi înființate, modificate sau înlăturate decât printr-un act juridic cu forță de lege.

21. Sub acest aspect, Curtea constată că dispozițiile art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor constituie o lege specială, care completează cadrul juridic al limitelor legale ale dreptului de proprietate instituit de Codul civil. Critica de neconstituționalitate formulată în prezenta cauză vizează ipoteza în care terenul grevat de sarcinile legale este supus regimului proprietății private, Avocatul Poporului susținând că „titularul dreptului de proprietate suportă o limitare nerezonabilă în valorificarea acestuia“.

22. În consecință, având în vedere natura criticilor de neconstituționalitate, precum și conținutul normativ al textului legal supus controlului de constituționalitate, Curtea trebuie să stabilească dacă limitarea dreptului de proprietate consacrată prin norma legală criticată este rezonabilă și proporțională în raport cu scopul urmărit de legiuitor. Curtea Constituțională va avea în vedere „testul“ de proporționalitate structurat, potrivit căruia limitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe (a se vedea și Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013). Conform principiului proporționalității, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului și proporțională - justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.

23. Dreptul de proprietate privată constituie obiectul unui regim de ordin constituțional, fiind garantat prin art. 44 din Constituție. În aplicarea dispozițiilor art. 44 din Constituție, Codul civil definește prin art. 555 proprietatea privată ca fiind dreptul titularului de a poseda, de a folosi și de a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. Conținutul juridic al dreptului de proprietate cuprinde posesia, folosința și dispoziția, atribute care configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reținut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 50 din 21 ianuarie 2014 sau Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015).

24. În vederea realizării testului de proporționalitate, Curtea trebuie să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată și dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporționalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.

25. Astfel, Curtea constată că, prin norma legală edictată, legiuitorul a urmărit eliminarea oricăror situații care ar fi de natură a aduce prejudicii drumului public, derularea în siguranță a traficului pe aceste căi de transport, precum și menținerea unui control asupra lucrărilor desfășurate în imediata vecinătate a drumului public, cu alte cuvinte s-a urmărit protejarea unui interes public, la nivel național sau local. În privința caracterului adecvat al măsurii, Curtea reține că aceasta este adaptată și este capabilă să îndeplinească exigențele scopului urmărit, iar cu privire la caracterul necesar al măsurii criticate, apreciem, de asemenea, că opțiunea legiuitorului pentru instituirea sarcinilor legale care grefează bunul imobil aflat în proximitatea drumului public este indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit. Textul constituțional cuprins în art. 44 determină, pe lângă obligația negativă a legiuitorului de a nu legifera condiții excesive, care să împiedice titularul dreptului de proprietate de a se bucura de plenitudinea dreptului său, și o obligație pozitivă a acestuia de a asigura cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. În acest sens, Curtea consideră că legiuitorul, respectând obligația ce îi incumbă privind asigurarea siguranței pe drumurile publice, prin reglementarea dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 nu a făcut altceva decât să creeze cadrul legal care să dea conținut obligației sale pozitive de reglementare. Astfel, legiuitorul a stabilit sarcini privind asigurarea scurgerii apelor subterane sau de suprafață, asigurarea vizibilității și stabilității drumului, siguranța circulației sau defrișarea pădurilor de pe versanții împăduriți adiacenți drumului, toate aceste măsuri păstrând un just echilibru cu scopul legitim urmărit din perspectiva relației existente între interesul general invocat și cel individual.

26. Așa fiind, în prezenta cauză, Curtea constată că norma legală criticată respectă principiul proporționalității, măsurile reglementate fiind circumscrise cadrului constituțional privind conținutul și limitele dreptului de proprietate, în sensul art. 44 alin. (1) din Constituție, precum și prevederilor art. 44 alin. (7) din Legea fundamentală, potrivit cărora „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului“. Sub acest aspect, reținem că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale.

27. Pe de altă parte, chiar dacă prin instituirea sarcinilor legale, titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, având în vedere că pe această cale se asigură valorificarea sistemului național de transport - bun public de interes național, județean sau local -, reglementarea legală în sine nu relevă nicio contradicție cu art. 44 alin. (3) din Constituție referitor la expropriere. Astfel, interdicția executării de construcții, împrejmuiri sau plantații care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum, de lucrări care să pericliteze stabilitatea drumului, siguranța circulației sau să modifice regimul apelor subterane sau de suprafață sau lucrări de defrișare de păduri de pe versanții împăduriți adiacenți drumului, deși are ca efect lipsirea celor interesați de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală și nici într-o expropriere de fapt, care să contravină art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la protecția proprietății private. Este ceea ce a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Mellacher și alții împotriva Austriei, o speță referitoare la reglementarea folosirii bunurilor. De asemenea, în Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunțată în Cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, aceeași Curte a arătat că, întrucât autoritățile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiționarilor, aceștia puteau să-și folosească bunurile, să le vândă, să le lase moștenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situația cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanța sa, el nu a dispărut.

28. În concluzie, pentru considerentele prezentate, Curtea constată că dispozițiile art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor sunt în acord cu prevederile constituționale cuprinse în art. 44, motiv pentru care va respinge excepția formulată.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului și constată că dispozițiile art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Avocatului Poporului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 februarie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-șef,

Mihaela Senia Costinescu